Veşnicia unor nume care merită totul (III)

Aici, Bucovina! sau Andi, în copilărie

Într-un concediu, pe care îl petreceam cu familia la Breaza, primarul de atunci al comunei, Fănel Grămadă, m-a întrebat dacă nu aş putea afla nişte documente vechi, care să se refere la istoria satului. I-am promis că o să mă interesez, apoi m-am bucurat de o minunată poveste. O cumnată găsise în pădure un pui de ciută, pe care l-a adus acasă, cu intenţia de a-l creşte până la un an, când îl putea vinde ocolului silvic pentru a fi exportat în Italia. Andi era micuţ, pe atunci, încă mergea în patru labe, ridicându-se rar în picioare, iar puiul de căprioară, cum l-a văzut, numai de el a început să se ţină. Gângureau amândoi, Andi îl pupa pe botic, iar la amiază, când Andi era dus la culcare, puiul îl urma şi aştepta cuminte sub masa de la televizor, până i se trezea prietenul şi începeau o nouă zbenguială. La despărţire, lacrimi şi în ochii copiilor mei, dar şi în cei ai micuţei vietăţi a pădurii. Comunicau. Cu cât eşti mai aproape de naştere, comunici mai lesne şi cu dumnezeirea şi cu creaţiile ei.

La Suceava încă mai lucra bibliotecară doamna Ţan, pe care o ştiam din vremurile anilor mei de liceu, o femeie care ştia toate cărţile Bibliotecii „I. G. Sbiera” şi care mi-a recomandat, novice fiind eu pe atunci, colecţiile Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR, „Documente privind Istoria României” (DRI), „Documenta Romaniae Historica” (DRH) şi „Călători străini despre Ţările Române”. Am început să citesc şi să-mi fac fişe pe o agendă, apoi pe o alta, constatând că istoria minte şi, tocmai de aceea, fiind eu un „consumator încrâncenat al drogului numit istorie, îmbolnăvit încetul cu încetul de un naţionalism stupid şi care culminează cu sinceritatea cu care-mi trăiesc mândria de a fi în obcinile Bucovinei – de parcă aş avea vreun merit pentru zămislirea acestei alcătuiri dumnezeieşti numită Bucovina, de parcă mi-ar aparţine şi altceva în afară de văz şi suflet, nici n-am băgat de seamă că eu şi lungul şir de strămoşi care-mi populează subconştientul absentăm din istorie, tot aşa cum absentaţi şi dumneavoastră, contemporanii mei de fiecare zi. Noi n-am făcut istorie, adică n-am făcut comerţ cu oameni, cu locuri, cu suflete, cu aspiraţii, cu dumnezeire. Noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealuri numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc în filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte. Noi am fost doar mulţimea, furnicarul cu o identitate sugerată şi care s-a mândrit cu această identitate, fiind mereu gata să moară pentru ea, fără să bage de seamă că i-a fost furată identitatea adevărată, cea de fiinţă umană, care, dacă tot s-a născut, trebuia să fie şi fericită, trebuia să-şi trăiască Dumnezeu în libertate”.

Această identitate, pe care Nicolae Iorga, într-o prefaţă la colecţia de înscrisuri vechi de pe cărţile bisericeşti, a lui Ilie Corfus, o numea „istoria măruntă care face istoria mare”, a început să mă intereseze şi am tot căutat-o prin veacuri, stârnit poate şi de exemplul lui Bogdan cel Orb, care ameninţase Bistriţa cu represalii armate, dacă nu-l eliberează pe „omul şi iobagul nostru, Matei din Mihalcea”. Încă nu-l citisem pe Cantemir, ca şi majoritatea dintre dumneavoastră, şi nu ştiam că existau iobagi mult mai bogaţi decât cei mai mulţi dintre boieri, datorită turmelor pe care le creşteau şi vindeau, dar care nu beneficiau de dreptul de a ocupa funcţii în stat; încă nu ştiam că şi o sfoară de pământ, deţinută în proprietate, precum cea a ţiganului Vrabie din Câmpulung, consacra statutul de răzeş. Încă nu ştiam mare lucru despre asuprirea cumplită a „robilor lui Dumnezeu” pe moşiile călugăreşti, dar descifram destul de uşor contururile comunităţilor obşteşti tradiţionale, cu consecinţa alcătuirii unei prime sinteze de istorie obştească, într-un capitol care împrumuta titlul unei cărţi a lui Ilya Ehrenburg, „Oameni, ani viaţă”, capitol în care încercam să reconstitui, din urice vechi, povestea unor sate din nordul moldav, uneori încurcând discret lucrurile (la Oprişenii lui Dumitru Covalciuc inclusesem şi nişte date despre Oprişenii Fălticenilor). Oricum, ceea ce începusem eu nu se mai făcuse şi nici nu o să se mai facă. Dar ţelul real era să nu mă mai las minţit, pentru că e de preferat să mă înşel singur, citind mărturiile, decât să mă mai las minţit de istorici.

Cartea „Identităţi deturnate / o istorie anecdotică a Bucovinei”, tipărită pe cont propriu, în anul 1999, a fost bine primită şi a beneficiat, pe lângă tulburătorul studiu al universitarului Florin Pintescu, publicat în „Crai nou”, şi referinţe naţionale şi internaţionale, datorită ineditului temei[1]. Scria universitarul sucevean Florin Pintescu, în recenzia „Note despre istoria Bucovinei”, publicată în Crai nou, miercuri 31 ianuarie 2001, p. 5:

„Datorită istoriei şi poziţiei sale geopolitice speciale ce a prilejuit convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune unică de interferenţe culturale, situata „între Orient şi Occident”. Această fericită expresie a fost mediatizată de cunoscutul cercetător german, realizator al unei bibliografii exhaustive a scrierilor despre Bucovina, Erik Beck. Trecutul cu totul aparte al acestei pro­vincii istorice româneşti a con­stituit un subiect de cercetare de primă importanţă pentru numeroşi pasionaţi de istorie, români sau străini. În acest context, cunoscutul om de condei Ion Drăguşanul a publi­cat recent o lucrare ce oferă cititorului prilejul unor reflecţii interesante despre istoria Bucovinei (Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Buco­vinei. Grupul editorial Muşatinii, Bucovina Viitoare, Suceava, 2000. 271 pagini).

Titlul bine ales al acestei lucrări este limpede motivat pe parcursul naraţiunii. Autorul condamnă frecvent naţionalismele, adevărate „deturnări de identitate”, conturând totodată o schiţă de istorie „anecdotică” a Bucovinei, diferită de abor­dările (inevitabil mai mult sau mai puţin rigide) ale istoricilor de profesie. Identificându-se cu mulţimea oamenilor obiş­nuiţi şi constituindu-se într-un apărător al acestora, autorul conchide că „noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc prin filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte” (pag. 3). De asemenea, este arătată detur­narea omului simplu de către elitele conducătoare de la ros­turile sale creştine. „Adevăru­rile lui Iisus au fost transfor­mate în mit, adică în îndepăr­tare de Iisus şi creştinism. Bi­sericile şi statele au funcţionat ca afaceri mai mult sau mai puţin înfloritoare pe seama în­depărtării omului de la rosturile sale, pe seama unei perma­nente deturnări de identitate” (pag 8). Sugerându-se explicaţia cuvintelor „istorie anec­dotică”, incluse în titlul lucrării şi aplicate la conţinutul aces­teia, autorul conchide că „fapta cotidiană, cea reprezentată de cumpărarea unei sfori de pă­mânt, de o iubire împlinită sau nu, de o naştere sau de o moar­te, nu înseamnă istorie, ci anecdotă” (pag. 95).

Lucrarea autorului sucevean încearcă să acrediteze un punct de vedere sensibil diferit de cei al istoricilor „oficiali”, ro­mâni sau străini, asupra istoriei Bucovinei. Menirea principală a lucrării se constituie în ofe­rirea unei perspective noi de percepere a trecutului istoric al Bucovinei, trecut care, ca şi în majoritatea statelor subdez­voltate, ajută la construirea unui fel de mitologie naţională care să justifice eşecurile şi neîmplinirile prezentului pre­ponderent pe seama străinilor care la un moment sau altul al istoriei au cucerit şi controlat parţial sau în întregime teritoriul acelor state. În aceste condiţii, nu sunt menţionate greşelile, neîmplinirile şi conduita impro­prie a unor popoare, realităţi ce au condus inexorabil la domi­narea lor de către alte popoare. Ion Drăguşanul respinge acest gen de istorie, atacând cu vigoare trei idei-forţă ce apar des în istoriografia românească despre Bucovina: caracterul negativ al stăpânirii austriece în această provincie, coloni­zarea de către austrieci a po­pulaţiei ucrainene în Bucovina, unitatea de monolit a elitelor şi poporului român din Bucovina împotriva germanizării culturale sau slavizării etnice. De ase­menea, sunt demascate diferitele tertipuri cu ajutorul că­rora elitele şi-au subordonat în­totdeauna masele. În cele ce urmează, vom oferi cititorului câteva citate semnificative care ilustrează aceste idei, citate ce au şi rostul de a incita cititorul la citirea acestei cărţi.

Analizându-se setea de parvenire a elitelor româneşti, fapt ce a avut consecinţe păgubitoare asupra istoriei noastre, se conchide că „a fi în pre­zidiu, a aspira la un loc de vază ne-a adus pierzania. Noi, prin străbunii noştri, n-am mai avut alte idealuri decât acela de a sta în faţă. Ne-am vrut cât mai galonaţi şi, când nu ne-au mai ajuns demnităţile autohtone, am bătut cale lungă după dem­nităţi străine” (pag. 16). Într-un capitol sugestiv intitulat „Noi, împotriva noastră”, este dez­văluită o listă întocmită de istoricul Ion Nistor, ce conţine 43 de învăţători români care, la începutul secolului nostru, îşi trădaseră etnia din care făceau parte, devenind zeloşi propa­gatori ai limbii rutene (ucrai­nene) în Bucovina (pag. 70). Simpla prezentare a acestei liste face inoperante consi­deraţiile ce pun nenorocirile istorice ale românilor exclusiv pe seama străinilor. Tabloul acestei triste situaţii este în­tregit de menţionarea expresiei „Me Rusniake” (Noi, rusnacii), cu care îşi începea orice dis­curs un celebru apărător şi ucrainenilor, fost urmaş al boierilor de viţă română (Cantemireştii).

În ceea ce priveşte caracterul stăpânirii austriece în Bucovina, autorul face o serie de consideraţii ce au menirea de a pune în valoare, pe bază de mărturii istorice, dorinţa austriecilor de a moderniza Buco­vina şi de a realiza o creştere a nivelului de trai al locuitorilor acestei provincii. „Fără în­doială, raptul acesta (răpirea Bucovinei, nota noastră) , me­rită să fie condamnat de istorie, deşi, pentru locuitorii din nordul Moldovei, pe care statul nu-i mai apărase vreme de vreo două veacuri, cucerirea ţinutului a însemnat mai curând schimbarea unei administraţii ine­ficiente cu una extrem de rigu­roasă şi care avea să le îmbu­nătăţească viaţa prin punerea în practică a unui adevărat pro­gram de dezvoltare economică” (p. 51).

Vorbind de colonizarea po­pulaţiei huţule şi ucrainene în Bucovina, autorul se ridică îm­potriva părerii conform căreia această colonizare a fost re­zultatul dominaţiei austriece, prezentând câteva mărturii istorice care atestă că această colonizare a început mult mai degrabă, datorită proprietarilor de moşii şi mănăstirilor care au dorit să-şi aducă mână de lu­cru ieftină. „Colonizarea Buco­vinei cu neamuri străine, pe care istoricii o pun în cârca austriecilor, s-a făcut de către mănăstiri şi de către pro­prietarii de moşii… Coloniza­rea a început odată cu înte­meierea statului feudal Mol­dova, a continuat de-a lungul veacurilor, inclusiv în vremea ocupaţiei austro-ungare, dar, în mod cert, nu se datorează imperialilor, care nu aveau nici un interes ca, peste timp, datorită noii compoziţii etnice a Bucovinei să legitimeze pre­tenţiile teritoriale ale unui im­periu de talia celui ţarist” (p. 46). Facem totuşi cuvenita în­dreptare ce nu ţine de vreo consideraţie naţionalistă, că în vremea stăpânirii austriece în Bucovina documentele con­semnează un aflux mai mare de populaţie slavă în această regiune decât în epocile an­terioare.

O serie de consideraţii ce ţin de filosofia istoriei punctează opera, consacrându-i originali­tate şi savoare. Redăm citito­rului o astfel de consideraţie, ce are menirea de a ilustra şi mesajul autorului pentru citi­torii săi. „Istoria are vicleşu­gurile ei, se păzeşte să ros­tească adevăruri, care pot fi interpretate în beneficiul altora. Popoarele nu câştigă niciodată nimic din astfel de interpretări. Popoarele îşi sacrifică doar ge­neraţii întregi pentru bunăsta­rea celor care, ocârmuindu-le, fac o afacere ca oricare alta, dar incomparabil mai profitabilă. De fapt, asta este şi sin­gura idee pe care vreau s-o slujesc scriind această carte, ideea că mie, deci şi dumneavoastră, nu mi-i nimeni duşman, cu excepţia celui care nu mă lasă cu nici un chip să trăiesc după cum mă îndeam­nă sufletul, liber şi cinstindu-l pe Dumnezeu, pe cel care m-a creat pentru a-l descoperi ca libertate” (pag. 23). Din paginile cărţii răzbate cu prisosinţă ideea necesităţii colaborării paşnice a tuturor etniilor, in­diferent de eforturile de învrăj­bire depuse de către diferiţi „doctrinarzi”, idee cu desăvâr­şire creştină şi în conformitate cu ideile de toleranţă ale lumii contemporane. În finalul lu­crării, autorul ne oferă un bine­venit dicţionar de localităţi din Bucovina istorică. Sunt trecute în revistă date interesante din istoria a 179 localităţi bucovinene, începând cu Adâncată şi încheind cu Zeleneu.

Lucrarea succint analizată în aceste rânduri reprezintă o re­uşită încercare de popularizare a unor probleme istorice deli­cate din istoria Bucovinei şi, totodată, o subtilă analiză a raporturilor dintre elite şi mase. De aceea, o recomandăm ci­titorilor cu toată căldura şi con­siderăm că autorul acesteia, Ion Drăguşanul, merită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de Buco­vina şi de trecutul ei. / FLORIN PINTESCU”.

Iar primele mele începuturi în literatura cu tematică istorică şi/sau de istorie a culturii beneficiau, din partea aceluiaşi reputat istoric, de aprecieri entuziaste, domnul Conf. univ. dr. Florin PINTESCU, scriind, în eseul domniei sale „O pledoarie pentru (re)considerarea sacralităţii vieţii, naturii şi datinilor”, chestiuni interesante, eseul fiindu-mi oferit, apoi, ca să-l folosesc drept prefaţă la cartea „Datina, Biblia Românilor”, publicată în 2005 şi premiată cu „Diploma de excelenţă” a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Doctorul în istoria culturii al tuturor universităţilor cuprinse între Madras (India) şi Catalunia (Spania), Artur Silvestri, considerându-mă, în prezentarea autorilor de eseuri despre „Filosofia lui Francis Dessart”, drept „un filosof al culturii şi un etnolog strălucit”.

Eseul domnului Florin Pintescu nu diferă, ca atitudine, de opinia lui Artur Silvestri:

„În cadrul activităţii culturale laborioase desfăşurată în ultimii ani în cetatea voievodală a Sucevei, se detaşează opera de recuperare istorică întreprinsă cu deosebită pasiune şi sagacitate de către poetul, publicistul şi omul de cultură Ion Drăguşanul. Rezultatul acestei acţiuni de recuperare a fost concretizat mai cu seamă în lucrările Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei (2000), Veniţi de vă veseliţi! (antologie a folclorului obştesc de iarnă, realizată împreună cu Aurelian Ciornei, în 2001), Suceava, sub povara istoriei (2002), Bucovina faptului divers (2 vol., 2003)[2]. Meritul principal al acestor lucrări constă atât în (re)punerea în circuitul ştiinţific al unor texte importante pentru istoria Bucovinei, cât şi în deconstrucţia trecutului istoric de tip „triumfalist” al acestei provincii istorice româneşti. Aceste lucrări sunt la antipodul celor care se constituie în părţi ale unei pseudo-mitologii naţionale, tipice pentru orice stat subdezvoltat, care justifică eşecurile şi neîmplinirile prezentului preponderent pe seama unui trecut în care dominaţiile şi conspiraţiile externe au tarat şi încetinit dezvoltarea factorului naţional”.

În mod concret, Ion Drăguşanul respinge interpretările istorice de tip maniheist, care prezintă istoria unei etnii române dotate cu toate virtuţile, asuprite şi deznaţionalizate, în opoziţie cu istoria alogenilor numeroşi, intriganţi şi rapaci care au asuprit-o, au sărăcit-o şi, în parte, au deznaţionalizat-o. Ca o consecinţă logică a acestui fapt, autorul menţionează frecvent neîmplinirile românilor bucovineni din perioada administraţiei austriece, datorate – în cele mai multe cazuri – conduitei inabile şi greşelilor proprii, rezultând o istorie mai echilibrată a Bucovinei.

Noua sa lucrare, Datina, Biblia românilor, constituie o abordare multidisciplinară complexă, situată la intersecţia mitologiei, etnologiei, etnografiei şi folclorului cu istoria. În viziunea autorului, ea constituie un „roman al unei călătorii în timp, săvârşită cu cărţi, cu imaginaţie cu dragoste”. Pe parcursul a 20 capitole cu titluri sugestive autorul îşi invită cititorii să parcurgă drumul sinuos al apariţiei şi conservării datinilor (majoritatea pre-creştine iar unele pre-indoeuropene), impregnate de sacralitate, în spaţiul etnic românesc.

Sublinierea sacralităţii pre-creştine a acestor datini se înscrie în trend-ul general vest-european de recuperare a sacrului, care a supravieţuit mai cu seamă în societăţile rurale din sud-estul Europei. Aşa cum sublinia Mircea Eliade, „majoritatea acestor recuperări ale sacrului reamintesc un tip de religie cosmică dispărut după triumful creştinismului şi care a mai supravieţuit numai la ţăranii europeni. Redescoperirea sacralităţii Vieţii şi Naturii nu înseamnă în mod necesar o întoarcere la „păgânism” sau „idolatrie”. Deşi religia cosmică a ţăranilor din sud-estul Europei poate apărea ca o formă de păgânism în ochii unui puritan, ea nu e prin aceasta mai puţin o „liturghie cosmică creştină” (Nostalgia originilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 9).

Cititorii îndrăgostiţi de mitologie, de tradiţiile intelectuale privind conservarea şi valorificarea sacrului şi a esoterismului în lumea modernă (promovate cu strălucire de René Guenon iar în spaţiul românesc de Vasile Lovinescu) vor avea surpriza unei lecturi plăcute şi instructive.

În lucrare sunt tratate diverse probleme legate de patria primitivă a indoeuropenilor, care „consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”. Pentru a-şi justifica argumentaţia privitoare la aceste aspecte, autorul îl citează pe Mircea Eliade (Încercarea Labirintului), care subliniază „unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon”.
Autorul aduce în discuţie şi problema celebrelor (şi controversatelor) tăbliţe de la Tărtăria (cca. 4500 a.Chr), cercetate şi de Constantin N. Bărbulescu, care conchide că Badtabira menţionată în „Lista din Larsa” a dinastiilor sumeriene ar fi Tărtăria.
 

În finalul primului capitol al cărţii (Ecumen sau „Căminul Soarelui”), autorul mărturiseşte o profesiune de credinţă, ilustrată elocvent pe parcursul lucrării: „Moştenind Legea-Datină prin obiceiuri şi prin tradiţii, noi ne legitimăm drept continuatori în „lecturarea” imaginativă şi analitică a naturii … Nu cred că tradiţiile şi obiceiurile, ca retrăiri ale Legii şi ale Datinii, ne mai conservă capacitatea de „lecturare” a naturii, că mai suntem capabili şi de trăiri metafizice similare celor ale protopărinţilor … Retrăirea Legii şi a Datinii înseamnă doar o nobilă legitimare, o subconştientă regăsire a identităţii culturale iniţiale şi doar atât”.

Capitolul doi al lucrării (Legile de „lângă râul de apă”) este axat preponderent pe conturarea şi descrierea unui „teritoriu de sacralitate, datina, în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr”. Autorul insistă asupra celebrei civilizaţii pelasge din vremea lui Homer şi a războiului troian, „pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie”. În sprijinul acestei afirmaţii este făcută o amplă paralelă între cutumele menţionate în celebrele legi belagine, Iliada şi jus valachicum din Evul Mediu, subliniindu-se aspectele comune.

În următorul capitol intitulat sugestiv Naşterea zeilor, se arată că „Povestea naşterii zeilor pământeni (dave, generaţii spirituale la sumerieni) începe, în toate religiile mitologice, la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, privite ca un tot unitar”. Totodată, este tratată doct şi competent problema obiceiului Caloianului, care continuă un mit al tracilor din Asia Mică, consemnat de Diodorus Siculus. Theogonia se sfârşeşte cu trecerea în revistă a informaţiilor antice privitoare la Zalmoxis şi la unele caracteristici ale religiei geto-dacice.

Capitolul patru („Calea cea demnă de admiraţiune”) debutează cu descrierea Cheilor Bâcului (Basarabia) de către învăţatul principe Dimitrie Cantemir şi de către poetul basarabean Constantin Stamati, posibil construite de mâna omului în neolitic. În continuare se sugerează o paralelă între aceste Chei şi „nişte monumente ce consistau din bolovani sau lespezi mari, aşezate în şir neregulat, la mici intervale unele de altele”, descrise de Quintus Curtius Ruffus. Capitolul se încheie cu citarea unor afirmaţii ale specialiştilor privind caracterul pelasg al civilizaţiei egiptene.

Capitolul următor (De la Pelasg, la Apollo) aprofundează problema „pelasgilor, tribul din care se vor alege zeii Eladei”, deoarece Herodot vorbeşte despre <<Ellada, ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia>>.

În capitolul intitulat sugestiv Peanurile lui Apollo, imnele Titanilor, adică colindele este analizată minuţios filiaţia precreştină a colindelor, care îmbină într-un tot unitar elementele precreştine cu cele creştine.

În continuare (Bădica Troian sau „Fertilitatea e Osiris”), cititorul este invitat să parcurgă pagini de mare fineţe şi concizie privitoare la Bădica Troian, „căpetenia obştească emblematică pentru lumea carpatică”, la problema cuplului mamă-fiu Troiana-Troian din satul Dacozaria (viaţa Sfântului Vasilisc) şi la numeroasele tradiţii legate de Dochia.

În capitolul opt („Locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă”) reţin atenţia consideraţiile privitoare la hora sacră a pitarailor (piţărăi) – în sumeriană Pitar înseamnă Tată – la filiaţia nordică a bradului de Crăciun şi la istoria sa, la sărbătoarea Naşterii Domnului împământenită cert pentru prima dată la Roma, în anul 354.

Capitolul nouă („Luncile Soaelui”) tratează problema reminescenţelor precreştine ale sărbătorilor poporului român, autorul conchizând pe drept cuvânt că „toate aceste sărbători, ţinute prin abţinere de la muncă şi, eventual, prin farmece, vrăji şi descântece, au pătruns în calendarul datinii străbunilor drept „timp creştin”, destul de târziu, împrumutate fiind fie din creştinism (un creştinism nepredicat, cu slujbe şi ritualuri săvârşite în alte limbi), fie din mitologiile slavilor, tătarilor sau chiar ale ţiganilor”.

Capitolul intitulat „Munci şi Zile”, „Povestea Muncei” porneşte de la analiza textului cu acelaşi nume al lui Hesiod şi prelungirea în Europa peste milenii a ocupaţiilor agricole descrise acolo. Sau, aşa cum conchide autorul, „singurul <<călindariu>> agrar al antichităţii europene (secolul VI î.e.n.), <<Munci şi Zile>> supravieţuieşte şi în proverbele şi zicătorile românilor, în frazeologisme, în calendarul anual al muncilor agricole, în port, dar şi în dimensiunile pieselor pentru uneltele gospodăreşti, pentru plug şi car. În satele noastre, <<muncile>> reprezintă succesiunea <<zilelor>> secolului şase î.e.n. cu o consecvenţă exemplară, iar sfaturile antice îşi găsesc firească şi fidelă oglindire în proverbe şi zicători.

În Horele sacre şi horele profane se porneşte de la textele clasice ale lui Homer cu descrierea Horei (dans) şi personificarea Horelor: <<Străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică / Norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe>> (Iliada, V, 737-738). Autorul conchide că „până a fi <<în Olimp portăriţe>>, deci anotimpuri, deci fiice ale lui Cronos, Horele au fost virtuţi, apoi preotese, şi-abia în vremurile civilizaţiei miceniene s-au transformat în anotimpuri. Iniţial, şase la număr, precum în statuetele feminine precucuteniene şi cucuteniene sau în simbolistica stilizată a ceramicii, care transmite mesajele Tărtăriei într-o formulă de o frumuseţe plastică tulburătoare, aşa-zisele <<poeme ale culorii>>. Conchizând în final că suntem un „popor de sinteză”, autorul ne arată că „am rămas singurul neam european care-şi exercită <<cunoaşterea trăitoare>> şi prin horă”.

Datina creştină reprezintă un excurs sumar în problemele legate de geneza creştinismului, organizarea clerului creştin, viaţa credincioşilor în timpul creştinismului primar, erezii şi „Crezul” lui Grigore Thaumaturgos, episcop în Cesareea Nouă din Pont (210-270).

Următoarele patru capitole reprezintă un excurs „neortodox”în istoria creştinismului (Epoca persecutării intoleranţei religioase; Datina păgânizării creştinismului; Creştinii, monoteişti şi intoleranţi; Creştinismul, la urmaşii pelasgilor). Reţine în mod deosebit afirmaţia conform căreia „politeismul păgân reînvia, dar cu aură creştină. Datinile nu mai erau interzise, ci <<creştinate>>, adică populate cu simboluri bisericeşti. … Calea spre asimilarea păgânismului o reprezenta cântecul-cântarea, deci amestecul de imn păgân arhaic cu patronime şi toponime creştine” (Datina păgânizării creştinismului). La finele ultimului capitol consacrat explicit creştinismului, cititorul poate consulta o listă lungă de cuvinte sumeriene foarte asemănătoare cu o serie de cuvinte româneşti.

În capitolul Împăcarea creştinismului cu peanurile tracilor prin colindă aflăm că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea colindele pascale erau cântate numai de clerici. Totodată, cititorul îndrăgostit de surprinzător şi exotic, află că doctorul Ovidiu Bojor, trimis în Nepal, în anii ’80 ai secolului XX, ca expert ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a cunoscut în masivul himalayan, într-o regiune de platou, la peste 3.000 metri altitudine, o populaţie diferită de nepalezi: „Hainele ei tradiţionale se aseamănă până la identificare cu portul maramureşean. Ba mai mult, ei practică… colindele de Anul Nou. Cetele de copii recită, într-o limbă ciudată, versuri foarte rimate, având ca refren <<Dă şi mie!>> rostite într-o românească fără cusur. Zicând acestea, copii întind un căuş spre a primi ceva, un bănuţ sau un fruct de la cei colindaţi”. Aceiaşi locuitori beau o „băutură alcoolică rezultată din fermentarea şi rafinarea fructelor, pe care o numesc <<răchie>> … Prezenţa acestor obiceiuri la români şi nepalezi, a cuvintelor neaoş româneşti din colindele nepaleze, nu a fost cercetată de specialiştii români”.

Capitolul În vremea lui Ciuca-Buga Cătlăbuga este axat pe hermeneutica informaţiilor privitoare la mârzacul tătar Kutlubuga/Kutlugboga („Borul Norocos”), demnitar al Hoardei de Aur din a doua jumătate a secolului XIV. Acesta a lăsat urme în folclorul basarabean (toponimul Cătlăbuga din Buceag). Numele său apare într-o urătură cu caracter războinic rostită în perioada de iarnă în satele basarabene Tătăreşti şi Burlacu (jud. Cahul), Mârzaci şi Mitoc (jud. Orhei), iar în părţile de nord a Moldovei numele apare deformat, Ciucabuga). Reţin în mod deosebit atenţia două judecăţi de valoare ale autorului.

Astfel, „tradiţiile noastre târzii, deşi statornicesc în memoria obştească „ore astrale” ale neamului, nu sparg tiparele Datinii şi ale Legii, încadrându-se perfect, printre altele, şi în cerinţele tuturor şcolilor de studiere a folclorului din lume”. Deşi la noi s-a realizat acest fapt cvasi-miraculor, „etnografii şi folcloriştii nu prea pun preţ pe istorie, tot aşa cum istoricii preferă să ignore izvoarele veşnic viu mărturisitoare ale Datinii, ale obiceiurilor şi ale tradiţiei”.

Capitolul „Oameni de la munte” subliniază pregnant ideea că numai în „casa aşezată pe înălţimi a dacului înzăpezit” durează şi Legea şi Datina”.
Ultimul capitol al lucrării, intitulat sugestiv Nu mai e loc pentru cuvinte conţine o selecţie largă din aprecierile unor călători străini cu privire la datinile şi obiceiurile din Muntenia şi Moldova, începând cu secolul XVII, aprecieri despre românii bucovineni din perioada administraţiei austriece (interesează aici cu deosebire consideraţiile privind „Născocirea… portului popular studenţesc” (1860).
 

Finis coronat opus. La finalul travaliului său ştiinţific şi de interpretare, autorul conchide cu dreptate că „de la explicaţii banale şi neadevărate, vin, în fond, desacralizarea datinii şi abandonarea obiceiurilor şi tradiţiilor, contrafacerile rurale devenind „un bun de consum”, o artificială „reproducere a folclorului tradiţional” prin care nu se mai comunică un mesaj tradiţional … Satele nu mai iniţiază în datină prin obicei şi tradiţie, ci doar produc spectacole, îmbrăcând recuzita aflată prin lada cu vechituri a existenţei lor deja pustiită de memorie. Satele s-au împărtăşit din singurătate, s-au produs dezbinările definitive în acel <<avânt poetic (cu care) se sărbau>> (expresia aparţine lui I.G. Sbiera, nota ns.), odinioară, identităţile reale ale neamului”.

Datina, Biblia Românilor este o lucrare amplu documentată pe baza unor izvoare antice şi medievale şi a unei considerabile bibliografii de specialitate, iar Indexul general de nume şi materii îi uşurează consultarea. Această lucrare reprezintă o strălucită pledoarie pentru (re)considerarea sacralităţii vieţii, naturii şi datinilor într-o lume modernă care a înaintat mult pe calea desacralizării. Există încă speranţe pentru realizarea acestui deziderat deoarece omul modern, „nu este niciodată complet desacralizat, şi avem toate motivele să ne îndoim chiar că o desacralizare totală este posibilă” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 9).

Amploarea investigaţiei, stilul frumos care trădează existenţa şi exersarea continuă a darului poetic, concluziile, judecăţile de valoare şi ipotezele judicios construite, ce merită verificate şi adâncite, fac din această carte un adevărat eveniment editorial. De aceea, autorul binemerită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de geneza şi evoluţia datinilor şi tradiţiilor din spaţiul românesc sau, pur şi simplu, de o lectură plăcută şi incitantă”.

Bucovina era cu buzunarele goale. Chiar şi acum, dacă-i aruncaţi cărţile mele, tot cu buzunarele goale rămâne. O istorie a culturii ei nu exista, cu excepţia dicţionarelor şi, ulterior, a enciclopediei lui Emil Satco, continuată de fiica lui, Alis Niculică, şi a antologiilor succinte de poezie realizate, tot pe atunci, de Emil Satco şi de Adrian Dinu Rachieru. O istorie a aşezărilor ei, cu excepţia unor monografii locale exaltate, nu exista. De asta m-am pus pe trudă, sfătuindu-mă adesea cu Emil Satco şi cu istoricii Mihai Iacobescu, Florin Pintescu, Constantin-Emil Ursu, Paraschiva Batariuc, Ştefan Purici, Ioan Mareş şi Pavel Blaj. Cu Emil Satco, omul care şi-a trăit viaţa căutând informaţii în pustiu despre spiritualitatea bucovineană, puteam discuta orice, inclusiv prin controverse. De pildă, Emil Satco era convins că între criticul şi prozatorul interbelic Aurel Vasiliu şi poetul Aurel Sânger există o singură identitate. Eu, bazându-mă pe structura poemelor „Generaţii” şi „În altă lume”, semnate Aurel Vasiliu, scriam că „Am îndoieli că Aurel Vasiliu ar fi una şi aceeaşi persoană cu Aurel V. Sânger, cel născut la Huşi, în 19 iunie 1889, mort la Cluj-Napoca, în 27 aprilie 1976. Am îndoieli pentru că poezia lui Aurel V. Sânger este de un rudimentar tradiţionalism, în vreme ce poezia semnată cu numele lui Aurel Vasiliu, doar vag tradiţionalistă, impresionează prin imagini baladeşti insolite şi prim metafore largi, încăpătoare. La Aurel Vasiliu „trec oamenii şi anii / Cum trec de-a pururea ţiganii“, în vreme ce la casa lui „din lumea ceialaltă / Vor străjui doi plopi la poartă, / Când viaţa pământească va fi moartă”, schimbările acestea de planuri mit/realitate, realitate/mit regăsindu-se aidoma şi în prozele lui Aurel Vasiliu, inclusiv în cea pe care o voi reproduce ca mărturia, nuvela „Pan Lazăr“.

Aurel Vasiliu, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, critic literar „de serviciu“, dar responsabil, de ţinută şi plin de nobleţe, a fost un poet şi, mai ales, un prozator temeinic, un adevărat „iconar“, care exploatează, cu imaginaţie şi cu dibăcie, cele trei relaţionări: credinţă, dragoste, lut. Tocmai de asta am îndoieli că tot el ar fi, şi încă în 1943, autorul unor versificări fără miez (Aurel V. Sânger) precum: „Păduri de brad… miresme de răşină… / Tăcere împietrită-n care sapă, / Cu ciocănaşe de argint şi apă, / Şoapta pârâului cu unda lină. // Prin codri zimţuiţi pe creste, / – Frunte de foc – luna răsare: / O Cosânzeană din poveste… / Brâu de lumină lunecă pe zare. // Înăbuşite-n brazi şi prund, / Trec unde repezi, şerpuind sub lună: / Şopârle, scânteind, s-ascund / În fund de codru şi genună. // Sub scânteierea blândă, caldă / A stelelor, în apa rece, / Trup tremurat şi luminos se scaldă, Când, peste valuri, luna leneş trece. (Emil Satco, Antologia poeţilor români din Bucovina, p. 53).

Punând astfel de texte, precum şi pe celelalte, publicate cu semnătura „Aurel V. Sânger“ în „Revista Bucovinei“, acolo unde Aurel Vasiliu semna şi cu acest nume, mă îndoiesc asupra identităţii celor doi. Poate că mă înşel (mărturiile, totuşi, lipsesc), dar, şi în cazul în care cele două nume ar desemna o aceeaşi persoană, rămâne o datorie, cea faţă de prozatorul Aurel Vasiliu, învrednicit la memorie prin detaliile de viaţă bucovineană şi prin chipurile pe care le-a zugrăvit cu un remarcabil har scriitoricesc”.

Precum se vede, nu mă năpusteam cu bâta peste admirabilul Emil Satco, deşi, aşa cum aveam să descopăr mult mai târziu, Emil Satco avusese dreptate, un eseu din gazeta „Suceava” fiind semnat Aurel Vasiliu-Sânger.

Şi în cărţile mele scriitoriceşti cu tematică istorică, eu nefiind istoric, ci scriitor, manifestam puncte de vedere uşor diferite de cele ale „liniei Nistor” şi, deci, şi faţă de perspectivele deschide de reputatul istoric Mihai Iacobescu, omul care îmi citeşte cărţile cu creionul în mână. Cândva, domnul Iacobescu m-a întrebat cum se face că nu l-am atacat niciodată, aşa cum au făcut alţii.

– Domnule Profesor, dar eu vă respect opera şi individualitatea ştiinţifică. Dacă, uneori, avem puncte de vedere diferite, asta nu înseamnă că doar unul dintre noi are dreptate şi ar fi îndreptăţit să-l „execute” pe celălalt.

Cărţile mi le scoteam, de regulă, pe cont propriu, pentru că întotdeauna s-au găsit mulţi oameni care să le cumpere. Aş fi cedat, totuşi, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” şi „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, dar o colegă, procedând după principiul descoperit de Dimitrie Petrino („Dar când Iuda e aproape, nu-i departe nici Hristos”), s-a prefăcut că n-a observat propunerile mele de carte şi nu le-a inclus în proiectul cultural anual. Directorul de atunci, istoricul Pavel Blaj, a vrut să-mi facă dreptate, dar am refuzat umilinţa şi mi-am scos cărţile pe proprie cheltuială. S-au vândut ca pâinea caldă, multe, multe exemplare fiind cumpărate de maica stareţă de la Suceviţa, pe care nu o cunosc, dar ţin să-mi afirm recunoştinţa, ca urmare a rugăminţilor unor români din Diaspora. De altfel, la mănăstirea Suceviţa întâlnisem, pe vremea în care copiii mei erau mici, multe călugăriţe care mă impresionau prin erudiţie, în frunte cu maica Tatiana; mai nou, ştiu că acolo se află, ca preot, şi părintele Marcu, de la Putna, cărturar discret, dar de mare valoare.

Cărţile publicate cu finanţarea Consiliului Judeţean Suceava au devenit ca şi cum nu ar mai fi fost ale mele; le gestionează alţii şi primesc arar câte zece exemplare dintr-o ediţie. De asta, în rafturile bibliotecii mele, lipsesc multe dintre cărţile pe care le-am scris.

[1] Purici, Ştefan; Mareci, Harieta (University of Suceava); Capota, Crina-Cristina; Vese, Vasile (Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca), Frontiers and Identities: an Approach to the Last Fifteen Years of Romanian Historiography, Edizione Plus – Pisa University Press, Lungarno Pancinotti, 43, 56126 Pisa, Notes p. 196: 63 I. Drăguşanul, Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei (Embezzled identities. Am anectodical history of Bukovina), Suceava 2000; H. F. van Drunen, „A sanguine bunch”. Regional identification in Habsburg Bukovina, Instituut voor Cultuur en Geschiedenis (ICG), Year 2013, 88 Drăguşanul, Ion, Identităţi deturnate – o istorie anecdotică a Bucovinei, Grupul editorial Muşatinii, Suceava 2000, p. 64 etc

[2] Folosită şi de Scharr, Kurt, Die Landschaft Bukowina / Das Werden eine Region an de Peripherie / 1774-1918, Universitat Innsbruck, Bohlau Verlag Wien – Koln – Weimar – ISBN 078-3-205-78463-0, p. 314: Dragusanul, I., 2003, Bucovina faptului divers, Suceava (Bukowina verschiedene Fakten)