Un cântec de stea din 1747 şi nu o colindă!

Un titlu aventuros, ca să nu spun, cu blândeţe, neavenit, „Originea bisericească a colindelor româneşti”, publicat în Almanahul ziarului „Curentul” 1941 (p. 56), sub semnătura preotului Mihail Bulacu, mă contrariază într-atât, încât am căutat şi am tot căutat Catavasierul din 1747, scris în slavonă şi în greacă şi abia apoi şi în limba română, dar cu chirilice. De ce? Pentru că preotul din 1940 (când a scris materialul pentru almanah), deturna Datina care ne-a conferit identitatea de neam european străvechi, în baza unei făcături lirice, un penibil cântec de stea, publicat în paginile 418-420 ale îndreptarului de cântări bizantine, compuse de Sfântul Ioan Damaschin şi devenite repertoriu obligatoriu pentru întreaga ortodoxie greco-slavă, numită aşa nu doar după identitatea celor două limbi liturgice, ci şi dintr-un straniu antiromânism, care a funcţionat până hăt, chiar dacă un călugăr sârb, pe nume Macarie, încercase, la Bucureşti, tot cam pe atunci, să tânguie româneşte pentru românism. Mihail Bulacu se folosise de o tipăritură târzie (de asta localizează textul la pagina 157) după „Katavasiiriu / acum într-acest chip tipărit / în zilele Prea Luminatului Domn / Io Constantin Nicolae Voevod / cu blagoslovenia Prea Sfinţitului / Mitropolit Cv. Neofit / şi cu cheltuiala temătorului de Dumnezeu / Cv. Klimenti Episcop Râmnicului / în sfânta Episcopie a Râmnicului /  la anul 1747 // S-au tipărit de cucernicul între preoţi, popa Mihai Afanasie / Popovici tipograful Râmnicului”.

Textul rimat, cu care „preoţii şi dascălii” s-au străduit să înlocuiască şi să spulbere definitiv colindele, este, de fapt, un rudimentar cântec de stea, nicidecum „popular”, dar obligatoriu, pentru temătorii de afurisenii. După 1860, când chiar şi contrafacerile timpurii ale lui Ioan Tincovici („Cântări dumnezeieşti”, Buda, 1815) şi ale protopresviterului de Caransebeş Ioan Thomici („Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, Pesta, 1827 – prin care sfătuia cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului, p. 98), sunt şlefuite de poeţi şi adaptate muzicalităţii străvechi a colindelor, cântările religioase pătrund în popor, de data asta ca Datină Creştină, adeseori admirabilă, datorită implicării marilor compozitori ai vremii, care prelucrează melodiile străvechi cu multă pricepere, înstrăinându-le.

Nu intenţionez, astăzi, să fac un probatoriu împotriva tezei preotului Mihail Bulacu despre falsa „originea bisericească a colindelor româneşti”, în condiţiile în care acest patrimoniu sacru al unor „vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte”, a fost mereu prigonit, ca urmare a plângerilor unor preoţi şi pastori, precum G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”[1], adică nevinovatele colinde. Aş prefera să vă las să înţelegeţi şi să decideţi singuri, după ce veţi citi, în integralitatea sa, „studiul” din 1940 şi cântecul de stea din anul 1747, care, până una-alta, pare a fi cel mai vechi cântec religios creştin, calat pe armonii autentic româneşti şi nicidecum pe bizantinisme, după cum a vrut să ne facă să credem călugărul bulgar Anton Pan, harnic promotor al liniilor melodice bizantine, născocite de Sfântul Ioan Damaschin. Deci, iată textul din Almanahul „Curentul”:

„Cele două mari evenimente din istoria Creştinis­mului şi-au adâncit înţelesul în viaţa religi­oasă a poporului român, pentru a constitui cele două mari sărbători din viaţa creştină a neamului: Naşterea şi învierea Domnului Iisus Hristos. „Cră­ciunul” şi „Paştile” sunt două noţiuni ce au pătruns în masele mari ale poporului.

Astfel, sărbătoarea Naşterii Domnului Hristos an­gajează, în simţirea şi trăirea unei noi vieţi, întreaga suflare românească, de la copii, până la bătrâni Acest fapt se datoreşte deopotrivă vechimii Creşti­nismului la Români, ca şi structurii deosebit de deli­cate şi cu multă rezonanţă spirituală creştină a lati­nităţii sufletului poporului român. Spre deosebire de popoarele vecine cu noi, Bulgarii, Ruşii şi Ungurii, care s-au încreştinat cu mult mai târziu şi în împre­jurări cu totul deosebite, noi, Românii, am făcut din Evanghelia Naşterii Domnului Hristos un izvor pu­ternic şi curat al datinilor strămoşeşti.

De aceea, aceste datini strămoşeşti, îmbinând în struc­tura lor sentimentul creştinesc, călăuzit de istoria biblică a Evangheliei creştine, cu sentimentul naţional al originii noastre etnice, au format un conglo­merat specific, cu o vechime respectabilă şi de o esenţă ce nu se va putea să se ri­sipească ori să ne părăsească vre­odată. Din contră, aceste datini se prezintă ca nişte comori spirituale, ce dau tot farmecul sărbătorilor din ajunul Naşterii, până la Botezul Domnului Hristos. Iar acei ce le fac să fie tot vii, din generaţie în gene­raţie, sunt copiii şi tinerii noştri, fie de la sate, fie de la oraşe. Adică vâr­sta cea mai proprie de a se entuziasma pentru ceea ce este mai fru­mos şi mai ideal, pentru care se devotează până la misionarismul propovăduirii prin grai viu şi cân­tec curat religios-românesc, sub cel mai geros timp al iernii.

Biserica noastră strămoşească, prin preoţii şi dascălii săi, a ştiut, la timp potrivit, să folosească aceste ele­mente existente, pentru a organiza, pe calea voluntariatului, cel mai plăcut misionarism al tineretului creştin. Versul şi cântarea n-au fost decât forma în care s-a turnat esenţa Evangheliei creştine, iar steaua, icoana, lumina şi celelalte au încadrat intuiţia atractivă a unor adevăruri istorice.

Una din dovezile ce putem aduce, din cărţile bise­riceşti de mai târziu (1747), o putem afla în Catavasierul de la Râmnic, tipărit cu cheltuiala episcopului Climent al Râmnicului, unde, la sfârşit, după textul grecesc şi slavonesc, după pascalie, aflăm, la pagina 157 următoarele:

„Aice, la sfârşitul cărţii, pusem şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua, în seara Naşterii lui Hs. Şi, cetitorule ce vei ceti şi cu poetica vei socoti, şi de nu vor veni la număr, bine să ştii că noi, precum le-amu găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obişnuit a se cânta, iar n-am mai umblat a le număra:

Steaua de sus răsare

Ca o taină mare…”.

Prin urmare, cântul acesta frumos al stelei, trecut în Catavasier de către episcopul Climent al Râmnicu­lui, şi încă şi cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, dovedeşte că tradiţia orală de până aci aparţinea tot Bisericii, prin clerul său. Cum Şcoala românească s-a deschis în pridvorul Bisericii, înţelegem că tineretul românesc avea această îndru­mare de la clerul Bisericii.

Dascălul de strană şi de muzică bisericească Anton Pan are meritul de a strânge şi populariza, pe calea tiparului, ceea ce de fapt exista în practica Bisericii. Ele circulau mai mult în manuscrise populare. Anton Pan le-a scos sub titlul „Versuri musiceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru I(sus) Hs şi în alte sărbători ale anului”. Tipărite, la început în anul 1830, se cer de popor şi se retipăresc în ediţia a doua (1834), apoi a treia (1846), apoi a patra (1848) şi, mai târziu, 1852, 1854 etc. În prefaţa primei ediţii, ne istoriseşte Anton Pan că era o datină mai veche „de a se cânta versuri în seara Naşterii Mântuitorului”. Aci arată şi contribuţia sa personală la înregistrarea, pe calea tiparului, a unei tradiţii existente: „aceste versuri, neavându-le tipărite, din mână în mână şi din auzite scriindu-le, atât le smintise din calea lor, încât mai nici un înţeles nu avea într-însele. Pre aceste, într-acest chip eu văzându-le, m-am îndemnat şi, pe cât am putut, culegându-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămână   puţina mea osteneală în deşert, le-am dat în ţipar dimpreună cu gla­surile lor”.

Deci, Anton Pan ne destăinuieşte faza trecerii colindelor, de la auz, la manuscris, şi, de la ma­nuscris, la tipar. Dar toate acestea, în legătură cu Biserica.

Într-un mic şi interesant studiu, publicat de dl profesor N. Cartojan, sub titlul „Colindele cu Steaua”, într-o revistă (Arta şi Tehnică Grafică, Buletinul Imprimeriilor Statului, Caietul nr. 6, Decembrie 1938 – Mar­tie 1939), ni se prezintă multe alte interesante documente tipărite, în ceea ce priveşte vechimea acestor co­linde, precum şi a legăturilor cu ac­ţiunea Bisericii, din diferitele ţinu­turi locuite de Români, până la Ma­ramureş şi Banat. Iar în recenta pu­blicaţie din „Biblioteca enciclopedi­că” a Fundaţiei, întitulată „Cărţile populare în literatura românească. II Epoca influenţei greceşti”, tot dl prof. N. Cartojan, la capitolul dramei religioase, când tratează despre ,,Cântece de stea”, documentează, cu texte greceşti, apropierea dintre aceste colinde de la noi cu anumite colinde greceşti. Dovadă de-o tradiţie ortodoxă a ace­stor colinde, după cum altele au şi influenţe apusene.

Dl Al. Rosetti, în lucrarea „Colindele religioase la Romani”, publicată de Academia română (Analele A. R. Tom. XL, Memoriile secţiei literare) conchide că Biserica bizantină a dat putinţa poporului, pe această cale, ca „să-şi astâmpere setea de a cunoaşte faptele Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, judecata din urmă şi viaţa după moarte, raiul şi iadul” (p. 76).

Din toate aceste dovezi, reiese acest trecut frumos al Bisericii, de misionarism prin tineretul creştin, în masele populare. Iar din acest trecut se desprinde datoria preoţilor catiheţi de a continua această operă misionară cu copiii şi tineretul, atât prin Biserică, cât şi prin şcoală, acolo unde sunt chemaţi să predea învăţământul religios” / Preotul MIHAIL BULACU (Almanahul „Curentul” 1941, p. 56).

În Catavasierul din 1747, cu doar primele două versuri citate de preotul Bulacu, pentru că toate celelalte probează drept autor pe un călugăr lipsit de orice har liric, se narează şchiop mitul Naşterii lui Iisus Hristos (Iisus, nu Isus, cum s-a scris cale de veacuri, pentru că ortodoxia dorea să se distanţeze de catolicism prin propriul ei Fiu al Tatălui Ceresc):

Steaua de sus răsare;

Cu o taină mare.

Steaua străluceşte

Şi pe Hristos vesteşte.

Steaua îşi dă rază

Şi pe magi îi luminează,

Şi magii grăiesc

Grai filosofesc:

Tu eşti cea prorocită

De Valaam vestită,

Că de când pământul

N-au născut cuvântul

Şi fără de acesta

N-au născut Precesta.

Născu pe Hristos

Lumii spre folos.

O stea prea luminoasă

Din toate aleasă.

Cu a ta ivire

Ne înveţi întocmire

Şi nouă ne scrie

În astronomie

Că s-au născut jos

Împăratul frumos

În cetatea lui David

Pildă arătând.

Au călătorit

Trei crai despre răsărit

În Vifliem au venit

Şi îndată au aflat

Pe cel ce au căutat

Şi i s-au închinat

Ca unui împărat,

Daruri în mâini ţinând

Şi lui Hristos cuvântând:

Cocoane Împărate

Şi prea luminate,

De ştim cine eşti, mărite

Şi în troiţe slăvite,

În ce chip ai venit

Şi din fecioară te-ai născut,

Din fecioară curată

Şi prea nevinovată,

Pentru aceasta ne rugăm ca şi de la noi să primeşti

Daruri lumeşti.

Dumneavoastră, cinstiţi boieri, aceasta vă e steaua de care au prorocit, mai înainte Valaam, zicând că va răsări o stea din Iacov şi se va ridica un împărat din Israeiliţi, şi va sfărâma pre toţi domnii Moabiţilor; care stea fost-au povăţuiţi acei trei crai şi de lumină purtători filosofi, şi după raze-i mergând până la Vifliem, găsit-au pe Hristos Prunc mic, înfăşat şi cu bucurie au zis: Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru, Domnul Dumnezeu, îngenunchind şi daruri înmânând: Aur, smirnă şi tămâie…” (lipsind părţi din pagină, nu pot translata în continuare şi nici nu îşi are rostul).

[1] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267