vasile gherasim: în voi e Dumnezeu
*
Simfonie rimată
*
Allegro:
Acorduri de sunete în joc se cuprind
Şi focuri de patimi pe coarde s-aprind,
Par murmurul tainic de ape adânci,
Par trăsnete care rup arbori şi stânci.
*
E greu să fii rece, când simţi că puteri
Titanice mintea-ţi răpesc şi când vreri
Ce tu nu le ai te pătrund, te vrăjesc:
Pe coarde adie un suflu zeiesc.
Adagio:
Cum în viaţă vezi c-a ta credinţă
A fost adesea umbră şi căinţă,
Simţi cum îţi roade-n piept, că ai ales
Vieţii tale-un crez neînţeles,
*
Aşa jelesc acorduri disperate,
Şi – ca pe mare valuri depărtate –
Le-auzi şoptind, le vezi crescând, şi-n spume
Că se frământă fără rost în lume.
Rondo:
Cum joacă, copiii
Jertfesc bucurii
Care n-au suferit,
De-aud ciripit
*
De păsări – aşa
Încep a suna
Zeieşti armonii
Sub mâini străvezii.
*
În mine-i lumină,
Scânteie divină…
Şi viaţa îmi pare
Mai sfântă, mai mare…
Finale:
O liră-i sufletu-mi şi strune vii
Vibrează-n întristări şi bucurii,
N-a înţeles, dar, nimeni aşa bine,
Iubito, rostul lor înalt, ca tine.
*
O, câte coarde-n suflet mi-au sunat,
Când le-ai atins, în ode am cântat.
Măiastro, tu din viaţă ai făcut
Ce eu am vrut să fac, dar n-am putut.
Poporul, 1926, No. 74
15.02.1919
*
Mai
*
La colţ de stradă-un liliac visează
Un vis primăvăratic de iubire;
Şi crengile-i şoptesc de fericire,
Iar între frunze pasări fredonează.
*
Dar sufletu-mi de-o lungă amorţire
Încătuşat în piept mai dormitează,
Deasupra-i întunericul planează
Şi-n el e iarnă grea şi viscolire.
*
Visează-un liliac la colţ de stradă
Şi de iubire-aroma-i îmi şopteşte
Şi-ar vrea şi doruri moarte să-nvieze.
*
Lăsaţi iubirea-mi în mormânt să şadă,
Căci lângă ea şi doru-mi s-odihneşte.
Lăsaţi numai durerea să vegheze.
Poporul, 1926, No. 80
*
Fericire şi durere
*
Adesea-i fericirea izvor de grea durere;
Şi sunt dureri şi chinuri ce fericire nasc.
Şi-adeseori îţi vine a crede că, în clipa
Când soarele luceşte, mari încercări te pasc.
*
Le-am cunoscut pe toate, în viaţa-mi schimbătoare,
Credeam că pot prezice ce vremuri vor veni;
Le-am cunoscut pe toate, dar nu-mi venea a crede
Că, fără să-mi dau seama, putea-voi suferi.
*
Ştiu azi că fericirea-i izvor de grea durere,
Iubirea naşte chinuri, şi ele, suferinţe;
N-aş mai putea, dar, spune că le cunosc pe toate,
Căci n-am nici gânduri astăzi, nici doruri, nici dorinţe.
Poporul, 1926, No. 80
*
Povestea ce nu pot s-o ascult
*
Stau ferecat pe patul suferinţei
Şi mă gândesc la clipe ce-au trecut,
La clipe-naripate de iubire,
Ce în neantul vremii s-au pierdut.
*
Şi-atât de mult îmi pare că-i de-atunci
Că mintea nu le mai găseşte-acum;
Ca fumu-n zări pierdută-i fericirea
Şi amintirea ei e toată scrum.
*
Din ochii tăi aş vrea acum, iubito,
Să-mi amintesc ce-a fost de mult, de mult:
Mi-i frică, dar, că ei vor vrea să-mi spună
Povestea ce nu pot ca s-o ascult.
Poporul, 1926, No. 81
*
Rămâi cu bine
*
Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,
Eu azi mă duc în lumi streine ţie
Şi frunza fa se face aurie,
Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine.
*
Pe-aice paşii mei n-or să mai vie,
N-o să mai văd cleştar de ape line,
Nu voi visa în nopţile senine,
Când stele se desprind din veşnicie.
*
Mi-ai fost prieten în a mea durere,
Tovarăş bun mi-ai fost în fericire,
Şi norii grijilor mi-ai alungat.
*
În daruri veşnice, tu eşti bogat
Şi nesfârşită este-a ta iubire,
Şi urmele mi-s toate efemere.
Poporul, 1926, No. 81
*
Vorbe, vorbe, vorbe
*
Se-ntinde a-nserării-nfiorare
În neguri învelită; frunze rânduri
S-aştern pe jos.
Şi dureros
Te-apasă-un dor; şi-n creier gânduri
Diforme se zdrobesc fără-ncetare.
*
Şi toate par a întreba de tine:
„La ce-s făcute viaţa, moartea, dorul?”,
Dar ce răspuns
Crezi că-i de-ajuns?
Sau poate omul să străbată norul
Ce-i înveleşte zările senine?
*
Când te-ai simţit purtat de-aripi uşoare
Spre înălţimi, atunci credeai
Un zeu că eşti,
Şi că pluteşti
Spre alte lumi şi tot mai sus voiai
Şi nu vedeai nimica decât soare.
*
Ce-s oamenii ce nu ştiu să se avânte?
„Ca orbii pipăiesc numai prin noapte!”
Te-ai bucurat,
Pân-ai aflat
Că eşti şi tu un om şi toate, toate
Câte-ai dorit, sunt doruri fără minte.
*
Şi cu încetul te-ai convins că viaţa
E-o luptă cu dureri şi doruri seci.
Precum pe mare
Fără-ncetare
Cresc valuri, fierb zdrobindu-se din veci
Fără-a se nimici; cu timpul faţa
*
De june-ncrezător devine pală:
„Cătând, dar, fericirea unde-o aflu?”
Şi te-ndoieşti,
Chiar de trăieşti:
„O viaţă de dureri e-al morţii suflu.
Ea ne-amăgeşte-ntruna şi ne-nşeală”.
*
Când vezi cum cade frunza tristă, rece,
Te-ntrebi: ce urmează, viaţa de-i sfârşită?
Şi-ai vrea să fii
Printre cei vii.
Eternităţi, vrei, viaţă fericită.
Vrei ca izvoru-i veşnic să nu sece.
*
Dar vai, tu simţi că-aice, pe pământ,
De ai trăi cât stânca de granit,
Cât ape curg,
Şi în amurg
Zefirul lin adie în şoptit,
N-ajungi să-ţi împlineşti măiestru-ţi gând,
*
Dar simţi aşa, de-odat’, un dor nebun,
Când vezi că-i pe sfârşite viaţa ta:
În veci de-a fi,
Chiar de-ar veni
Grozava moarte-n faţă a-ţi sufla:
„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun!”.
*
De n-ai crezut, o viaţă, în nimic
Decât în tine: în zei acuma crezi.
Şi astfel mori
Fără flori.
Şi ce urmează-apoi tu nu mai vezi
Şi nici n-auzi apoi ce alţii zic,
*
Şi nici nu simţi cum viscolul se zbate
Pe-al tău mormânt, cum plânge, râde, joacă,
Iar unii zic
Că eşti nimic,
Iar alţii că viaţa-n veci nu seacă…
Dar, fără înţeles, sunt vorbe toate, toate.
Poporul, 1926, nr. 82.
*
Devenire
*
Căzu din soare-un bulgăre de foc
Spre recele pământ; din el ţâşni
Lumină şi căldură. Şi-ncolţi
Viaţă roditoare pe-acel loc.
*
Şi începu în cercuri a roti
Lumina ei. Părea un tainic joc
Ce Prometeu îl iscodi: mijloc
Dibaci o lume-ntreagă de-a-nnoi.
*
Iar un cărbune arzător căzu
Şi-n lutul meu; din flacăra aprinsă
Se plăzmuiră doruri şi dureri,
*
Titanice simţiri, gândiri şi vreri
Şi-a-nchipuirii taină necuprinsă
Din focul veşnic sufletu-mi născu.
Spectatorul, Cernăuţi, 1927, No. 1
*
Mi-aduc aminte
*
Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării;
Cu ochii-nchişi eu măsurăm albastrul zării
Şi valuri după valuri de-argint veneau
Şi-n mine, unul după altul, se frângeau.
*
Ştiam că ele vin la mine de departe:
De unde cerul de pământuri se desparte,
Şi-aduc din veci pe creasta lor şi nor şi soare,
Şi-a stelelor surori luciri mistuitoare.
*
Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării
Şi-n mine se frângea dogoarea înserării.
O, valuri de argint, în voi e Dumnezeu;
El cântă-n voi şi voi în El cântaţi mereu.
*
Se oglindesc în voi pământ şi ceruri, toate,
În voi e visul meu şi gândul ce socoate,
Şi de vă cânt pe voi, voi doar cântaţi în mine,
Cântaţi-mi deci mereu din harpe cristaline!…
Spectator, 1928. No. 2