Viaţa, moaştele şi minunile Sfintei Paraschiva

*

Cuvioasa Paraschiva s-a născut din părinţi vestiţi şi de bun neam, pe la începutul veacului al XI-lea în satul său, cum îl numesc alţii, târguşorul Epivate, de pe malul Mării Negre, din Tracia, la depărtare de 12 ore de la Constantinopole. Epivate era moşia părinţilor ei şi ea avea şi un frate, care a fost episcop. Şi sora, şi fratele aveau, de mici, foarte mare plăcere pentru viata cu adevărat creştinească. Paraschiva, fiind numai de 10 ani, nu o dată şi-a dat hainele de pe sine săracilor, îmbrăcându-se, în schimb, cu hainele lor cele zdrenţuroase. De aceea, părinţii o ocărau şi o pedepseau; ea, însă, a rămas neschimbată, până ce, într-o zi, a părăsit în taină casa părintească, rudele şi cunoscuţii şi s-a dus în pustie, apoi la Constantinopole, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte şi a petrecut, 5 ani, într-o mănăstire a Maicii Domnului. De la Constantinopole, Sfânta Paraschiva s-a dus la Ţara cea Sfântă sau Canaan sau Palestina, s-a închinat, şi acolo, pe la toate locurile sfinte şi a trăit, apoi, în post şi în rugăciuni, într-o mănăstire din pustia Iordanului, până la vrâsta de 25 ani.

*

Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr strălucit şi i-a zis: „Lasă pustia şi întoarce-te în patria ta, că acolo trebuie să laşi tu pământului trupul tău!”. Sfânta s-a şi întors la Epivate, fără să se dea, acolo, cuiva de cunoscut şi, după doi ani de trai lângă biserica Sfinţilor Apostoli, a murit şi a fost înmormântată de creştini pe malul Mării Negre. Cam 200 de ani după aceea, fiind aruncat pe mal un corăbier, mort de o boală molipsitoare şi oameni din Epivate săpând pentru el mormântul, au dat de un trup omenesc neputrezit. Săpătorii însă n-au băgat de seamă, ci, împreună cu trupul neputrezit, au îngropat şi trupul cel împuţit al corăbierului. În noaptea următoare, unui om evlavios, anume George, care ajutase la îngroparea corăbierului, i s-a arătat în somn o împărăteasă, pe un tron strălucit, şi încunjurată de mulţime de ostaşi străluciţi, dintre care unul l-a prins pe George de mână şi i-a zis: „Pentru ce voi într-atâta aţi dispreţuit trupul cuvioasei Paraschiva? Nu întârziaţi a-l lua din mormântul cel puturos şi a-l pune într-o raclă luminată, căci împăratul a voit a o preamări pe pământ!”.

*

*

Atunci, şi împărăteasa de pe tronul cel stră­lucit a grăit către înspăimântatul George: „Grăbeşte-te a scoate moaştele mele, de lângă cadavrul acela împuţit; patria mea este Epivate, unde şi voi trăiţi!”. Arătându-se aceeaşi vedenie, în aceeaşi noapte, şi unei femei evlavioase, cu numele Eutimia, epivatenii au dezgropat moaştele sfintei Paraschiva şi le-au aşezat, cu cinste, în biserica lor, cu hramul Sfinţilor Apostoli, unde s-au făcut multe minuni. Ei au mai zidit, cum se spune, pe locul unde fusese casa părinţilor sfintei Paraschiva, o biserică, cu hramul numelui ei. Fericitul episcop Melchisedec din Roman zice că o minune mai nouă, povestită de epivateni arhimandritului Serafim, fost egumen, în anii trecuţi, al mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, când a fost el prin satul epivatenilor, în luna lui martie, este aceasta:

*

„La anul 1311, februarie, în 6, s-a făcut, pe mare, furtună mare, suflând vânt de miază-noapte, cu mult omăt, şi s-au pierdut corăbii multe pentru covârşirea viforului. O corabie mare din Chios ancorase, în liman, cu trei ancore, în dreptul bisericii Cuvioasei, ridicase două ancore şi rămă­sese numai liftă. Acesteia, rupându-i-se funia, rămăseseră una sau două viţe sănătoase. Iară corăbierii, văzând primejdia prea învederată şi deznădăjduindu-se pentru mântuirea lor, au chemat în ajutor pe Cuvioasa Paraschiva, plângând din toată inima, şi, după puţin, s-a arătat Cuvioasa, pe pupă, adică pe partea dindărăt a corăbiei, îmbrăcată în negru şi ţinând cinstita cruce, pe care au văzut-o aievea atât căpitanul, cât şi cârmaciul, fiind ei în partea de dinainte a corăbiei, şi era ca la al 8-lea ceas din noapte. Şi le-a zis Cuvioasa: Nu vă temeţi, că conteneşte viforul degrabă. Şi, îndată, o minune!, a încetat. Iară făcându-se dimineaţa, au ieşit corăbierii la uscat şi au venit la biserica Sfintei, să facă paraclis, şi, văzând icoana Cuvioasei, de departe, a zis cârmaciul căpitanului: „lată muierea ce ţinea crucea: Aceasta e cea ce a venit, noaptea, în corabie!”. „Aşa e, a zis căpitanul, acesta e, de bună seamă!”.

*

*

Şi au făcut amândoi mătănii, cu lacrimi şi, îmbrăţişând icoana, o sărutară. Şi un turc, corăbier din cei din corabie, văzând icoana, zicea şi el: „Aceasta era femeia, pe care am văzut-o, noaptea, în corabie![. Deci, făcând paraclis ş. m. d., de la Epivate moaştele Sfintei Paraschiva au fost strămutate la capitala Bulgariei, Târnovo, unde au stat cam la 160 ani; de acolo, la Valahia sau Ţara muntenească, dăruindu-le Sultanul Baiazid Voivodului Mircea cel Mare, în anul 1393, de unde, în 1396, acelaşi Sultan le-a luat şi le-a dăruit văduvei Anghelina, mama despotului Ştefan al Serbiei, care le-a aşezat în biserica casei sale, din capitala Belgrad, unde ele au stat 124 de ani. În anul 1520, Sultanul Suleiman I le-a strămutat, din Belgrad, la Constantinopole, dăruindu-le, cum spune un scriitor, iară cum spune altul, vânzându-le patriarhului de acolo, cu 12 mii de galbeni, şi, stând ele la patriarhie, timp de 120 de ani.

*

În anul 1639, Voivodul Moldovei, Vasile Lupu, sfârşi zidirea şi înfrumuseţarea vestitei sale biserici a Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, în 1641 a adus, cu cheltuieli de peste 300 mii de Iei, moaştele sfintei Paraschiva, de la Constantinopole, la Iaşi, şi le-a aşezat în biserica numită, unde ele se află şi astăzi. Hotărând guvernul României să repare mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, moaştele Sfintei Paraschiva s-au aşezat în o capelă, din lăuntrul mănăstirii, pe un catafalc din lemne de brad. În seara de 26 decembrie 1888, făcându-se, în acea capelă, vecernia, făclia din sfeşnicul de lemn, de lângă racla cu sfintele moaşte, din nebăgare de seamă, a rămas aprinsă şi, topindu-se, a căzut pe sfeşnic, care a luat foc. O noapte întreagă, au ars toate lemnele de brad, pe care sta racla cu sfintele moaşte, s-a topit şi o parte din argintul ce îmbrăca racla şi a ars şi capacul raclei. Abia a doua zi, în ziua Sfântului Ştefan, la 7 ore dimineaţa, focul a fost văzut de nişte şcolari. Dându-se alarma, lumea a alergat la locul primejdiei şi s-a uimit, văzând că sicriul cu sfintele moaşte nu se mai vedea din flăcări şi jăratic.

*

*

Arseseră toate lemnele, stranele de prin prejur şi alte lucruri; se prefăcuse în cărbune sicriul de lemn, în care se aflau sfintele moaşte, topindu-se şi corojindu-se groasele table de argint de pe el; puterea focului fusese aşa de mare, încât se topiseră sticlele, cu care erau acoperite portretele ctitorilor, ce se aflau atârnate pe un părete al capelei; la o depărtare mare de la foc, se coşcovise catapiteazma şi se înfierbântase policandrul până la gradul de a fi şi el topit. Şi totuşi, sfintele moaşte fură scoase din acea movilă de jăratic cu totul nevătămate, neatinse fiind de foc nici chiar stofele, cu care sunt înfăşurate, ba fără să miroase măcar a fum şi fără să fi pierdut Sfânta din podoabele ce le are la coroană, având şi oasele aceeaşi faţă şi fiind netopite nici peceţile de ceară, cu care este pecetluită de la Vasile Lupu Vodă.

*

Episcopul Melchisedec ne spune că l-a rugat pe un prieten din Iaşi, vrednic de toată credinţa, atât pentru evlavia sa, cât şi pentru judecata sa sănătoasă, să-i scrie despre focul întâmplat, şi iată cum îşi încheie acel prietin răspunsul său:

*

*

„Lumea… proslăveşte pe Sfânta (Paraschiva) pentru minunea prea slăvită ce a arătat, rămânând nearsă de un foc aşa de mare! Pentru sceptici însă nu este nimic minunat, în cazul de faţă; pe dânşii nu-i interesează minunile dumnezeieşti, fiindcă ei n-au Dumnezeu, nici suflet nemuritor, nici aşteaptă altă viaţă după aceasta de aici. Acei puţini dintre dânşii, care sunt provocaţi a vorbi despre această minune mare, se silesc a explica fenomenul în felurite moduri ale priceperii lor, în marginile legilor firii, fiind lipsiţi de cultură în cele dumnezeieşti. Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac, nici pentru ce trăiesc!” / Constantin MORARIU (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 24, duminică 7/22 iunie 1924).

*

Moaştele Cuvioasei Paraschiva au fost ridicate, de la Iaşi, din calea bolşevicilor, şi duse, cu mare cinste, la Ciorogârla. Au fost mutate, însă, şi de aici, la altă mănăstire. Populaţia Iaşilor, având pentru Cuvioasa Paraschiva un cult deosebit, după cum spun ziarele, a ridicat un fel de protest împotriva acestei mutări. Cu toate acestea, forurile bisericeşti cu răspundere n-au putut ţinea seamă de dorinţa mulţimii, înţelegând să ferească moaştele de pângăriri păgâne (Unirea, Anul LIV, Nr. 26, 24 iunie 1944).