vasile gherasim: în piept îmi este ferecat cuvântul

*

Mare

*

Mare,

Eşti iar departe; în zare

Îţi bănuiesc furtuna, clocotul şi spuma…

În vis numai te văd, te simt, te-aud acuma

Şi iar doresc

Să te privesc

Aproape, lângă mine să te am

Şi iar să chiui, cum atunci chiuiam

De bucurie şi iubire,

De neînchipuită fericire.

Să cânt cu tine cântecul puterii,

Să simt în mine

Crescând

Şi clocotind,

Spumând

În inimă, în creier şi în vine

Puterea uriaşă-a re-nvierii…

 *

Eram copilul răsfăţat al tău:

Mă cuprindeai cum îşi cuprinde mama fiul său,

Mă sărutai – adânc şi pătimaş mă sărutai.

La pieptul uriaş, tu mă strângeai,

Cu glasul de sirenă îmi cântai;

Astfel din mine sclav supus făceai…

Şi mă lăsam ademenit

Spre zările albastre, fumurii – spre Infinit.

Ah, zările acelea de opal

Mă cheamă azi şi veşnic m-or chema

Şi marea-n veci va spumega:

Furtuna îi va frânge val de val.

*

Din depărtare-ţi aud a ta chemare,

Mare!

Spectator, 1927, nr. 2

Revista Bucovinei, nr. 2/2943, p. 55

* 

Eu

* 

În liniştea ce pare a veni

Din lumi abia visate,

Paşii mei îmi par căderi

De pietre în abisul Nesfârşitului.

*

Şi mii de ochi mă văd

Şi infinite mii de seri

M-ting cu focul lor

Din golurile-albastre ale lumii.

*

Sunt singur,

Singur eu cu mine:

Eu începutul,

Eu sfârşitul

Unei lumi pe care eu o am creat

Şi Eu o port în mine

Ca pe-o comoară a mea.

*

Eu singur într-o lume fără margini:

Eu sunt în toate

Şi toate sunt în mine.

*

Mergeam cu paşi înceţi, şovăitori

Prin noaptea plină de lumina lunii

Şi ziduri albe, cât vedeam cu ochii,

Se întindeau la marginea unei prăpăstii.

Şi mă gândeam:

*

Acestea-s case pentru oameni,

Case multe,

Case mici,

În care se sfâşie suflete,

Dar cine ştie, cine bănuieşte

Această sfâşiere fără capăt ?

*

Aşa visam:

Şi de-odată mă văzui urmat

De un al doilea Eu,

Singur Eu,

Şi totuşi parcă mă însoţea

Cu paşi înceţi, şovăitori, al doilea Eu,

Pe marginea abisului visării

*

Şi îl vedeam lipit de mine,

Lipit de zidurile albe.

Şi fără glas, îl întrebai

Pe-acest tovarăş al nocturnei mele rătăciri:

De unde vii şi încotro te duci

De-a lungul zidurilor albe ale tăcerii…

*

În noaptea ceea plină de mistere,

Eu am trăit eterna, marea taină:

C-atuncea când ne credem Dumnezei,

Ne-ncredinţăm că suntem umbre numai

Şi, ca şi-acestea,

Ne strecurăm, pe lângă zidul nepătruns al vieţii,

Spre marele Necunoscut:

Şi, ca şi-acestea,

Dispărem fără urmă…

Poporul, 1927, No. 85

*

Dorul de viaţă

*

Dorul meu e-atât de mare

Că-ar aprinde lumea toată.

Dorul meu e-atât de aprig!

Stinge cine o să-l poată?

*

Dorul meu e, o simt bine,

O cascadă uriaşă

Ce din stânci se prăbuşeşte,

Fii în luntrea mea luntraşă!

*

Dorul meu e o putere

Ce trezeşte la viaţă

Tot ce-a stat în adormire

Ca-ntr-o nepătrunsă ceaţă.

*

Dorul meu, cine-i stă-n cale

Aruncat va fi-n prăpastii,

Dorul meu e ca ţintaşul

Ce loveşte doar din praştii.

*

Dorul meu, se-asemănă

Numai cu un singur dor.

Ştii cu care? Numai unu-i

Dorul nostru-amânduror.

 *

Dorul meu e deci şi dorul

Ce îl simţi şi tu, iubito;

Şi-i de-atunci când noi în suflet

Fericirea am simţit-o…

 *

Dorule, fii pururi mândru,

Tânăr şi zburdalnic fii!

Te alint şi te cresc mare

Pentru zile de urgii…

Junimea Literară, 1931, No. 9-12

*

Sonet

*

Icoana ta, iubito, aş vrea s-o port la mine;

Aş vrea să fiu de dânsa în veci nedespărţit:

Icoana-ţi dăruieşte-mi ca semn că m-ai iubit

Şi neînfrânt eu fi-voi în grindina ce vine.

*

În ceasuri când aş crede că toţi m-au părăsit

Şi-ncătuşată-n mine durerea eu aş tine,

Iubitul chip să fie ce chinul să-mi aline,

Şi aş primi tărie în lupta ce-am pornit.

*

Icoana ta, iubito, să-mi fie mângâiere,

Credinţă şi nădejde, iubire, armonie

Şi neînfricoşare şi sufletului soare.

*

Gândindu-te la clipe în veci nepieritoare

Ce pentru noi, în parte, nicicând n-aveau să vie,

Dă-i sufletului rece căldură şi putere!…

Spectator, 1927, No. 7

* 

 Iarnă

 *

Afară fulgi uşori aştern pământul.

Şi jos, şi-n ceruri e atâta pace!

Nu bate pulsul, inima îmi tace

Şi-n piept îmi este ferecat cuvântul.

*

Gândirea mea, de-atâtea ori dibace,

Stă parcă-n loc, cum stă în lume vântul,

Îmi pare frânt în inimă avântul:

De ce-i pământ, fiinţa-mi se desface.

 *

Un fulg e sufletu-mi şi zboară-ntruna,

Fără răgaz, pe-aripa veşniciei,

Azi, sloi de gheaţă, mâne, strop de rouă.

 *

Dorinţa lui e însă pururi vie:

De-a fi curat şi-n clipele urgiei,

Cristal în care-s soarele şi luna.

Junimea literară, Cernăuţi, 1923, No. 7-12

Din ciclul: Anotimpurile