1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (VI) | Dragusanul.ro

1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (VI)

Iorga Stanca Sorocii

*

Ţăranul din Ungaria, de a cărui viaţă şi moarte, încă până la 1810, putea dispune proprietarul său, capătă câte 22-62 iugăre pământ, după cum este bunătatea pământului în diferite comitate. Pentru aceasta, serveşte cu trăsura 52 zile, 104 zile lucrează cu mâinile, dă 1 florin şi una l/9 din seceriş proprietarului său, una l/10 preoţimii şi plăteşte încă darea statului în bani gata. O falce de pământ bun se cumpără, în Basarabia, cu 50 ruble de argint. De cumva am voi să întemeiem o moşie (maierişte) s-ar cere cam următorul capital: 50 fălci pământ natural – 2.500 ruble sau taleri; o casă de piatră, cu un etaj şi cu pivniţă – 500 taleri; şuri şi grajduri (hambar, grajd de cai, de vaci etc.) – 800 taleri; găini 1 taler; unelte economice (gospodăreşti – n. n.) de casă, în total – 700 taleri. Cu totul, dară, se cer 4.952 taleri, afară de îngrădire, care s-ar urca până la 400 taleri.

*

În Moldova are pământul preţ mai bun, iar mai vârtos preţul cerealelor s-a îndoit, tot cam câte la 10 ani; remunerarea lucrătorilor însă a rămas cam tot cum era mai înainte. În anul 1838, costa, la Iaşi, o chilă de grâu 45 piaştri, la 1847, costa 144 piaştri; la 1838, un lucrător căpăta, la o zi, 2 piaştri şi 8 parale, la 1847, căpăta 2 piaştri şi 30 parale. În anul 1849, se cumpăra falcea de pământ, după bunătatea pământului, cu preţuri diferite: cate cu 5-15 galbeni, preţul mijlociu era de 10 galbeni. Pentru arătura, grăparea şi semănarea unei falce se plăteau 93 pia­ştri, la 1849, în districtul Covurlui, care este unul dintre cele mai roditoare; semănătura de 10 dimirlii (1 dimirlie este 12 oca) costa 62 pia­ştri; secerişul – 44 piaştri; treieratul de la 5 chile – 65 piaştri. Suma speselor – 264 piaştri. Câştigul, însă, era de 361 piaştri, pentru că 5 chile se vindeau cu 625 piaştri.

*

Iorga Tigani basarabeni

*

În Ungaria, pământul e şi mai scump, dar preţul este, totuşi, diferit, precum este pământul în diferitele comitate. În comitatul de mai înainte, Oedenburg, aproape de graniţa nemţească, se putea cumpăra, la 1860, un iugăr de pământ cu 3-400 florini, în ţinutul Tisei, în Banat şi Voivodina sârbească se cumpăra cu 80-150 florini. Un lucrător se plăteşte, în Banat, cu 75 florini şi 40 cruceri la zi, o femeie cu 35-75 cruceri. Fac aceste observaţii, la care mai întâi Scume a dat îndemn, spre a se putea orienta cei ce doar poartă cugetul de colonizare în această ţară. Cine voieşte să se colonizeze în Basarabia sau Rusia să nu vină numai singur, ci societăţi întregi, cu puteri unite şi, dacă se poate, şi cu capitaluri unite. Singuraticul are să se lupte cu foarte multe greutăţi; fiind, însă, în societate mare, are uşurinţe mari, precum se vede la coloniile nemţeşti de la Moloşna.

*

Bărbatul cel bolnav, din colibă, încă tot mai zăcea pe cuptor, în timp ce eu priveam odaia. Două bârne, deasupra cărora se afla unu acoperământ, sunt împreunate prin o rudă, de ea este agăţată, cu o sfoară, o coşarcă în care doarme un băieţel. Pe perete, făţiş cu cuptorul (soba), se află nişte lucruri de scândură, înalte de 2 paşi, peste ele un acoperământ de lână şi 3 perine cam groase, care, deşi sunt ceva cam negruţe, totuşi sunt destul de plăcute, pentru ţesătura lor pistricată. Precum aici, aşa pretutindeni, în locuinţele ţăranilor, am aflat acoperământul sub perinele de cap, aşa încât, la culcare, trebuie să se scoată acela de sub perine. Lângă doi pereţi, se întind două scamne (clupuri) lungi de lemn (laviţe – n. n.), pentru că ţăranul este sărac şi nu le poate căptuşi cu pănuri. Pe un perete agaţă trei icoane sfinte, cu subscrieri în limba rusească şi nemţească. După îndătinare, sunt înconjurate cu diferite soiuri de plante şi flori, şi o cruce, ce zace lângă ele, este făcută din asemenea plante.

*

Iorga Soroca

*

Odaia serveşte, totodată, şi de locuinţă de dormit, de culină (bucătărie – n. n.) şi cămară pentru conservarea fruptelor. În unghiurile odăii, am observat, în coşari şi pe jos, cartofi, păpuşoi şi pâini. Trei pisici şedeau pe pat, periindu-se cu labele pe bot, cânii, din contra, sunt alungaţi afară, la frig. Se poate presupune că, într-o odaie de 12 paşi de lungă şi tot aşa de lată, nu se respiră aer curat. Miros de mâncări şi evaporarea din oameni emulează una cu alta. Numai când se deschide uşa, pentru intrarea sau ieşirea cuiva, intră puţintel aer curat. Ferestrele sunt astfel zidite încât nu se pot deschide. Ieşind în culina casei, privesc printre scânduri sau printre crăpături drept spre acoperământul casei, care este de tulei (strujeni – n. n.), printre care se vede cerul. Într-un unghi se află un fel de moară (râşniţa): două pietre rotunde, între care se macină bombele de păpuşoi, întorcând piatra de deasupra printr-un mâner de lemn.

*

Între altele, soarele lucea, fluturând nişte nori uşurei pe dinaintea lui, furtuna se mutase pe un oarecare loc sterp, calea ce, ici-acolo, era tare înfundată, cugetam că o voi putea străbate cu călţunii mei lungi în turetci. Mă interesai de la bărbatul ce zăcea pe sobă despre continuarea călătoriei mele spre satul din vecină­tate, unde voiam să cercetez p casă mai de vază, adică pe cea a vătafului, care este îngrijitorul peste pustie. Neaua este de-a lungul şi latul câmpului aşezată, cât vezi cu ochii nu se vede tufă sau arbore, iar casele împrăştiate ale ţăranilor stau, ici-colea, singuratice şi goale. Trec pe lângă o casă ce. în proporţie cu celelalte, este mai aleasă, avea 5 ferestre. Cine locuieşte aici? Un colonel arendator, om avut, nu se vede însă nici o tufă, nici pomi jur-împrejur, vântul bate la casă fără nici un pic de piedică, iar vara este cu totul neumbrită de arşiţa soarelui. Nu departe de ferestre zac, pe paie şi fân, vreo 30 de boi, ce aici iernează. Nu este nici unu gard făcut în jurul lor, pentru ca să-i scutească câtva. Să ne închipuim frigul ce, în această iarnă, se urcase până la 26° şi a durat, cu puţină schimbare, de la finea lui noiembrie, până la 5 februarie.

*

Iorga manastirea Saharneni

*

În dosul casei, observ cam 20 de ţărani, care încărcau nişte gunoi, pe care-l cumpăraseră de la colonel, spre a-l arde acasă sau a-l folosi ca acoperământ la case sau colibe. Cu ce se deprinde colonelul? Cu economia! În odaie, deşi este avut, nu are ziare, nici de cele politice, nici de cele economice, nici de altele, ce ar arăta cultură şi dezvoltare. El a venit aici ca arendator şi, cât de curând, se va duce, cu un câştig în buzunar, într-alt loc, pentru ca să-şi înceapă meseria din nou. Unica ce este mai însemnata în viaţa-i exterioară este aceea că are o trăsură, cu 4 cai, pe care, când şi când, o foloseşte, mergând la un sat vecin, spre uimirea ţăranilor. Dindărăt, văd cruci mai mari şi mai mici, de lemn, unele sunt de 20 paşi de înalte: este un ţintirim, unde bietul ţăran îşi află repausul etern. Niciunde nu citeşti vreun nume! Movilele de nea arată pe cele ale gropilor. Un răzor înconjură tot locul. La vreo 15 cruci, de toate sunt 31, lipsesc lemnele crucişe. Unde sunt? Le-a lepădat furtuna, ce tocmai acum a pustiit? Le-au rupt, de la cruce, le-au furat omenii? Căci, de-a lungul şi latul ţinutului nu sunt lemne.

*

Ce privelişte nemulţumitoare la acest sat! Nu se vede turn sau acoperământ acoperit cu ţiglă. Casele, una mai scundă ca cealaltă, acoperite cu tulei înnegriţi, zac împrăştiate ca o tină pe neaua lucitoare. De la una, până la alta, nu sunt căi nici vara, pe cum am auzit. Dar, deşi pare satul sărac, nici aici nu lipsesc gardurile, care, din îndătinare se lăţesc, întotdeauna, în asemenea măsură pe cum prosperă şi satul. Ce osteneli şi necazuri trebuie să fi avut aceşti omeni întru procurarea materialului acestuia, nefiind aici păduri! În Statele Unite din America de miazănoapte, aflam asemene garduri sau, cum le numesc, acolo, fonces, dar se naşte întrebarea că oare n-ar fi mai bine să se facă garduri din alte unelte, de exemplu îngrădituri vii, pentru ca să se scutească înmulţirea lemnelor, care, deşi aici este mai mare, în multe locuri este foarte atacată? S-a făcut calcul că, în Pensilvania singură (un stat din America), gardurile au constat 250 milioane florini şi corectura lor arareori pe fiecare an, se face cu spese de 20 mii florini. Proporţional, în Basarabia vor fi gardurile şi mai scumpe. Nu înţeleg de ce proprietarii nu premerg ţăranilor cu exemple bune. În loc de aceasta, se pare că ei au adoptat, de la ţărani, a face garduri mai frumoase şi mai puternice, pentru ca să emuleze.

*

Iorga La han

*

Să privim mai cu de amănuntul o îngrădire a unui proprietar. Şura (stodola), ce se afla în mijloc, este înconjurată de un loc de treier şi de clădire (toc). Gardul ce o înconjură, de 6 paşi înalt, în care nu observ numai nuiele, ci chiar stejari şi ulmi fragezi ciuntiţi, este de 1.836 paşi de lung. Pentru a face gard pe acest cerc, s-au recerut 204 care de nuiele, iar aici se plăteşte 1 rublă pentru o cărătură; socotind şi remuneraţia lucrului, care este de 16 ruble, se arată, dar, că gardul a costat 220 ruble. Dar, dacă în locul gardului, am săpa un şanţ, înlăuntru dacă, la trei paşi de-olaltă, am face gard de pari (palisadă), pe care i-am împreuna cu lătunoaie, acesta ar ajunge pentru a opri vitele să nu treacă la semănături, şi, socotindu-l pe scump, ar costa abia 50 ruble. Dar, afară de acestea, natura a îngrijit încă de îngrădiri, adică pretutindeni cresc spini negri, care sunt foarte apţi pentru îngrădiri. Aceştia se află în câtime foarte mare, eu singur am văzut scoţându-se 50 de cărături de pe un loc. Fiindcă lipsesc lemnele şi pietrele, se vede că Dumnezeu a îngrijit pentru suplinirea acestora prin spini, dar ce folos, că nici proprietarii, nici ţăranii nu ştiu încă a se folosi de ei. Un gard viu de spiniş, în care s-ar putea ascunde şi paseri ce răpesc insecte, ar face loc de arat din acel pământ ce-l ocupă spinii negri. Ceea ce ar putrezi din el ar da ţăranului material de ars iarna, şi pădurile ar putea prospera mai bine, lăsând neatinse lemnele ce se folosesc pentru îngrădiri. Dar ţăranul are prea puţină plăcere să lucreze mai vârtos, când are să lucreze ceva neîndătinat, precum la spini. Şi cugetă: pentru ce să plantez eu astfel de lucruri, când ele pot înverzi pe seama altuia, care cine ştie cât de curând va ocupa locul meu? Judecând serios, lipsa de îngrădiri cu spiniş provine din nestatornicia locuinţei proprietarului, care, emigrând şi schimbându-şi locurile, nu voieşte să lase după sine aşezăminte şi nici măcar gard viu de spini (Albina, II, nr. 63-170, Viena, miercuri 7/19 iunie 1867).


Comments are closed