Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (I) | Dragusanul.ro

Adrian Poruciuc, o operă provocatoare (I)

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

Adrian Poruciuc / Sub semnul pământului mamă

*

O carte cu adevărat importantă, „Sub semnul pământului mamă”, de Adrian Poruciuc, a apărut recent la Iaşi (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Colecţia „Ethnos”), cu modestia premeditată că opera aceasta, care ţine indiscutabil de filosofia culturii, ar fi doar „un studiu arheomitologic, un domeniu care include arheologie, mitologie comparată şi folclor” (Marija Gimbutas[1]).

*

Adrian Poruciuc, deşi ignoră existenţa, în spaţiul spiritualităţii planetare, a lui Lucian Blaga (iar „Trilogia cosmologică” valorează infinit mai mult decât operele tuturor „autorilor recenţi”), cutează să ia în discuţie, mai curând cu metodele lui Nicolae Densuşianu, decât cu cele ale lui Mircea Eliade, nedumeririle savante deja clasicizate despre „edificiul spiritual al neoliticului” şi problemele „supravieţuirii tradiţiilor religioase precreştine” în folclorul românesc, dar şi recursul la Mircea Eliade, pe care îl comite Adrian Poruciuc, ignoră faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”[2], exprimând, în fond „adeziunea… la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare”[3], exprimând, deci, „amprentele unui stil” (câmpul stilistic şi, în fond, primul fapt stilistic)[4].

*

Optând pentru rudimentul folk-lore, inclusiv pentru savantismele desuete ale „ştiinţei” respective, Adrian Poruciuc riscă o aserţiune ambiguă, dar care a provocat, de-a lungul ultimelor două veacuri, încrâncenate dispute: „În timp ce mulţi autori recenţi au considerat că folclorul pare, de multe ori, să reprezinte mitologie în decădere, Nillson a perceput (corect, cred) faptul că folclorul conţine aspecte mai arhaice decât mitologia propriu-zisă”[5].

*

Dacă prin mit vrem să înţelegem naraţiuni precum legenda lui Perseu, la care autorul face referire, în care se găsesc în exces „motive de basm (folk-tale motifs)”[6] sau „antichităţi populare”, cum le numea arheologul William J. Thomas, în 22 august 1846, când lansa, în revista londoneză „Athenaeum” ambiguitatea folk-lore, observaţia poate fi corectă. Dar asta înseamnă, de fapt, mitul? Nu cumva el este însăşi „matricea stilistică”, deci un fel de amprentă cosmică definitivă, „anterioară gândirii umane”[7], dar care diferă de la popor la popor funcţie de capacitatea metafizică a populaţiilor respective? Nu cumva „arhaicul”, anterior mitului, înseamnă, de fapt, însăşi mitul în conţinutul lui metafizic, celebrele folk-tale motifs ale legendelor de tip elen însemnând, de fapt, „mitologie în decădere”, deci „degenerescenţe ale datului primordial”[8], cum opina Guenon?

*

Continuu să cred că mitul, în primordial, era marcat şi condiţionat de „limbajul ritmicităţii”, deci de exprimări simbolice multiple şi diverse (semn, sunet, gest), care caracterizează ritualul menit intrării în armonie. Pe de altă parte, rămân partizanul lui Lucian Blaga şi în materie de interpretare, cel care susţinea că „nu e recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[9].

*

Mitologia elină, mai curând legendă decât mitologie, „cu lumea ei dramatică şi plină de tâlcuite întâmplări, reprezintă un tip de plăsmuire, în care elementele naturii primesc, printr-un joc fantezist, o umanizare estetică a lor”[10].

*

Adrian Poruciuc, prin însăşi titlul cărţii sale („Sub semnul pământului mamă”), deja refuză un adevărat postulat al filosofiei culturii, cel care stabileşte că mitul delimitează şi armonizează „ordinea celestă, căruia îi aparţine drumul soarelui, şi ordinea terestră, căreia îi aparţine, dimpotrivă, succesiunea anotimpurilor”[11] („Mitologia devine destinul unui popor”[12], dar şi „triumful asupra propriului destin”[13], iar „adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau la alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[14]).

*

În ce măsură Pământul sau Cerul îşi pot disputa statutul de „mamă” e greu de descifrat. La inzi, de pildă, principiul An-Ki îl are pe Ki (Pământul) drept componentă masculină şi pe An (Cerul), drept componentă feminină, maternă. În creştinism, iniţial Hera (atmosfera) reînvie drept „fântână” (Maria, concreteţea Celui Veşnic, Neprecizat şi Fără Nume fiind apa) şi îl va naşte pe Cel Trimis. În simbolistică, intrarea în vremelnicie se face prin Poarta Părinţilor (Pitr-Yana), iar întoarcerea, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), iar în taoism „mama” este sinonim cu „originea” şi, implicit, cu „desluşirea”. Balcanizând, poziţionând mitul primordial în interpretările eline de mai târziu, majoritatea refuzate de „matricea stilistică” românească, nu facem decât să tragem oblonul peste fereastra care deschide perspective spre orizonturi limpezi de „recuperare ritualică a Timpului original”[15].

*

În acest început de argumentare, aparenţele înşeală, pentru că eu nu-mi propun să contrazic admirabila carte a domnului profesor Adrian Poruciuc. Dimpotrivă, am toată admiraţia faţă de această operă, care îţi obligă mintea să raţioneze şi să caute argumente plauzibile despre ceea ce ar trebui să ştim, dacă am râvni la fericirea începuturilor, mărturisită şi de Lao Tse, şi de Hesiod. Dovadă că admir cartea voi face în materialele care vor urma.

*



[1] Apud Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 19

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Humanitas, p.384

[3] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[4] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 377

[5] Poruciuc, Adrian, Sub semnul pământului mamă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2013, Colecţia „Ethnos”, p. 23

[6] Ibidem.

[7] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[8] „Folclorul, fiind constituit în mod esenţial din elemente aparţinând unor tradiţii stinse, reprezintă inevitabil un act de degenerescenţă în raport cu ele”, continuă Guenon, p. 71

[9] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, p. 362

[10] Hayeck, Mel, Consideraţii filosofice asupra legendei populare, p. 2

[11] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 279

[12] Ibidem, p. 385

[13] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

[14] Ibidem, p. 200

[15] Eliade, Mircea, op. cit., p. 27


Comments are closed