Vasile Tărâţeanu, poetul martir al limbii româneşti
Nu l-am întâlnit de ceva vreme, deşi nu m-a părăsit nici o clipă, poetul din Sinăuţi fiind fratele de care dintotdeauna am avut nevoie. Vasile Tărâţeanu înseamnă un model, o năzuinţă, o ţintă şi o împlinire, care, de când ne ştim, a marcat calea, presărând rodnice cuvinte, care au lăstărit, apoi, şi în sufletul meu. Iar icoana, depusă pe cer de Vasile Tărâţeanu, mi-a înviat străbunii şi strămoşii, pe care-i tot văd împrăştiind cărbunii galaxiei în necontenita rotire a horelor identitare, rare scânteieri lunecând şi pe buzele noastre, care parcă fără voie, ca într-o ursire, încep să cânte.
Între noi, e un mărăciniş izvodit din sârma ghimpată a alienărilor geopolitice, dar există, deasupra, curcubeul slobozeniei celor care îndrăznesc şi sunt ursiţi să viseze şi să desluşească lumea visată, care, astfel, capătă şi conturul realităţii, nu doar pe cel al aleanului din care, ca dintr-o stâncă sacră, se desprinde poemul. Iar noi păşim împreună, frate lângă frate, într-o unică identitate, care face să fie şi a mea ziua poetului Vasile Tărâţeanu, deşi cununa de spini singur o duce, fără să o poată împărţi cu cineva.
Vasile Tărâţeanu este poetul martir al limbii române, iar eu, ca simplu închinător, mă plec în faţa sufletului uriaş, care-i conferă lui Vasile Tărâţeanu dimensiuni reale de atingător al cerurilor cu creştetul, dovadă fiind aura lui inconfundabilă în nemărginirea spiritualităţii româneşti. Ştiut fiind că aura se întrupă numai din mintea şi inima celor cărora li se prelinge lumina din degete, pentru a fi desluşită, literă cu literă, drept inefabilul adevăratei noastre identităţi.
La mulţi ani, Vasile Tărâţeanu,
poet martir al limbii române,
şi Dumnezeu să ni te ţie
numai întru bucurie!