Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu | Dragusanul.ro

Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu

*

Dumnezeu există şi poate fi văzut. E suficient doar să priveşti înspre cer, dar ignorând cerul, şi îl poţi vedea. Îi poţi vorbi, îi poţi cere socoteală, iar el îţi va răspunde şi îţi va explica totul, cu răbdare de tată iubitor, dar care îşi ştie bine şi responsabilităţile iniţiatice. Femeia tânără, din cabinetul prezidenţiei judeţene, fie că m-a minţit, fie că s-a minţit pe sine, vorbindu-mi despre sinonimia dintre viitorul definitiv şi dumnezeire. Dumnezeu e altceva, un infailibil destin inexplicabil, pe care-l urmează şi Cerul, şi Pământul, şi vieţuitoarele dintre Cer şi Pământ.

*

În ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu, Suceava era în transa unei petreceri ritualice de-a zădărnicia, adunată, ciucuri-ciucuri, în jurul celor mai grandioase spectacole cu muzici din istoria ei. În Burdujeni, muzici portocalii. În Suceava, muzici roşii. Poporul petrecea şi primea daruri. Era vesel poporul şi nepăsător, în goliciunea naivităţii sale, a superficialităţii tradiţionale a generaţiilor care nu se învrednicesc la memorie. Printre rândurile lui dense şi unduitoare, răzbăteau cerşetorii, dar sâcâielile lor nu enervau poporul pus pe petrecere.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistau cerşetorii, iar poporul, generos la chef, nu se enerva.

– Ia de-aici, mă, şi să fii de sănătos!, arunca poporul, cu netrucată fudulie, mărunţişul necesar pâinii cerşetorului.

– Şi să fie de sufletul tatii!, adăuga poporul, din obişnuinţă, dar fără să-i pese de sufletul cuiva.

*

Cerşetorii adunau monedele în găleţi de plastic, pupând bombeul încălţării poporului şi luând numele lui Dumnezeu în deşert.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu zâmbea mucalit, aidoma inegalabilului profesor Ioan Nemeş, dar fără să ne mustre că ne batem joc de semnificaţiile daniei şi ale jertfei, pe care, de-a lungul generaţiilor, doar din orgoliu şi suficienţă umană le-am tot săvârşit. Nu Dumnezeu avea nevoie de ele, ci noi, generaţiile de oameni, ca să ne putem trufi, cu aerul că am birui Timpul şi că am fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi el nu are nici chip, nici asemănare, ci doar desluşirile pe care noi, oamenii, le convenim între noi. Poţi să ţi-l închipui spirit luminos, precum Ioan Nemeş, dar nu-i interzis să ţi-l imaginezi asemeni primarului Ion Lungu, dând găluşte de pomană persuasivă mulţimilor, doar ca să priceapă mulţimile că el, Ion Lungu, în ciuda banalităţii existenţei sale pigmeice, deja a ajuns cineva. Îl poţi desluşi pe Dumnezeu când Mîrza, când Flutur, când Nechifor şi nu păcătuieşti cu nimic, deşi, undeva, printre fisurile Timpului, ai putea să-ţi zăreşti urmaşii îndepărtaţi, puşi în obezi prin iresponsabilitatea deciziilor tale.

*

Dar cui să-i pese de urmaşii îndepărtaţi! În fond, ne tragem, ca generaţie nevrednică, din lungul şir al unor generaţii la fel de superficiale şi, tocmai de aceea, neîndreptăţite la memorie. Gem de identităţi pierdute condicile parohiale ale bisericilor, dar nimeni nu e interesat, şi nu a fost vreodată interesat, de furnicarele acelea de nume, care pitesc vieţi la fel de inutile şi de nesemnificative, dar împlinite, fericite chiar, în carapacea temporală individuală. Identităţi irosite, care nu au de ce reînvia nici în Ceruri, nici pe Pământ. În fond, la ce-ar folosi reînvierea lui Lungu sau a lui Nechifor şi cui ar folosi?

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă cerşetorii Sucevei, iar dincolo de Ceruri, Dumnezeu îşi pune mâinile la ochi.

*

Caut prin buzunare, adun mărunţişul şi, înciudat pe mine, îl arunc, prin grătarul din fontă, într-una dintre rigolele înfundate ale târgului.

*

– Şi te mai lauzi că ne-ai lăsat libertatea de a alege!, scrâşnesc înspre Ceruri.

– Eu? Cine ţi-a spus aşa-ceva?

– Slujitorii altarelor tale!

– Nu-s altarele mele, ci ale lor!

*

De data asta, Dumnezeu pare să-mi arunce o mustrătoare căutătură, dar nu-mi prea pasă, pentru că nu de asta am acceptat să mă nasc. Eu dorisem să fiu după chipul şi asemănarea lui, eu vrusem să fiu fericit, fără să-mi tot hăituiesc trupul întru lumeasca trupului supravieţuire. Nu am muşcat din măr – ştiu sigur că nu am muşcat, ba m-am şi întrebat, când am fost ispitit să o fac, despre livezile pe care le voi condamna la moarte, dacă muşc din fructul interzis. Nu am muşcat din măr, pentru că m-a îngrozit condiţionarea vieţii de moarte şi pentru că m-a revoltat legitimitatea cosmică a crimelor existenţiale; apoi, pentru că nu am avut de ales, am muşcat din lanurile de grâu şi din livezile de cireşi, m-am nutrit cu florile care nu vor mai da în mugur vreodată. M-au durut lanurile şi livezile acelea, care s-au jertfit şi pe care le-am jertfit inutil pentru mine. În fond, cine sunt eu, ca să mi se cuvină atâta nenaştere şi atâta moarte?

*

– Am ales să trăiesc din cuvânt, dar şi cuvântul e după chipul şi asemănarea vieţii: ucide!, am strigat spre Ceruri.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, aud glasurile prefăcute ale cerşetorilor, în jurul meu şi în jurul cuvintelor mele.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu există, dar nu-i mai pasă de nimic. Îl poţi zări, dacă priveşti spre el, nu spre Ceruri, dar nu mai stă în firescul naturii umane nici măcar privitul înspre Ceruri. Prea mult confort al trupurilor, aidoma apelor unei mări îmbietoare, se află în jurul nostru, ca să ne mai pese de Ceruri. Prea mulţi idoli vremelnici ademenesc spre acest presupus confort, aici, pe pământul urban al Sucevei, ca să nu-i urmăm pe ei, uitând de Dumnezeu, cu o la fel de prefăcută evlavie.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă primarul Ion Lungu cu împărţitul găluştelor prin spaţiul strâmt al bietei mele existenţe.

– Daţi-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, îl secondează pe Lungu preşedintele judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi, pe neaşteptate, desluşesc asemănările teribile dintre cei doi cerşetori din cele mai recente zile ale Sucevei.

*

Mă caut prin buzunare şi cum nu mai descopăr nimic, îmi iau sufletul în palme, suflu asupra lui, ca să-l curăţ de praf, apoi îl arunc, prin grătarul de fontă, în rigola fetidă a Sucevei.


Comments are closed