1877, G. Baiulescu: Muzica la români
Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi
*
Despre muzica nostră naţională, până acum, au scris mai numai străinii; au scris unii artişti voiajori şi alţi câţiva călători erudiţi, care au trecut prin ţările locuite de români şi, în decursul scurtei lor petreceri, au avut uneori ocaziune de a auzi, esecutându-se, şi piese naţionale române. Dar scrierile lor nu pot aspira la titlul de studii speciale asupra muzicii noastre, că-ci nu cuprind decât nişte imresiuni, produse de ariile, de doinele şi de jocurile româneşti. Multe din cele ce se scriu despre muzica noastră sunt false şi ne-exacte, iar părerile diferiţilor scriitori diferă una de alta. Cu toate acestea, trebuie să constatăm că toţi afirmă, în unanimitate, că poporului român îi este înnăscut talentul muzical; toţi recunosc că instinctul muzical trebuie numărat între aptitudinile naţionale ale poporului român. Nici nu se pote presupune altfel despre un popor, căruia, cu drept cuvânt, i se zice că e poet din naştere. Între muzică şi poezie există o reciprocitate incontestabilă şi putem afirma că productele muzicale, ieşite din inima poporului, sunt de o frumseţe şi de o valoare tot atât de mare ca şi acele poezii neimitabile, care storc chiar admiraţiunea străinilor.
*
Pe lângă toate acestea, muzica noastră naţională n-a ajuns, până acum, la acel grad de dezvoltare, ca să potă fi pusă în linie cu muzica altor naţiuni culte; germenii ariilor şi dansurilor noastre poporale n-au ajuns încă la acel stadiu de evoluţiune, ca să se potă forma din ele un stil naţional; muzica profană, mai cu seamă cea instrumentală, la noi, nu s-a vulgarizat încă atât de mult, încât să o întâmpini deopotrivă în palat şi în colibă; naţiunea noastră, până acum, n-a fost norocoasă a produce un Palestrina, un Bach, un Mozart, un Beethoven ect. Toate acestea nu s-au făcut încă la noi, pentru că nu s-au putut face, pentru că poporul nostru a trăit în nişte împrejurări ca acelea, care stăvilesc orice dezvoltare, în sfera minţii şi a inimii. Secole de sclavie, şirul cel lung de suferinţe, la care a fost condamnat de soartă poporul nostru, jugul şi lanţurile străine, întunericul de sute de ani n-au permis românilor să cultive artele. Artele şi ştiinţele nu pot respira decât în libertate; libertatea, însă, n-a fost partea poporului nostru; pacea şi bunăstare dau artelor acel avânt, care le duce la înflorire; dar, în trecut, poporul nostru numai după nume cunoştea pacea, numai din auzite ştia ce este, în lume, binele şi mulţămirea.
*
În ceea ce priveşte timpurile mai recente, trebuie să constatăm că, dacă muzica noastră naţională n-a realizat mai nici un progres însemnat, o parte din vină o poartă generaţiile de faţă. De când poziţiunea poporului român s-a mai îmbunătăţit, noi, pe terenul muzicii, am lucrat prea puţin şi nu ne-am nevoit, mai de loc, să reparăm strâmbătăţile din trecut. Timpurile grele au trecut şi, graţie puterii de vitalitate, ne-a succes a ne conserva cel puţin limba, caracterul si tradiţiunile naţionale. Cu începutul secolului al XIX-lea, a început a răsări, şi pentru noi, dulcele soare al libertăţii. Poziţiunea noastră mai favorabilă ne-a permis de-a apuca pe calea progresului. Eram, însă, foarte înapoiaţi, în tote direcţiunile culturii; aveam prea multe de făcut. Ne-am făcut luntre şi punte, spre a răspândi lumina şi învăţătura; ne-a succes a realiza progrese considerabile, în diferite ştiinţe şi chiar în arte. Puţinele urme de arhitectură, sculptură şi pictură, câte mai rămaseră pe pămîntul românesc, după atâtea furtuni, ca o scumpă moştenire de la străbuni, au fost şi sunt considerate ca lucruri de mare preţ. Ruinele, de pe lângă unele mănăstiri, tablourile, icoanele, săpăturile în lemn şi piatră, preţioasele odoare de metal, dăltuite şi gravate, stofele bogate, ţesăturile de tot felul etc., începură a fi căutate şi conservate ca nişte comori naţionale.
*
În timpurile mai din urmă, se înfiinţară, în Bucureşti şi în Iaşi, şcoli de bele-arte. Poezia poporală, la rândul ei, a fost apreciată după adevărata ei valore şi, cu un zel demn de toată lauda, se culeseră productele muzei ţărăneşti, care conţin atâtea reamintiri ale trecutului şi atâtea glorii naţionale. Numai muzica naţională, reprezentată prin duiosele melodii, moştenite de la străbuni, prin doinele ciobanilor, prin horele poporului, s-a lăsat în părăsire; mai nime nu şi-a bătut capul cu culegerea, cu conservarea şi cu perfecţionarea melodiilor din popor (apăruseseră, deja, culegerile de muzică naţională românească întocmite de J. Sulzer, J. A. Waschmann, F. Rouszitzki, K. Mikuli, medelnicerul I. Carp, G. Murray, K. Engels, Berdescu, Vulpian, E. Murgu etc. – n. n.) . Şi cât de scumpă este această comoră pentru noi! Cât de nereparabilă ar fi pierderea nepreţuitei comori! Şi pierderea se va întâmpla negreşit, dacă generaţiile de astăzi vor mai persista în nepăsarea şi neglijenţa lor. Poporul iubeşte peste măsură şi adoră toate ariile şi melodiile naţionale; ele sunt productele geniului său (nici vorbă, cântecele sunt produse lăutăreşti, multe hore purtând numele celor ce le-au compus: Chiciu, Traian, Iancu, Grigore, Batalan, etc. – n. n.) şi când le aude, el se simte răpit de farmec.
*
O melodia naţională deşteaptă în popor mai multe simţăminte, decât o arie străină, impresioneză cu mai multă tărie viia lui imaginaţie, produce în spiritul lui mai multe idei, îl entuziasmează în grad mai înalt, decât chiar cea mai frumoasă melodie, care nu e naţională. „Melodiile doinei, pentru cine o înţelege – zice Vasile Alecsandri – sunt chiar plângerea duiosă a patriei noastre. Mărturisesc eu însumi, că, pentru mine, unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume, cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duiosă, care-mi pătrunde inima de lacrimi”. Și nici că poate fi altfel. Ariile şi doinele noastre ne deplângeau vitrega soartă, atunci când poezia nu putea şi nu era în stare să o deplângă. Jalea şi melancolia este caracterul lor principal şi fiecare din ele respiră un ton elegiac. Chiar şi ariile de dans au, de regulă, o introducere jalnică şi misteriosă şi numai către sfârşit îşî capătă vioiciunea originală, ce le caracterizează (englezul Karl Engel, în istoria muzicii universale, susţinea, pe la 1860, că horele românilor, fiind alcătuite, de regulă, dintr-o singură temă muzicală, aceasta se repetă, dar din ce în ce mai vioi, mai repede şi mai avântat – n. n.). Dacă am voi să ne dăm seama despre cauzele acestui fenomen, ar trebui să studiem, cu de-amăruntul, natura întregii vieţi naţionale şi, mai ales, istoria trecutului, căci acele melodii stau în strânsă legătură cu împrejurările în care trăim şi cu multe întâmplări, al căror obiect au fost părinţii şi străbunii noştri. Şi ce-am făcut noi, până acum, pentru a conserva aceste scumpe mărgăritare, care au să servească drept bază la dezvoltarea unui adevărat stil naţional în muzică?
*
Suntem nevoiţi a constata că prea puţin am făcut. Conservatorii melodielor noastre naţionale sunt şi astăzi ţăranii din câmpie şi de la munte, păstorii, fetele în şezătoare şi, mai vârtos, lăutarii, reprezentanţii muzicii noastre lumeşti, atât instrumentală, cât şi vocală. Lor avem să le mulţămim dacă, până astăzi, nu s-au înstrăinat, cu totul, ariile noastre, dacă nu ni le-au răpit vecinii, spre a şi le apropia (o horă a călăraşilor moldoveni, care intrau în Oradea, pe la 1640, a fost preluată de unguri şi transformată în ceardaş, dar, spre norocul nostru, cronicarul maghiar a notat şi partitura horei moldoveneşti, şi pe cea a ceardaşului; şi sunt multe exemple de circulaţie multinaţională a cântecelor în răsăritul european – n. n.). Nu ştim, întrucât aceste melodii, puse sub un scut atât de nesigur, lăsate în grija lăutarilor nomazi (dar breslele de lăutari târgoveţi? – n. n.), îşi vor fi păstrat caracterul şi fizionomia lor originală; n-avem nici o garanţie că, în decursul timpului, nu s-au strecurat prin ele elemente străine („Cucuruz cu frunza-n sus” a rămas aidoma celui din tabulatura lui Joachim Schluter, din 1531; „Haiducii”, cântat în 1502, la Krakowia de lăutarii suceveni şi notat de Jan z Lublina, deşi a pierdut trei părţi, în varianta ulterioară, numită „Banul Mărăcine” şi încă una, în variantele târzii de „ardeleneşti” şi de „bătute ardeleneşti”, s-a conservat întocmai în părţile care s-au mai cântat – n. n.) . Vedem, însă, cu ochii că, de când s-au vulgarizat şi printre noi ariile străine, de atunci vechile noastre melodii au căzut în mare dispreţ, au început a fi uitate şi putem afirma cu siguranţă că, dacă vom mai continua, încă vreo câtva timp, a fi indiferenţi, trezindu-ne, mai târziu, nu vom mai avea ce culege.
*
Ne-au lipsit, până acum, componiştii indigeni şi români – factor principal pentru dezvoltarea artei muzicale la orice popor – care să esploateze comorile ce le posedăm şi să ne arate valoarea melodiilor noastre. Iată din ce cauză muzica noastră naţională este, încă şi astăzi, desconsiderată sau rău apreciată de noi înşine, iar străinilor mai deloc nu e cunoscută. Componiştii indigeni şi români ar avea misiunea de-a culege ariile noastre poporale, de a le conserva, apărându-le de orice influienţă străină (teorie păguboasă, contrazisă violent de Karl Engels, autorul primei istorii universale a muzicilor naţionale – n. n.); ei ar fi chemaţi a studia caracterul cântecelor şi dansurilor noastre; ei ar putea, apoi, după ce vor fi pătruns spiritul muzicii noastre, să adauge numărul existent al ariilor poporale, prin compoziţii proprii (de la această iniţiativă, mai ales astăzi, a început decadenţa folclorului – n. n.), care să servească drept modele pe terenul artei muzicale. Ei, în fine, ar fi în stare să creeze un stil naţional în muzica noastră. Observăm, însă, că o astfel de misiune nu vor putea s-o împlinească, decât nişte componişti talentaţi şi studiaţi, care să ştie a ne prezenta ariile culese în transcripţiuni fidele, fără a le denatura şi fără a le altera caracterul original, prin elemente străine. Dacă ne uităm la alte popoare, care posedă o muzică dezvoltată, ne încredinţăm că o misiune ca aceasta au luat-o asupraşi componiştii cei mai erudiţi şi mai geniali. Tot aşa va trebui să se întâmple şi la noi. Ar fi o daună nereparabilă, dacă melodiile, prin care poporul îşi exprimă tot ce simte în inima sa, ar cădea în nişte mâini ne-apte, care le-ar lipsi de proprietatea lor naţională şi le-ar altera caracterul original!
*
Astăzi, muzica noastră e lăsată mai cu totul în grija străinilor. Puţinele posturi, înfiinţate pentru dezvoltarea artei muzicale, sunt ocupate de componişti străini. Aceştia sunt autorii puţinelor caiete de melodii poporale, ce au ieşit de sub presă, în decursul celor două decenii din urmă, însă, durere!, aceste colecţiuni nu au pentru noi nici o valoare, ba din contra, compromit muzica noastră naţională în ochii străinilor. Ele sunt întocmite de nişte componişti de a doua mână, care, din cauza lipsei de studiu, nu exprimă, în transcripţiunile lor, adevăratul caracter al melodiilor noastre, nu represintă melodiile astfel, după cum s-au improvizat de geniul poporului. Au mai ieşit, apoi, de sub presă, unele melodii româneşti, care au pretenţiunea de a fi compoziţiuni originale, în adevăratul stil naţional; în realitate, însă, ele nu sunt decât nişte melodii cunoscute, împrumutate de la popor şi denaturate prin adausurile respectivilor compozitori. Fireşte că un atare material nu poate să aibă nici o valore pentru muzica noastră.
*
Singur, domnul Berdescu, după părerea nostră, are meritul de a fi lucrat pe nişte baze mai solide. Domnul Berdescu ne oferă, în colecţiunile sale, ariile şi horele naţionale tocmai aşa cum le-a aflat la popor. Aceasta este, deocamdată, misiunea componiştilor noştri, până când ne va succede să avem, şi în specialitatea aceasta, corifei. Din nenorocire, însă, domnul Berdescu a rămas izolat şi n-a aflat imitatori la o lucrare atât de vastă. Ariile poporale româneşti sunt foarte numeroase şi câte s-au cules, până acum, constitue numai o minimă parte din mulţimea cea nemărginită. Mai observăm, apoi, şi aceea că ariile publicate, până acum, sunt culese numai din unele ţinuturi ale României; iar ariile poporale din Transilvania, Bucovina (le culesese Karol Mikuli – n. n.), Maramureş şi din Banat nu sunt încă deloc exploatate. Forma, ritmul şi caracterul ariilor şi danturilor diferă mult, după locuri; prin urmare, trebuie să se facă asupra lor un studiu îndelungat şi conştiincios; dar, spre acest scop, se recere un număr considerabil de componişti, un număr proporţionat cu întinderea lucrării.
*
La alte naţiuni, biserica a produs un mare număr de componişti celebri, care, pe lângă muzica bisericească, au cultivat şi pe cea profană şi au contribuit mult la dezvoltarea ei. Capii bisericii îşi ţineau de o sfântă datoria de-a purta grijă de această artă; multe persoane bisericeşti se ocupau, cu predilecţiune, cu studiul muzicii şi multe dintre dânsele s-au distins şi s-au ilustrat prin compoziţii proprii. Odinioară, maeştrii cei mai renumiţi în cânt şi în compoziţii erau monahi din diferite mănăstiri ale Italiei. După ce s-a introdus, în secolul al VI-lea, cântecul coral în biserică, se înmulţiră şi şcolile de muzică; multe din ele ajunseră la renume europen şi produseră nişte componişti, care s-au făcut nemuritori prin operele lor, de caracter atât religios, cât şi profan. Nu este aci locul de-a arăta influenţa bisericii asupra muzicii profane la diferitele popoare. Ne mărginim a spune că istoria muzicii constată că, dacă italienii şi, mai cu deosebire, germanii posedă, astăzi, o muzică atât de dezvoltată, apoi aceasta au să o mulţămească, în prima linie, bisericii.
*
Şi la noi, muzica vocală face parte esenţială din serviciul divin şi, de când am adoptat creştinismul, ea s-a cultivat mereu în bisericele noastre. Cu toate acestea, biserica n-a avut, la noi, acea influienţă binefăcătoare ca aiurea, n-a putut produce componişti, care să contribue la crearea unui stil naţional. Din contră, putem afirma că, la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.
*
Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influienţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii. În loc de-a introduce, în biserică, sistemul muzicii occidentale, noi am adoptat sistemul grecesc, greoi şi confuz, cu mulţimea „glasurilor” şi semnelor; am adoptat o muzică străină, care, având de bază un sistem primitiv şi defectuos, nu poate ajunge la un grad mai înalt de dezvoltare. Nenorocirea mai mare a fost, apoi, că această muzică s-a răspândit printre români cu o rapiditate neaşteptată şi a început a fi studiată, cu un zel demn de lucruri mai bune. Ne putem câştiga o ideie lămurită despre rapiditatea cu care s-a vulgarizat, la noi, muzica grecească, dacă vom arunca o privire peste scrierile ce trateză despre această muzică.
*
În catalogul bibliografic român, publicat de domnul Jarcu, aflăm numai trei scrieri despre muzica europeană modernă; iar despre psaltichie se găsesc scrieri cu mult mai numeroase, în mai multe volume şi în mai multe ediţiuni. Există cărţi, care se ocupă cu teoria psaltichiei, cu baza teoretică şi practică a muzicii greceşti; există, apoi, Anastasimatar, Irmologion, Anthologion, Cherovico-chmonicar, Parisimier, Catavasier, Privighiar, Teoreticon, Docsastar ect. În România şi Moldova, ba chiar şi în unele părţi din Transilvania, mai nu vei găsi cântăreţi bisericeşti care să nu cunoască psaltichie şi papadichie. Între asemeni împrejurări, nu mai încape nici o îndoială că multe proprietăţi şi înfrumuseţări, multe gorgoane şi tonuri nazale au trecut, din psaltichia grecească, în muzica noastră naţională.
*
Din cele zise rezultă că biserica, la alte popoare, a produs componişti şi a înfiinţat şcoli de muzică, înainte de-a exista conservatoare; la noi, însă, ea n-a contribuit întru nimic la ameliorarea muzicii naţionale. În România, s-a cultivat psaltichia grecească, iar pe unde aceasta n-a putut străbate, pe acolo muzica bisericească se află într-o stare cu totul dezolată.
*
O altă instituţiune, care ne-ar fi putut da componişti, sunt conservatoarele de muzică. Astfel de institute, în timpurile mai recente, s-au înfiinţat şi la români, înţelegem în România, căci prin celelalte provincii nu se găsesc şi nu se vor găsi, curând, mijloace băneşti pentru aşa-ceva. În România, avem două conservatoare de muzică, unul în Bucureşti, altul în Iaşi. Nu ştim, însă, din ce cauze acele institute n-au putut să răspundă, până acum, aşteptărilor noastre. A cui e vina? A organizării? A profesorilor? A elevilor? La aceste întrebări nu putem răspunde; ţinem, însă, a constata că, până acum, nu cunoaştem încă nici un componist ieşit din conservatoarele române, care să fi devenit cunoscut în cercuri mai mari, prin compoziţii originale, fie în muzica vocală, fie în cea instrumentală; nu cunoştem nici măcar un singur elev, care să fi devenit cunoscut şi în afară ca virtuos pe vreun instrument. Dar dacă nici biserica n-a făcut nimic pentru muzică, dacă conservatoarele încă n-au dobândit rezultatele dorite, apoi de s-ar fi găsit măcar nişte particulari, care să se fi consacrat studiului muzical, cu propriile lor mijloace Mulţi ar fi putut s-o facă, dar n-au făcut-o.
*
După ce am recunoscut, deci, pe de o parte, lipsa de componişti, iar pe de altă parte, importanţa şi necesitatea lor pentru prosperarea artei muzicale, să începem a lucra, cu tot dinadinsul, ca să astupăm lacunele şi să înlăturăm neajunsurile. Să ne opintim, din toate puterile, şi pe terenul muzical, ca să înzestrăm şi această specialitate cu nişte reprezentanţi, de care să ne putem mândri în ochii străinilor. Să ne gândim, zi şi noapte, la modul cum am putea ajunge la acest scop.
*
În următoarele, ne vom exprima unele păreri, în privinţa măsurilor ce ar trebui luate, spre a da, pe viitor, muzicii noastre un avânt mai îmbucurător. În toate statele civilizate, guvernele îşi ţin de o sacră datorie de-a proteja ştiinţele şi artele. În toate ţările, cultivarea muzicii se consideră ca o afacere a statului. Statul poartă spezele instrucţiunii muzicale, el susţine conservatoarele, el înlesnesce perfecţionarea elevilor talentaţi, în fiecare an se distribuiesc, pretutindeni, între artiştii şi componiştii care au dat probe de capacitate şi iscusinţă, remuneraţiuni şi ajutoare, spre a-i încuraja şi spre a le uşura subzistenţa. Aşteptăm, şi din partea guvernelor din România ca, pe viitor, să arate mai multă îngrijire pentru muzică. Ar fi de dorit ca statul să mai reorganiseze sălile de muzică din Bucureşti şi Iaşi şi să mai completeze învăţământul. Ar face prea bine regimul, dacă pe elevii mai talentaţi, care au absolvit cursul la conservatoarele române, i-ar trimite în străinătate, ca să se perfecţioneze, pe deplin, în specialitatea căreia s-au devotat. Astfel de persoane s-ar putea aplica, apoi, cu puteri noi, la respectivele institute din ţară. În chipul acesta, s-ar forma, în curând, astfel de bărbaţi, care să fie capabili a ne crea o artă naţională.
*
Pentru noi, ceşti de dincoace de Carpaţi, progresul, pe terenul muzical, este mult mai dificil. Pe de-o parte, ne lipsesc, mai cu totul, mijloacele, pe de altă parte, nici gustul pentru muzică nu e destul de dezvoltat. În fine, la noi, dacă s-ar găsi tineri talentaţi, care să aibă mijloacele şi să îmbrăţişeze, cu plăcere, această specialitate, totuşi temerea că nu vor avea unde să se aplice i-ar abate de pe anevoiosul drum al artei. Acest obstacol s-ar putea înlătura, dacă biserica, în prima linie, iar apoi diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii ce le avem, şi-ar da tot concursul lor, spre a servi sublimei arte muzicale. Mă voi explica în puţine cuvinte.
*
Avem, în Transilvania, două mitropolii cu seminare teologice şi cu institute pedagogice; avem, în Oradea-Mare, în Arad şi Caransebeş, câte o episcopie, împreunată, iarăşi, cu seminar teologic şi cu institut pedagogic. Avem, în fine, şi în Bucovina o mitropolie, precum şi aceleaşi institute de care vorbim. Acestor instituţiuni si celor din fruntea lor le este încredinţat cultul şi ameliorarea muzicii religioase. Acestor instituţiuni le este impusă o înaltă şi grea misiune. Teologii şi pedagogii, după terminarea învăţăturilor seminariale, devin preoţi şi învăţători prin sate; ca atare, ei au chemarea nu numai de-a fi nişte conservatori ai muzicii religioase, ci şi de-a lăţi, şi în popor, gustul pentru muzică, de-a învăţa tinerimea şcolară să cânte nu numai cântări bisericeşti, ci şi profane. Se poate, deci, pretinde, cu tot dreptul, ca, în institutele de pe lângă mitropoliile şi episcopiile noastre, muzica să se cultive mai mult decât aiurea, ca să se dea mai multă importanţă studiului muzical. Într-adevăr, şi aflăm acest studiu figurând în planul de învăţământ.
*
Dacă privim, însă, lucrul mai de aproape, ne convingem că numai în Bucovina studiul muzicii se tratează astfel, cum trebuie tratat; la celelalte seminare, el sau că nu figurează, decât cu numele, în planul de învăţământ, sau, apoi, se tratează în mod foarte rudimentar. Dacă, până acum, autorităţile bisericii noastre nu şi-au prea bătut capul să îndrepteze acest defect, apoi, de aci, înainte, trebuie să o facă. Mitropoliile şi episcopiile noastre ar putea destina câte o bursă sau două pe seama tinerilor cu talente muzicale, trimiţându-i pe la conservatoare. Asemeni stipendiaţi, ar avea să ocupe, apoi, postul de muzică la seminare şi de directori ai corulilor, pe la bisericile catedrale. Ei ar lucra pentru ameliorarea muzicii religioase, contribuind, totodată, şi la dezvoltarea muzicii naţionale profane. În linia a doua, apelăm la diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii, înfiinţate pentru înaintarea culturii poporului, şi le rugăm să destineze şi ele măcar câte un singur stipendiu în favoarea muzicii.
*
Necesitatea de oameni speciali în musică e destul de simţită şi în afară de seminarii. Avem, bunăoară, câteva gimnazii, dar nici acelea nu sunt prevăzute toate cu profesori de muzică. Oare, din astfel de profesori, n-ar putea să iasă, cu timpul, buni componişti, dacă ei vor fi avut fericirea de a-şi face studiile pe la cele mai de frunte conservatoare?
*
În fine, ar fi de dorit ca, pretutindeni, să se introducă instrucţiunea muzicală prin şcoli şi să se formeze, în toate părţile, coruri şi societăţi filarmonice, cu scop de a răspândi, pin popor, gustul pentru muzică. Arta muzicală contribuie foarte mult la înnobilarea inimii şi stă, prin urmare, în raporturi strânse şi intime cu educaţia, atât a individilor, cât şi a naţiunilor întregi. Italienii au muzică dezvoltată, fiindcă, dintre toate naţiunile, ei sunt mai dotaţi cu facultăţi muzicale. Chiar şi la poporul de rând afli un interes pentru muzică şi o predilecţie, care te pun în uimire. Dovadă despre aceasta sunt cântecele armonioase ale gondolierilor. În cetăţile din Italia, în Florenţa, Roma, Bologna, peste tot în cetăţile mai mici, coriştii teatrelor sunt, în mare parte, lucrători, care, după ce şi-au terminat munca de peste zi, se duc de cântă pe scenă, cu voce sonoră, cu pronuncţe deschisă, cu intonaţie justă, cu simţământ şi cu accentul cuvenit.
*
Pe la mijlocul lui decembrie, când începe, în teatru, sezonul de iarnă, nu vei vedea ţăran cu stare , care să nu facă drum, de câteva mile, până la oraşul din vecinătate, spre a auzi vreo operă nouă. Între astfel de împrejurări, nu e nicidecum de mirat dacă, la italien, muzica a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt.
*
Poporul german nu e dotat cu facultăţi muzicale, ca cel italian. Asupra germanului n-a înfluienţat cerul de miazăzi, căruia i se atribuie superioritatea italianului; germanul, din contra, a trăit într-o climă cu mult mai aspră decât alte popoare. Cu toate acestea, muzica germană a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt, încât a întrecut pe cea italiană, ba putem zice că germanii au devenit chiar maeştri italienilor în arta muzicală, mai ales în compoziţie. Acest fenomen e uşor de explicat. Succesele italienilor trebuie privite ca un rezultat al înaltelor facultăţi cu care i-a înzestrat natura. Succesele germanilor sunt fructul educaţiei şi al studiului. Reformatorul Luther iubea cu patimă muzica. El cunoştea cu temei această artă şi, când a reorganizat instrucţiunea în şcolile germane din statele reformate, a introdus studiul muzicii vocale ca obiect de învăţământ prin toate institutele. Muzica vocală se învaţă, de 800 de ani, în şcolile luterane, prin toate oraşele şi prin toate satele. Iată pentru ce mai fiecare german din ţinuturile nordice este muzicant. Apoi, dintre atâţi muzicanţi, nu era nicidecum prea cu anevoie să iasă nişte componişti ca Bach, Beethoven etc. Să imităm şi noi pe germani; să introducem, prin şcoli, muzica şi să înfiinţăm, pretutindeni, societăţ filarmonice. Făcând aşa, vom observa, în scurt timp, că se produce şi la noi o mişcare generală în favoarea muzicii. Poporul român, din a cărui inimă au ieşit dulcile melodii ale doinelor şi horelor, e foarte dotat pentru muzică; dacă, pe lângă dispoziţiile fireşti, vom mai adăuga şi instrucţiunea, apoi putem fi siguri că vom obţine mari rezultate. În curând, vom avea mulţumirea de a ne pune, şi pe terenul muzical, alături cu alte naţiuni culte (Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94).