Vinderea „bătrânilor satului” românesc
Pentru că nu sunt adeptul genealogiilor, ci al reconstituirii spiţelor – mult mai lesnicioasă în confruntarea cu puţinătatea surselor mărturisitoare româneşti, am să fac recurs la scrierile lui Theodor Codrescu (1 aprilie 1819 – 22 martie 1894), pentru a susţine, dinspre bătrâni cărturari români, ceea ce eu ştiam, făcând mereu distincţie între străbuni (oameni buni şi bătrâni) şi strămoşi (generaţii vechi, de dincolo de moşi), ori de câte ori m-am aventurat pe cărările necunoscute ale trecutului.
„Spiţa a jucat şi joacă încă mare rol în daraverile de pământ dintre răzeşi; numai ea dezleagă o sumă de încurcături pentru moşie. Cu spiţa te sui şi afli înaintaşii familiilor răzeşeşti până ce ajungi la bătrânii satului. Numele de bătrân, ce des îl găsim, are un înţeles special; în documente, bătrân e latinescul veteranus, care a dat neologismul veteran, un om care a luat parte la un războiţi, la o revoluţie; aşa zicem veteranii de la 48; veteranii de Ia 1877. La romani, veteranus era soldatul ieşit din armată, dar fiindcă pe atunci se făcea urmata aproape toată viaţa, soldatul eliberat era un om bătrân (senis)) şi poporul român a păstrat înţelesul de al doilea, fiindcă cel dintâi dispăruse odată cu încetarea organizării romane în Dacia.
Când a venit vorba de a se hotărnici moşiile răzăşeşti, răzeşii ştiau că în spiţă se înrudesc după cutare sau cutare strămoşi. Vechil proprietari ai satului, dispăruţi de mult, erau, în ochii tinerilor, nişte bătrâni, răposaţi de veacuri. Dar acei bătrâni posedau şi pământ în sat şi, din partea lor, atrăgeau moştenire urmaşii. Cu vremea, s-a făcut o schimbare de înţeles: pentru a se numi, cu un termen mai propriu, porţiunea de pământ pe care o avusese cutare bătrân, arătat de spiţă, s-a numit locul după numele bătrânului. Îl chema pe el bătrânul Fronie, şi pământul lui, în întinderea care-l avusese, s-a numit bătrânul Fronie; şi dar vorba documentală: trag parte de pe cutare bătrân, însemna şi filiaţiunea după spiţă, şi moştenirea la pământ din pământul bătrânului, dat de spiţă. De aici, trecerea la expresiunea generală: „Am vândut un bătrân de pământ” e uşoară, înţelegându-se proprietatea bătrânului din spiţă neîmpărţită la urmaşi, sau toate părţile urmaşilor, care, la un loc, formau întreg bătrânul. Câte nu ne spun cuvintele, în lungul lor trai în limbă, şi cu cât sunt mai vechi, cu atâta ne spun mai multe!”[1].
[1] Codrescu, Theodor, Uricariul, Volumul XXIII, Iaşi 1895, pp. XXII, XXII