Ucigaşii ignoraţi ai lui Nicolae Iorga (II)

„Cititorii lui Nicolae Iorga simt adeseori nevoia a-l regăsi în una din acele cărţi, în care con­centrarea expresiei şi intimitatea tonului să mijlocească şi să uşureze tovărăşia cu vasta sa operă. Întocmai ca masivul munţilor proiectat la orizont, opera neobişnuit de întinsă şi felurită a lui Nicolae Iorga ne face neapărat necesară cărarea care duce către ea. Fireşte că această nevoie n-ar fi în aceiaşi măsură imperioasă, dacă opera aceasta s-ar putea rezolva într-o seamă de contribuţii de specialitate, preţioase pe rând unuia sau altuia dintre cititorii cărora li se adresează. „Specialitate? – se întreabă însă N. Iorga – pentru spiritele mici o legătură la ochi, pentru celelalte unul din punctele de unde se vede lumea”. Nu este scriere a marelui istoric în care ancheta privitoare la fapte să nu fuzioneze cu o vedere generală asupra lucrurilor şi cu un fel propriu de a le preţui. Natura sa vulcanică, marele său talent oratoric adună şi grupează cu gesturi largi, clase întregi de fapte, apropiindu-le energic de inima ascultătorilor săi. Va veni desigur timpul când, studiată cu răgaz, opera lui N. Iorga va trebui examinată nu numai sub raportul contribuţiei sale la ştiinţa tim­pului, dar şi sub acela al ethosului care o străbate cu o înflăcărare unică.

Studiul eticii lui N. Iorga poate începe însă de pe-acum cu acel volum de Cugetări (Vă­lenii de Munte, 1911), în care cititorii pot afla şi drumul cel mai sigur către înţelegerea intimă a unei manifestări literare, a cărei dificultate unică provine din întinderea ei. Cugetările lui N. Iorga alcătuiesc o carte, care singură ar putea întemeia reputaţia unui scriitor. Dar insuficienţa librăriei româneşti, din care atâtea opere de valoare dispar pentru decenii, unită cu propria fecunditate a autorului, care supralicitând atenţia publicului, împingea în umbră atâtea din produsele sale, au lăsat aproape necunoscută această carte, una din cele mai frumoase şi mai nobile ale literaturii noastre.

,,Moraliştii” – în înţelesul franţuzesc al cuvântului – sunt o speţă rară în literatura noastră. Temperamentul liric, caracteristic pentru inspiraţia românească de până ieri, n-a îngăduit să se dezvolte, în condiţii prea favorabile, felul reflexiv şi critic, complăcându-se în a asocia termeni disparaţi ai experienţei morale sau a disloca complexe tradiţionale şi unanim primite, de a reabilita obiectul unei prejudecăţi sau de a discredita pe acela al unei stime generale şi prea uşor acordate. Gestul acesta de libertate spirituală îl schiţează într-o sută de chipuri volumul Cugetărilor, manevrând ironia, degajând un avânt liric, improvizând o scenă dramatică, aprinzând un fulger dintr-o îmbinare de cuvinte, formulând o încheiere cu un ton plin de revoltă sau de dispreţ, emoţionat sau august. „O cugetare? – scrie N. Iorga – o latură de adevăr care scânteie”. Scânteierea aceasta se produce în nenumărate feluri în colecţia Cugetărilor. Fiind astfel produsul unei arte a fragmen­tului şi improvizaţiei, Cugetările nu schiţează un sistem: şirul lor poate reveni uneori asupra unei idei, pentru a o nuanţa sau chiar pentru a o contrazice. Însemnările de faţă vor încerca totuşi să-şi găsească poteca lor prin stufişul unei gândiri atât de exuberante, reliefând câteva din motivele ei mai tipice.

Am spus despre Cugetările lui N. Iorga că nu alcătuiesc un sistem, cu atât mai puţin un sistem filosofic. Puţina sa simpatie pentru filosofi şi filosofie a manifestat-o N. Iorga în numeroase ocazii. Cugetările reiau astfel o temă cunoscută, când definesc pe filosof drept „omul care şi-a făcut o specialitate din cea ce poate înlocui înţelepciunea la cine nu e înţelept”. Zădărnicia ocupaţiilor filo­sofice devine evidentă, dacă reflectăm că „filosoful creează întâi dificultăţi pe care apoi le rezolvă – sau nu le rezolvă”. La ce bun în fine, străbaterea până la temeiul ultim al lucrurilor, până la absolutul pe care se sprijină lumea experienţei concrete, când este ştiut că „orb eşti pentru lume dacă priveşti numai absolutul”. Mania filosofilor de a transforma totul în problemă, perplexitatea gândului care iscodeşte fundamentele realului, depărtarea de singurul contact fecund pentru ome­nire, acela cu împrejurările particulare ale vieţii, sunt tot atâtea idei pe care Cugetările lui N. Iorga le reiau, le multiplică, le variază, pentru a întări în noi prevenirea împotriva filosofiei. Este aci desigur o rezistenţă rezultată din îndoita sorginte a unui temperament de istoric, orientat către aspectele individuale ale lucrurilor, dar şi a unei firi de luptător, dornică să se regăsească printre împrejurările concrete, care opun rezistenţă, care pot fi mânuite, care pot fi învinse.

Etica lui Nicolae Iorga nu va fi aşa dar o încercare filosofică de a lămuri cauzele şi condi­ţiile vieţii morale. O astfel de întreprindere relativizează de altfel viaţa morală, făcând-o să atârne şi să varieze în raport cu ceea ce nu este încă ea. Pe urma reflecţiei filosofice asupra moralei, apare scepticismul moral. N. Iorga nu va dori deci să se găsească în rândul filosofilor care zic: „morala se poate explica, prin urmare ea nu există”. Autorul Cugetărilor ştie că „rădăcina convingerilor e experienţa” şi etica pe care va dori să ne-o înfăţişeze va fi aceia care se poate însuma din înmiitele lecţii ale vieţii. Căci, spune N. Iorga, cu una din acele formulări care nimeresc tonul proverbului popular: „înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul”. Sugerată de viaţă, o astfel de înţelepciune va folosi vieţii. Aşa, dacă e adevărat că filosofía nu e prea adese decât „coaja uscată a înţelepciunii”, alteori ea este una „în care omenirea poate locui” şi care ştie să „muncească tăcută un colţ de ogor”. Morala Cugetărilor va fi în acest din urmă fel un capitol pragmatic, unul din modurile în care viaţa încearcă a se instrui pe sine.

Inspirându-se din viaţă şi lucrând pentru ea, propoziţiile Cugetărilor nu pot recunoaşte nicicând o altă autoritate decât a vieţii. În cuprinsul vieţii şi al naturii se găsesc criteriile bunei judecăţi, ale dreptei conduite morale şi ale fericirii. Dar ridicată la rangul unui principiu suveran, viaţa auto­rizează o morală care trebuia să se izbească neapărat de toate acele orientări tradiţionale, unde o putere care depăşeşte viaţa, precizează, comandă şi impune din afară binele şi dreptul. Şi de fapt morala ce se poate înfiripa din Cugetările lui N. Iorga marchează cele mai multe contraste faţă de etica religioasă. Etica religioasă lucrează în adevăr în numele unei autorităţi al cărui fel de a lucra asupra conduitei constă într-o constrângere, care compromite caracterul de libertate al ori­cărei hotărâri morale. Atunci „moralitatea sprijinită pe religia singură nu merită numele ei; ea e mai totdeauna o tânguială vulgară ori o groază josnică”. Etica religioasă apoi comandă totdeauna. Ea nu se dezvoltă din spontaneitatea firii omeneşti. Dacă „prezentul a cunoscut mai ales religia care porunceşte şi face oprelişti, viitorul va cunoaşte fără îndoială pe cele ce fac ca sufletul omenesc să se ridice liber în lumină”. În sfârşit, în etica religioasă principiul binelui găsindu-se în afară şi deasupra vieţii, acolo de unde poate comanda şi constrânge voinţa noastră, datoriile pe care ni le impune pot fi în afară de viaţă şi uneori împotriva ei. Iată însă o împrejurare cu care etica vieţii nu se poate declara împăcată. Tot ceea ce în etica religioasă înseamnă negaţie şi depăşire ascetică a vieţii cheamă observaţia cugetătorului. „Ciudată idee, scrie Nicolae Iorga, de a fi plăcut lui Dum­nezeu numai pe cale negativă: nelucrând Dumineca, nemâncând în posturi, neiubind toată viaţa, cum fac călugării, netrăind”. Dacă se spune că în rai fericiţii stau înaintea lui Dumnezeu, lucrul se explică fără îndoială din împrejurarea că „pentru mulţi oameni fericirea e o stare”. Peste viaţă, în îmbrăţişarea mistică a Divinităţii, religia poate socoti atins scopul pe care şi-l propune aspiraţia spirituală a omului. Dar etica vieţii observă că „fericirea nu poate fi decât în avânt, în faptă şi cel mult în beţia de mulţămire după fapta săvârşită”.

Activitatea este în adevăr manifestarea cea mai caracteristică a vieţii şi morala acesteia se poate dezvolta consecvent întruna a faptei şi a vredniciei. Numeroase sunt propoziţiile care s-ar putea spicui în Cugetările lui N. Iorga, pentru a ilustra acest neostenit îndemn spre activitate. Câteva indi­caţii în această privinţă trebuie însă să ne ajungă. În legătură cu ideea de activitate, precizează N. Iorga cele mai multe noţiuni morale. Dacă se întreabă astfel ce e fericirea, răspunsul vine odată cu observaţia: „leneşul uită că fericire negativă nu se poate”. Dacă întrebarea cade asupra temeiului libertăţii, răspunsul este „libertatea e ceva care se merită şi se cucereşte şi nu ceva care se cere cu răgaz”. Dacă vrem să ştim care poate fi fundamentul dreptului, al dreptului de proprietate de pildă, la afirmaţia unui Proudhon: „Proprietatea e un furt”, moralistul poate răspunde: „Cea ne­spornică, da”. Dacă dorim a cunoaşte care e limita iertării, e bine a ne aminti că „cel mai sigur mijloc de a nu greşi e a nu lucra”. Stabilind valoarea morală şi criteriul preţuirii ei în legătură cu viaţa şi activitatea, ce va deveni această etică imanentă în faţa Divinităţii şi a Morţii, acolo adică unde omul se simte înălţat peste viaţă şi la limita ei? O întrebare nouă îşi cere acum răspunsul.

Cugetările, despre care am văzut câte rezerve esenţiale au faţă de morala întemeiată pe un principiu transcendent, nu sugerează însă niciodată o stare de spirit ireligioasă ci una plină de fervoare. Ele divulgă odată cu mult spirit libera cugetare, reflectând în acelaşi timp cu subtilitate raporturile în care se găseşte ea cu religiozitatea pe care o combate, drept „sluga religiei care s-a îmbătat Dumineca şi nu mai vrea să ştie de stăpân”. Religia care poate intra în spaţiul menţinut prin această înlăturare a liberei-cugetări rebele şi vulgare, nu e primită însă fără nici o critică. Elementul revelat şi mistic pare a fi mai de grabă nesocotit. „Lucruri mai presus de natură – ni se spune sunt acelea ce stau în afară de partea naturii pe care oamenii au ajuns a o cunoaşte şi înţelege”. Oamenii pot deci ajunge odată să cunoască şi să înţeleagă chiar ceea ce pare astăzi deasupra firii. În chipul acesta putem prevedea un timp când Dumnezeu însuşi va fi restituit naturii, pe care astăzi i-l opunem, înălţându-l deasupra ei. „Găsim natura nedreaptă scrie N. Iorga – fiindcă-i cerem să ne meargă bine, călcându-şi legile. De aceia o supunem lui Dumnezeu, desfăcându-l dintr-însa”. Dar Dum­nezeu care e problematizat ca persoană deasupra naturii, poate rămânea mai departe o putere activă înlăuntrul ei. Vom vedea îndată cum etica imanentă a vieţii se învecinează şi în propoziţiile Cugetă­rilor cu o religie imanentă, cu un panteism de caracter moral.

Despărţită deocamdată de elementul mistic, religia ar putea degenera într-un simplu formalism cultic. Cugetările previn dificultatea, înfăţişând cultul drept acel „formalism vulgar al celor ce-şi interzic, urmându-l, orice nevoie nouă a sufletului lor”. Alteori însă cultul e prezentat ca agentul care poartă şi întreţine acţiunea morală a religiei. „N-a fost o religie care, dispărând, să nu fi lăsat, cu multe prejudecăţi şi un praf întreg de formalităţi, omenirea ceva mai bună”. Alteori în fine, sun­tem invitaţi să recunoaştem în formele cultice şi tradiţionale ale religiei „încă una din legăturile so­lidarităţii umane”. Cultul este aşadar, în Cugetări, obiectul unei aprecieri împărţite. Valoarea facto­rului moral, în schimb, care împreună cu cel mistic şi cu cel cultic întregeşte conţinutul religiei, este totdeauna recunoscută, deşi nu în felul în care el se înfăţişează în religiile revelate şi transcendente. Am văzut şi mai sus cum morala Cugetărilor nu vrea să fie aceia a tablelor de legi, decretate şi coerci­tive, ci aceia care rezultă din însăşi spontaneitatea creatoare a vieţii, singura în acord cu libertatea care conferă preţul şi calificarea faptei morale. Această forţă morală dinamică este împodobită apoi cu atributele Divinităţii. Despre Dumnezeu, Cugetările nu vorbesc decât ca despre o energie morală creatoare, lucrând panteistic în lăuntrul lumii. Astfel se va putea preciza legătura dintre Dumnezeu şi om, nu ca aceia dintre tatăl şi fiii săi, aşa cum o înfăţişează transcendentalismul Vechiului şi Noului Testament… Dumnezeul-forţă morală se continuă mai de grabă în conştiinţa umană, în puterea ei nesfârşită de creaţie: „Suntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care creează mai departe, individualizându-se, fără a se fărâma”. Către acest Dumnezeu al puterii morale, pietatea şi fervoarea omului se adresează nu prin gândul care se desparte de viaţă, ci prin însăşi fapta vieţii rodnice şi curate: „Roagă-te lui Dumnezeu cu viaţa ta!”.

Cum va apărea însă moartea în ochii acestei etici a vieţii? Cugetările fac un loc mare meditaţiei asupra morţii. Adeseori în şirul patetic al acestor gânduri închinate vieţii, apare amintirea teribilă, dar rectificatoare a morţii. Sunt în această privinţă unele reflecţii care ating cu o rară justeţe na­tura sentimentului pe care îl încercăm la gândul sfârşitului obştesc. „Nu te temi de moarte – ni se spune o dată – te temi de frica morţii”. Absurditatea, sofismul profund al fricii de moarte îl înfă­ţişează ciudat observaţia: „Durerea cea mare la moarte e că pleci fără a te putea lua pe tine”. De ce apoi frica de moarte? Moartea e tot o putere a vieţii, o reprezentare capabilă să îndrumeze energia înfăptuirilor. „Gândul morţii să-ţi fie în urmă, gonind spre faptă, nu în faţă, oprind”. Pentru groaza care poate totuşi stărui, Cugetările ştiu să recomande sau arta stoică a familiarizării cu moartea, căci e firesc s-o „primeşti necontenit în sufletul tău, cum, fără voie, o primeşti necontenit în trup” sau mângâierea frumos spusă, că „prin moartea noastră păstrăm tânără lumea”.

Această etică a fecundităţii, a entuziasmului moral, a bărbăţiei în faţa morţii nu se întovără­şeşte însă cu un accent deosebit de fericit smuls tovărăşiei cu oamenii. Semenul nostru comun nu e pictat în cartea ale cărei linii largi le-am evocat aci, nici generos, nici drept, nici prea isteţ, nici lipsit cu totul de orice ridicol. Portretul moral al omului, închegat din Cugetările lui Nicolae Iorga, nu poate fi măgulitor pentru nimeni. Vom trece asupra lui. Dar el explică acea pornire spre singurătate şi re­culegere, care alcătuieşte accentul cel mai turburător al acestui breviar de înţelepciune şi îndemn. Astfel dacă trebuie să recunoaştem că e bine să stai singur în durere, chemând pe alţii numai la bucurie: „ numai aşa vei avea tovarăşi nefăţarnici”, vom înţelege de ce „uneori după mult zbucium, te întorci la tine cu înduioşarea cu care întâlneşti un vechi prieten”. Pentru fapta umană creatoare nu există astfel răsplata, ci numai mângâierea singurătăţii şi regăsirii tale. Dar e poate cea mai înaltă consolare ştiinţa că cine se dăruieşte mai larg vieţii, mai generos pentru că nici un preţ nu o va plăti, mai nebuneşte pentru că o va pierde mai uşor, acela o va afla mai întreagă şi mai curată pentru sine. E poate aceasta învăţătura cea mai întăritoare a Cugetărilor lui Nicolae Iorga”[1].

[1] Vianu, Tudor, Pe marginea „Cugetărilor” lui N. Iorga, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 248-251