"Se sfădeau, în acele vremi, domnii de Ardeal, cu Crăia Leşească" | Dragusanul.ro

Bucovina, sub povara istoriei

 

Suceava razboinic

 

„Se sfădeau, în acele vremi,

 

domnii de Ardeal, cu Crăia Leşească”

 

 

         În 1587, când călătoreşte prin Moldova, maghiarul Lestar Gyulafi trece prin Suceava, „care este capitala Moldovei; cetatea ei se află sus, pe un deal, şi e numită cetatea lui Despot, pentru că în ea a fost ucis Despot”, apoi prin Târgul Siret, unde a „trecut apa Siretului pe plute, pentru că râul se revărsare, în drum spre Cernăuţi, în care se afla „vama cea mare a voievodului moldovean, care aduce, în fiecare an, mai bine de o sută de mii de forini.
        Când treceam pe acolo, era timpul Rusaliilor; la acest singur bâlci, au fost aduse peste 30 de mii de vite; 30 de mii de vite preţuiesc 80 mii de florini” (Călători, III, pp. 208, 209).

        Apoi, călătorul, fără a lăsa alte mărturii, se îndreaptă spre Polonia.

 

Mercenar 2        În acelaşi an 1587, un scriitor maghiar important, Ioan Czimor Decsi de Baranya (1560-1601), trecând munţii prin valea Oituzului, ajunge la Suceava, „oraşul de Scaun al Moldovei, unde am văzut frumosul palat şi cetatea distrusă. Această cetate a stăpânit-o acel vestit Ivonia (Ion Vodă cel Cumplit – n.n.), care nu s-a supus sultanului turc, când acesta i-a cerut un tribut mai mare decât cel obişnuit, şi a câştigat de câte trei şi de mai multe ori biruinţa asupra turcilor, până ce a fost trădat…
        Plecaţi din Suceava (sau, cum o numesc, astăzi, „Suczua”), în dreptul Târgului Siret, am trecut, cu pluta, Prutul (Siretul – n.n.), râu foarte mare, numit de cei vechi Hirassus, care se varsă în Dunăre.
        După ce am trecut râul, ni s-a ivit, în faţă, o pădure foarte mare, pe care trebuia să o străbatem, dar fiindcă acea pădure era foarte de temut, în parte din cauza cazacilor, în parte din cauza tătarilor, iar în parte din a românilor, care nu erau nici cu unii, nici cu alţii, şi care săvârşeau acolo jafuri, măreţul domn Wolfgang Kowacsoczy, împreună cu nobilul domn Gaspar Kornis, au pus să ni se alăture cinci locuitori din acel loc şi să străbatem nevătămaţi acea pădure, înaintând în ordine, toţi ai noştri bine înarmaţi.
         Căci tătarii crâmleni, „asturcensi”, nogai, „rehizonensi” şi circasieni obişnuiesc să năvălească acolo şi să pustiască totul, cu mare cruzime” (Călători, III, pp. 216, 217).

 

Miron Costin

Miron Costin

        Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, pe când Grigore Ureche (a existat şi altcineva în acel veac? N-aş crede.) îşi abandona letopiseţul, fiind „împiedicat de datoria omenească, moartea” (Costin, p. 5), după „desfrânata, cumplita şi nedreapta foarte domnie a lui Aron Vodă”, capturat de vornicul Ştefan Radu şi de hatmanul Ştefan Răzvan şi dat plocon ungurilor (avea să moară la Alba Iulia), grupările boiereşti, care îşi găsiseră refugii prin statalităţile megieşe, au tot uneltit cu încrâncenare, una, împotriva celeilalte, vremelnicind domnii neînsemnate pentru istorie, dar durabil păguboase pentru ţară, plaiurile noastre moldoveneşti fiind trecute prin foc şi sabie ba de tătari, ba de poloni, ba de unguri.

 

        În cele din urmă, pe fondul conflictului maghiaro-leşesc, polonii au câştig de cauză, înscăunându-l, în locul lui Ştefan Răzvan Vodă, pe Ieremia Movilă, dar nici ungurii (Bathoreştii) nu renunţă şi, în decembrie 1595 încercând să-l înscăuneze pe fostul hatman Răzvan, iar irosirea aceasta de identitate statală (asta înseamnă toate acele dispute) afectează şi Suceava, şi împrejurimile sale:

 

        „Luând veste Ieremia Vodă de pogorâtul ungurilor, precum a putut, a strâns oastea ţării şi s-a gătit a stare de război împotriva lui Răzvan. Într-o duminică era, când s-au apropiat oştile ungureşti de Suceava.
        Şi-a tocmit oştile Ieremia-vodă asupra târgului, la satul la Areni. Iar oastea leşească, pe care o avea cu sine, a tocmit-o mai la câmp, înspre Şcheia, pe sub un mal, ce este alăturea cu drumul Baiei.

Ieremia Movila        Ieremia Vodă, fiind în biserică, la sfânta liturghie, i-au dat de ştire cum oştile lui Răzvan acum se văd şi se apropie de oştile ţării. Dar n-a vrut să iasă din biserică, până nu s-a săvârşit sfânta slujbă.

        Şi se ajungea, acum, hărăţii lui Răzvan cu oştile ţării, când a ieşit Ieremia Vodă la oşti, din biserică. S-au întâmpinat oştile, din ambele părţile, şi, după câtăva luptă între oşti, au lovit leşii oastea ungurească, din aripa dinspre Şcheia.
        Îndată îmbărbătându-se, şi fruntea oştilor, unde era Ieremia-vodă, a înfrânt pe unguri.

        Sub Răzvan Vodă a căzut calul, atunci, în război, şi, încălecând pe alt cal, îndată a silit să oprească oastea ungurească, şi a oprit-o, şi pusese războiul iar la loc.
        Îndemnându-se, iarăşi, oştile lui Ieremia Vodă, acum, cu leşii în frunte, a început a fugi oastea lui Răzvan Vodă, la care fugă l-au prins oştile lui Ieremia Vodă şi pe Răzvan. şi l-au adus la Ieremia Vodă.

        Stă movila, şi acum, pe drumul Baiei, de la Suceava, care se pomeneşte drept Movila lui Răzvan, până astăzi.

        Când l-au adus pe Răzvan, la Ieremia Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat, îndată, capul şi l-au pus într-un par, în faţa cetăţii. Iar pe unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge.
        Fost-a acest război în anul 7104 (1595), decembrie, 5 zile. Aşa s-a plătit şi lui Răzvan răul ce-l făcuse şi el lui Aron Vodă” (Costin, pp. 13-15).

 

Polska razboi

 

        O mărturie importantă despre bătălia, de la Moara, din decembrie 1595, o datorăm lui Stanislaw Chanski, comandant polon, care, în 8 februarie 1596, întocmea un raport („ştire”), „în numele oştirii”:

 

        „În ziua de 12 decembrie, dimineaţa, a apărut oştirea voievodului Ardealului, cu Răzvan, la Suceava, care este, acum, capitala domniei sale, domnului voievod, pus de către Măria Sa, Regele, domnul nostru; au venit cu el 4.000 de oaste aleasă.
        De-ai noştri, nu se aflau lângă voievod mai mulţi decât polcul meu, de 550 călăreţi, şi 150 din infanterie polonă…
        Totuşi, cu această mână de oameni, ne voind să ne afle în Suceava, am ieşit împotriva lui şi, cu aceşti oameni, l-am împiedicat, prin hărţuieli şi larmă, până ce-a sosit, din fericire, domnul staroste al Cameniţei, Jan Potocki, cu polcul său de 600 de călăreţi.

 

        În noaptea aceea, când am venit, cu polcul meu, de la oastea lui Răzvan, pe care am lăsat-o numai la o milă şi jumătate depărtare de Suceava, am aflat aici, în Suceava, polcul domniei sale.
        A doua zi, dimineaţa, aşezându-ne pentru bătaie, am aşteptat sosirea lui Răzvan, cu care, când a lovit oastea sa asupra noastră, am dat lupta în numele Domnului.

 

        Moldovenii, care aveau să lupte mai întâi, deoarece era în joc şi patria lor, înspăimântându-se de o oaste aşa de puternică, şi care scotea strigăte neîncetate, au fugit; au venit, însă, totuşi îndată, să prade, căci era ce.

 

        Prima luptă a dat-o roata mea, împreună cu roata domniei sale, domnului Zebrzydowski.
        Domnul Tworzanski, din polcul meu, cu 200 de cazaci, a ajutat bine, având, astfel, puţin de lucru.
        Alţii, luptându-se, au avut mai mult de lucru, gonindu-i câteva mile, când au început a fugi.
        Mai bogată ca oastea ungurească e lucru nemaipomenit să fi fost cândva, fapt care nu-i de mirare. Căci au luat multe comori de ale lui Aron şi s-au întors, înapoi, cu ele, ca la o reşedinţă sigură. Deci mare pradă au adus, din ţara Munteniei, din înfrângerea oştirii turceşti (la Călugăreni, Răzvan Vodă şi ungurii luptând alături de Mihai Viteazul – n.n.).
        Răzvan Vodă, însuşi prins, nu îndată, în aceeaşi zi, ci în cea următoare, a fost tras în ţeapă; hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă, încă viu.
        Oastea lui întreagă a fost, astfel, înfrântă, încât nu se ştie dacă a scăpat vreunul dintre ei pe loc, iar pe cei ce n-au pierit, goniţi de ai noştri, atunci, i-au ucis ţăranii, în timp ce rătăceau pe câmpuri…

        Atunci când Răzvan a venit cu oastea voievodului Ardealului şi cu oamenii săi, împotriva noastră, oştirea Majestăţii Sale, Regelui, a fost plecată, în urma voievodului, Caraiman Ceauşu, Barbă-Sură, încercat în treburile războinice, precum se spune, atunci când noi trebuia să dăm lupta, iar Răzvan s-a pornit cu oastea sa, bine aşezată şi mai mare decât a noastră, înaintând în tabăra minunată şi apropiindu-se, acum, de noi, cu strigăte „Isus” Isus! Isus!”, acest ceauş a sfătuit pe voievod să fugă la vreme, spunându-i că oastea noastră nu poate ţine piept oştirii lui Răzvan. Nu şi-a abătut mult ochii, pe care i-a întors, acum, spre pădure, ca să vadă că noi, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, n-am rămas de râs” (Călători, III, pp. 661-664).

Ieremia Movila Sucevita

        Despre îndărătnica evlavie a păgubosului Ieremia Movilă nu pomeneşte nimic martorul polonez al vremii, participarea la Liturghie, până la capăt, fiind, probabil, o legendare ulterioară, născocită de călugări, în vremurile de graţie ale ctitoririi mănăstirii Suceviţei.

 

         În fond, nemerituosul Ieremia, strivit de aura uriaşă a lui Mihai Viteazul, ne simboliza şi era musai să-l glorificăm, glorificându-ne.

 

         Movileştii nu ne reprezentau, iar splendida mănăstire a Suceviţei avea să însemne, încă de la început, o proprietate a mănăstirii Schitul Mare din Polonia.

         Nu ne reprezentau, şi tare mă tem că nici nu prea mai existam noi, în acele vremuri.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *