Vasile Alecsandri: Altarul mănăstirii Putna

Vasile Alecsandri nu a participat la serbarea de la Putna, din vara anului 1871, preferând să stea deoparte, alături de prietenul său Alecu Hurmuzachi, la Cernăuţi. Crease o legendă, “Altarul mănăstirii Putna”, după moda impusă de Asaki, pentru că românii nu de adevăruri şi de implicări aveau şi au nevoie, ci de legende, de exagerări patriotarde, pe care o trimisese altui prieten al său, Iosif Vulcan.

Întors la Iaşi, pe când Ioan Slavici rămăsese gaj, la Putna, iar Mihai Eminescu alergase în Moldova, ca să strângă banii necesari achitării datoriilor, Vasile Alecsandri a avut, totuşi, zvâcnetul de nobleţe, de a pune bani, la rugămintea lui Eminescu, pentru ca Ioan Slavici să poată frecventa următorul an universitar.

Nu aveam ştiinţă despre un astfel de Eminescu. El, veşnicul sărac şi de necitit pentru alţii, să caute bani pentru singurul tânăr român, care nu-i înşelase aşteptările, Ioan Slavici.

Mărturiile lui Slavici, pe care le-am găsit după zece ani de căutare (ştiam despre reproducerea lor în “Convorbiri Literare”, nu şi în “Tribuna”, unde le-am găsit întâmplător, ca să vi le pot oferi, cândva, vegheate de coperţile unei cărţi), îmi confirmă imaginea unei Bucovina pe care o intuisem şi care nu diferă mult de cea de astăzi. Dar haideţi, mai bine, să ne întoarcem la legenda lui Alecsandri!

Domnul Ştefan, viteaz mare,

Ce-a dat groaza prin păgâni,

Locaş sfânt creştinătăţii

Astăzi vrea să facă dar

Şi, pe malurile Putnei,

Cu vitejii săi români,

Însuşi merge, să aleagă

Locul sfântului altar.

Mare, obştea îl urmează

Şi pe vale se lăţeşte

Precum aburii pe baltă

Când lumina asfinţeşte…