Ucigaşii ignoraţi ai lui Nicolae Iorga (I)

În 1931, când Nicolae Iorga împlinea 60 de ani, dar încă era „cel mai nestudiat şi mai necunoscut scriitor român”, cărturarii de la Gândirea au scos un număr omagial al revistei, menit să-l repună în drepturi pe autorul care, cu 800 de cărţi scrise publicate până atunci, era recunoscut, în întreaga lume, drept un uriaş al culturii europene, dar nu şi în România, adică în spaţiul în care acţionau discreţionar „conceptele uscate ale filosofiei de catedră”.

Gândiriştii, în frunte cu Nichifor Crainic, descifraseră „ideile despre artă ale lui Nicolae Iorga” mai ales din conţinutul unui volum de Cugetări, deşi, în poezia lui Iorga, deloc semănătoristă, toate aceste idei, în baza inspiraţiei, răzbat din acea parte a sufletului tău pe care ţi-ai înălţat-o deasupra vieţii, Iorga considerând „creaţia artistică asemenea unei continuări a operei divine, unei colaborări la îmbogăţirea ei: Suntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care creează mai departe, individualizându-se fără a se sfărâma. Sau, acelaşi lucru cu alte cuvinte : Cea mai mare mândrie a omului poate fi aceea că el are dreptul de a se simţi colaboratorul de fiece clipă al marilor puteri ascunse. Şi în aceeaşi ordine de idei, definiţia poetului: Cel ce aude glasurile ce nu se aud şi tâlcuieşte lucrurile ce nu se înţeleg acela e poetul. Poet înseamnă acela care creează ce n-a mai fost creat. Restul – scripcari!”.

Întreaga concepţie filosofică („Un sistem filosofic e un mausoleu grandios înlăuntrul căruia a fost aşezat cu mare pompă cadavrul vieţii după o prealabilă şi mi­nuţioasă necropsie”, spunea Iorga, contrariat fiind de termen) a uriaşului culturii europene se găseşte formulată, desigur ca neexplicabil, ca parte a sufletului tău pe care ţi-ai înălţat-o deasupra vieţii, în poezia risipită prin paginile gazetelor, târziu adunată cu furca în două neconvingătoare volume ale lucrării „Toate poesiile lui N. Iorga / adunate de elevele sale, vol. I, II, Vălenii de Munte 1939”, poezii care, fără o premeditare a structurării cărţii, pot induce în eroare chiar şi pe partizanul operei lui Nicolae Iorga, deja îndoctrinat de „păşunismul” insinuat cu răutate de către cei care i-au tot refuzat şi îi refuză statul de poet lui Nicolae Iorga.

Ca scriitor, Nicolae Iorga rămâne ucis şi „pus în recele mormânt” şi a „rămas şi fără soare / într-o umilă închisoare”, fără a se putea rupe „de la pământ”[1], datorită dezinteresului nostru general faţă de ceea ce înseamnă, în întregul ei, identitatea noastră. Dar, înainte de a dezvălui numele ucigaşului real al lui Nicolae Iorga, haideţi să-l privim pe Iorga în toată splendoarea Gândirii anului 1931:

Nichifor CRAINIC: „Nicolae Iorga e cel mai nestudiat şi mai necunoscut scriitor român. Ne aflăm şi ne vom afla multă vreme încă la poalele muntelui, fără putinţa imediată de a stăpâni dintr-o ochire în­tregul masiv cu configuraţia versantelor şi semnificaţia piscurilor sale. Totuşi, căutând să lămuresc aici ideile sale despre artă, cred că nu greşesc dacă iau ca busolă prin acest masiv păduros o cărticică, şi aceea foarte necunoscută, intitulată Cugetări şi tipărită la Vălenii de Munte în 1911. Într-o ediţie mai veche şi mai redusă, această cărticică se întitula: Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul, voind să spună prin acest „om ca oricare altul” că n-avem a face cu un filosof care ţine să-şi organizeze cugetarea despre lume şi viaţă într-un sistem cu osatură logică şi cu felii de gând simetrizate arhitectural.

Nicolae Iorga e un adversar declarat al sistemelor filosofice şi mai ales al metafizicei organizate. În elaborările abstracte ale raţiunii el vede caducitatea şi falsitatea sistemului care, cu cât e mai metodic construit, cu atât se depărtează de sensul vieţii adevărate. Un sistem filosofic e un mausoleu grandios înlăuntrul căruia a fost aşezat cu mare pompă cadavrul vieţii după o prealabilă şi mi­nuţioasă necropsie. Acesta e motivul pentru care d-sa şi-a arătat în toate împrejurările dispreţul pentru raţiunea filosofică. Atitudinea sa e foarte înrudită cu aceea a lui Henri Bergson, neînduratul analist şi denunţător al filosofiei întemeiate pe concepte abstracte şi deşerte de conţinutul viu al vieţii reale. Dar nu numai această atitudine faţă de filosofie, ci însăşi personalitatea lui Ni­colae Iorga, vie în toate amănuntele ei şi de o permanentă şi fecundă mobilitate, ne-o putem defini mai uşor cu ajutorul gândirii bergsoniene. Nu e vorba, fireşte, de o influenţă a gândito­rului francez asupra scriitorului român, ci de coincidenţa unor similitudini organice ce se pot ob­serva în natura inteligenţei. Nicolae Iorga e un intuitiv, în sensul adânc şi elogios al acestui cuvânt bergsonian. Inteligenţa sa are caracteristicele acelei fulgerătoare intuiţii care, fiind instinctul nostru vital reflectat în conştiinţă, ia contact cu lucrurile nu prin conceptele uscate ale filosofiei de catedră, ci printr-o pătrundere directă în însăşi inima acestor lucruri. Ne aflam într-o vară la Văleni, în grădina din faţa casei sale patriarhale. Un măr îşi întindea ramurile încovoiate de rod. Nicolae Iorga prinse în mână un fruct, îi mângâie senzual rotunzimea şi-l mirosi adânc. „În mărul acesta eu simt parfumul florii lui de astă primăvară”, îmi spuse dânsul cu satisfacţia cuiva care dezvăluie un secret surprins în intimitatea lucrurilor. Pentru cineva deprins cu funcţiunile inteligenţi intuitive nu e nici o mirare să străbată prin măr la floarea care l-a născut şi să surprindă în efecte cauza lor însăşi. Faptele multiple ale istoriei universale nu sunt şi ele ca nişte mere pipăite de aceeaşi mână fără odihnă şi pătrunse de aceeaşi inteligenţă sintetică până în tainicele lor legături cauzale? Şi nu e aceeaşi inteligenţă străbătătoare care ne-a descoperit sub fenomenele vieţii româ­neşti adevărurile fundamentale şi permanente pe care se întemeiază conştiinţa vie a poporului nostru ?

Cartea de Cugetări, pe care o iau ca ghid în păduroasa operă a lui Nicolae Iorga, e rodul acestei inteligenţe intuitive în permanent contact cu viaţa şi făcând să ţâşnească din acest contact lumini de orientare în toate direcţiile spiritului. Sunt în cele vreo 2.500 de cugetări ale ei consideraţii asupra religiei, ştiinţei, artei, moralei, politicii şi asupra tuturor felurilor de manifestare ale spiritului. Când a apărut această carte, unul dintre mulţii adversari ai lui Nicolae Iorga, chiar în toiul unei acerbe polemici, recunoştea că ea conţine scântei geniale. Eu cred că e cea mai profundă carte ce s-a scris vreodată în graiul nostru. Dacă există un scriitor român care să fi dat o con­cepţie amplă şi întreagă asupra lumii şi a vieţii, această concepţie e cuprinsă în paginile acestei cărticele. Şi dacă printr-un cataclism ar dispărea tot ce a scris Nicolae Iorga şi ar rămâne numai această carte, noi am avea întreaga sa personalitate condensată aici. Nici o altă carte nu-l rezumă atât de complect şi de credincios. Azvârlite instantaneu pe hârtie din tumultul incandescent al unui spirit fără repaos, aceste cugetări sunt sfărâmăturile de marmură din care se poate reconstrui fără greş chipul monumental al autorului lor sau, cu un cuvânt care-i displace atâta lui Nicolae Iorga, sistemul său de filosofie, concepţia sa despre lume şi viaţă.

Ideile despre artă ale lui Nicolae Iorga, le voi împărţi în două: ideile despre artă în general sau ceea ce s-ar putea numi o filosofie a artei, şi aplicarea acestor idei la realităţile româneşti, sau ceea ce s-ar putea numi o concepţie despre artă şi cultura naţională. Pentru partea întâia izvoa­rele ni le oferă cartea de Cugetări; pentru cea de a doua, articolele din revista Sămănătorul, adu­nate în doua volume sub titlul O luptă literară.

Ce este frumosul în sine? Sau care e înţelesul metafizic al frumosului? Un răspuns direct sau o definiţie directă nu vom găsi la Nicolae Iorga, căruia metafizica îi repugnă. Dar indirect şi fără să forţăm lucrurile, vom găsi elementele unei gândiri care e de acord în ce priveşte fru­mosul fie cu definiţia antică, fie cu aceea pe care o dă estetica teologică a creştinismului, amândouă atât de înrudite între ele. Dacă în concepţia eleno-creştină, frumosul este „entelechia lumii sau splendor veri, sau splendor formae, sau strălucirea în lucruri a luminii supranaturale, la Nicolae Iorga vom întâlni această cugetare ce ne duce pe aceleaşi urme: Mergând în singurătate, să nu uiţi două lucruri: să iei un tovarăş, pe tine însuţi, şi să cauţi în frumuseţea pământului pe Tatăl nostru, care este în ceruri. Prin urmare în „frumuseţea pământului”, în strălucirea şi în ordinea naturală a acestei lumi, noi intuim reflexul cu care bate în ea lumina de aur a unei lumi superioare, a unei fiinţe supranaturale. Ori de câte ori N. Iorga scrie despre frumos şi despre artă, cuvântul acesta de „strălucire” îi vine spontan şi necontenit. Nici Plato sau Plotin, nici Dionisie Areopagitul sau Fericitul Augustin sau Thoma de Aquino n-au spus mai mult în această privinţă, cu toate amplele lor dezvoltări.

Dar cu tot agnosticismul quasi-pozitivist pe care Nicolae Iorga şi-l impune în atitudinea sa faţă de religie – despre care nu e locul să vorbim aici, – intuiţiile sale îi trădează adevărată na­tură şi concepţia despre frumos, aşa cum am schiţat-o, se lămureşte mai limpede atunci când dânsul vorbeşte despre inspiraţie. Dincolo de marginile înţelegerii noastre, lumea rămâne plină de taine şi Nicolae Iorga afirmă aceste puteri tainice şi legăturile lor cu sufletul nostru: Lucrurile au între dânsele mii de legături şi potriviri tainice pe care nici o poezie nu le poate descoperi în întregime şi nici o ştiinţă nu le poate lămuri cu totul. Iar altădată, vorbind de capacitatea ştiinţei de a capta ceva din misterul lumii, va spune că ştiinţa cu descoperirile ei ne dă literele unui alfabet, dar că, cu tot acest alfabet, nu putem desluşi misterul. Nu-l desluşim, dar îl intuim şi-i simţim prezenţa. Artistul, în concepţia sa, trăieşte în directă legătură cu aceste puteri misterioase ale lumii prin acea comunicare, prin acea corespondenţă care se cheamă inspiraţie. Chestiune asupra căreia gândul său stăruie de numeroase ori. Ce înseamnă inspiraţie? Inspiraţie, înseamnă: neexplicabil. Iată o definiţie care nu spune nimic spunând totul: recunoaşterea francă a ceva ce trece dincolo de puterea înţelegerii. În altă parte zice: Inspiraţia vine din acea parte a sufletului tău pe care ţi-ai înălţat-o deasupra vieţii. Deasupra vieţii, adică într-o regiune dincolo de ordinea naturală. Cineva care ţine să pară agnostic constată totuşi în suflet prezenţa acestei mişcări de origine extranaturală, ca să nu zicem supranaturală. Dar împotriva oricărui zăgaz al prudenţei pozitiviste, intuiţia lui Nicolae Iorga va spune lucrul pe numele său adevărat: În orice mişcare colectivă este o idee, este un adaos personal ce vine de la fiecare, şi mai este ceva, bun sau rău, care se coboară neprevestit şi hotărăşte. Aceea e vox Dei, glasul lui Dumnezeu. Prin urmare inspiraţia e o intervenţie divină ad-hoc, năprasnică şi irezistibilă, care se adaugă puterii exaltate a insului sau a colectivităţii. Nu sunt de acord în această privinţă Sfântul şi omul de geniu? Profeţii vechiului Testament şi poeţii şi filosofii Eladei o numesc la fel. Socrate şi Goethe îi spun demon. Nietzsche îi recunoaşte supranaturalitatea. Marii mistici ai creştinismului o socotesc o graţie divină. Jacques Maritain o deose­beşte teologic în graţie naturală şi graţie supranaturală, dar, în fond, îi atribuie aceeaşi origine divină. Inspiraţia e un dar de sus. Artistul e un dăruit de Dumnezeu. Nicolae Iorga i se va adresa deci cu aceste cuvinte: N-ai dreptul să-ţi pierzi gândurile căci nu ţi le-ai dăruit tu.

Dar asupra inspiraţiei avem o preţioasă mărturisire, personală şi categorică, în sensul că nu su­feră o altă interpretare decât cea pe care i-am dat-o mai sus. Era prin Decembrie 1919. Admi­ratorii lui Nicolae Iorga îi ofereau o casă în semn de recunoştinţă aceluia care fusese pivotul moral al războiului şi al unirii. Serbarea se desfăşura la Universitate, în fosta sală a Senatului, cu re­prezentanţii tuturor instituţiilor ţării care, prin ei, şi-l recunoştea de ctitor. Îl văd şi azi în mintea mea, livid ca niciodată şi parcă zdrobit de o emoţie fără margini. Cel mai greu lucru din viaţă e, poate, să înduri într-un moment culminant elogiile torenţiale ale unui popor întreg. În acel mo­ment Nicolae Iorga a făcut această mărturisire intimă:

Eu n-am făcut nimic din lucrurile pe care le-aţi pomenit. O spun în toată sinceritatea. Sunt oameni în stare, la un anumit ceas al vieţii lor, să declare: iată ce am făcut. Eu nu pot să spun aceasta. Mi s-a spus că am fost şi am rămas un copii.  Da, am partea aceea bună a sufletului copilăresc, care stă în a ne lăsa duşi de mână de puterile nevăzute care îndreaptă către bine. N-am alt merit decât acesta. Am ascultat cuvinte care, nu ştiu de unde, – Sfinţiile Voastre o ştiţi mai bine, – s-au rostit în auzul meu. Potrivit cu aceste cuvinte mi-am îndreptat viaţa şi am făcut lucrurile cele mai naturale şi mai simple de pe lume. Dv. veniţi acum şi spuneţi că aceste lucruri au fost bune. Mi se pare şi mie că au fost bune.

E incontestabil prin urmare că, în concepţia sa, frumosul e atributul divin al acestei lumi şi îşi are căile sale speciale prin care se descoperă şi se dă în dar inimilor celor aleşi. Cei aleşi, cei dăruiţi, – poeţii, cântăreţii, pictorii, sculptorii – articulează, cu mijloacele lor omeneşti „glasurile” ce pi­cură din streşinile albastre de deasupra lumii noastre. E artistul un simplu imitator al naturii sau e un creator în sensul primar al cuvântului, care scoate totul din propria-i substanţă lăuntrică? Iată o problemă care a frământat multe capete de esteticieni filosofi. Nicolae Iorga răspunde la această chestiune definind clar ce este arta: Arta e în natură sau în sufletul tău? Acolo unde ele se confundă şi numai acolo. După acest răspuns, artistul nu e nici un simplu imitator dar nici un creator în sens absolut, asemenea lui Dumnezeu care a creat totul din nimic. Arta e ceva din sufletul omului plus ceva din natură. După concepţia eleno-creştină, arta e un habitus, o înzestrare specială prin care forma frumoasă e dată mai întâi ca viziune în sufletul artistului şi realizată apoi în clementele organizate din ceea ce natura ne pune la îndemână. Acelaşi sens îl are şi definiţia lui Nicolae Iorga, pentru care talentul e o inteligenţă specială, manifestată.

Este o singură monarhie adevărată, zice dânsul: a geniului. Uneori el bate cuie în talpă, dar câţi îl ştiu recunosc că el este monarhul. Iată rolul precumpănitor ce i-se atribuie artistului în viaţa ome­nirii. Creaţia lui nu e identică cu creaţia lui Dumnezeu fiindcă nu e, ca aceasta, zămislită din neant, ci din elementele date în natura creată, pe care geniul le modifică, le combină, le toarnă din nou pentru a obţine opera de artă. Nicolae Iorga consideră creaţia artistică asemenea unei continuări a operei divine, unei colaborări la îmbogăţirea ei: Suntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care creează mai departe, individualizându-se fără a se sfărâma. Sau, acelaşi lucru cu alte cuvinte : Cea mai mare mândrie a omului poate fi aceea că el are dreptul de a se simţi colaboratorul de fiece clipă al marilor puteri ascunse. Şi în aceeaşi ordine de idei, definiţia poetului: Cel ce aude glasurile ce nu se aud şi tâlcuieşte lucrurile ce nu se înţeleg acela e poetul. Poet înseamnă acela care creează ce n-a mai fost creat. Restul – scripcari! Acestea toate sunt în virtutea ce s-a dat sufletului nostru: Taina cea mare a fiinţei omeneşti e că în marginile ei poate cuprinde nemărginitul. Şi-l poate exprima în operele sale, – trebuie adăugat pentru a complecta.

Caracteristica principală a operei de artă, prin care ea ni se impune de la întâia atingere, e uni­tatea ei strălucitoare. Nicolae Iorga îi prescrie aceeaşi condiţie: E un om frumos, trupeşte sau sufleteşte cel care pare făcut dintr-o singură bucată. Şi o operă de artă tot aşa. Iar în altă parte: Arta dă tuturora tot şi rămâne totuşi întreagă.

Aceste idei despre frumos, despre inspiraţie, despre artă, despre artist şi despre opera de artă conţin, cum s-a putut vedea, elementele fundamentale a ceea ce am putea numi cu dreptate filosofia artei a lui Nicolae Iorga. Prin ea, gânditorul român se integrează în marea concepţie pe care lumea antică şi lumea creştină şi-au făcut-o despre lucrurile frumoase, într-o colaborare de veacuri. Dată fiind înălţimea şi nobleţă acestei concepţii, nu e greu de prevăzut funcţia pe care Nicolae Iorga o atribuie artistului şi operei sale în mijlocul societăţii. Adică ceea ce se cheamă cu un termen larg moralitatea artei. Preocuparea de căpetenie în cugetarea atât de complexă a lui Nicolae Iorga, accentul, timbrul şi unitatea dominantă a acestei cugetări e moralitatea. Oricât de variate ar fi domeniile pe care se mişcă, incandescentă şi fulgerătoare, intuiţia sa, totul se subordonează ideii morale, comandamentului moral, freneticei porniri de a servi viaţa şi a o reda mai bună decât este. Istorie, religie, politică, artă, nimic nu are valoare decât în funcţie de viaţă. Ea singură e cri­teriul după care produsele spiritului nostru şi faptele noastre sunt declarate categoric caduce şi false sau viabile şi normative. De aci cuvântul acesta grandios care sună ca o poruncă profetică îmbrâncită spre noi de toată dinamica unui suflet inspirat: Caută a trezi pe oameni cum trezeşte Dumnezeu toate în fiecare dimineaţă: prin lumină! Aceeaşi asemănare cu Dumnezeu pe care o atri­buie artistului în lucrul său aparte, numindu-l colaboratorul puterilor tainice active în lume, i-o atribuie şi când e vorba de repercusiunea operei sale în societate: Orice om cuminte vorbeşte în numele lui Dumnezeu.

Nicolae Iorga nu poate concepe pe artist rupt din colectivitate şi suspendat în elucubraţii fanteziste şi arbitrare, după reţeta estetismului pur. Sunt două categorii de artişti: una a esteţilor care se închină Frumosului cu F şi Artei cu A, întronată, după moda romantică, pe tronul pustiu al divinităţii, esteţi cu eul plasat în vidul abstract şi sterp; şi alta a creatorilor reprezentativi în per­sonalitatea cărora se rezumă personalitatea unui popor întreg, în eul cărora se confundă şi se exprimă eul colectiv. Nu e poet acela care nu e pentru tot poporul său, sună ca un decret de inter­dicţie, ce îşi are însă şi reversul pozitiv: Scrie-ţi cărţile aşa încât fiecare cetitor să creadă că le-ai scris pentru el! Bineînţeles, şi dânsul recomandă singurătatea contemplativă în care un artist îşi pipăie mai de-aproape eul său creator. Eul e putinţa de a săvârşi, precum izvorul e putinţa de a da ape noi. E locul revelaţiei tainice şi izvorul din care ţâşneşte frumuseţea. Adâncirea lui e necesară şi fecundă. Precum adâncind o fântână dăm de straturi de apă care circulă pe vaste întinderi subterane, tot astfel adâncind eul creator dăm de substanţa subterană care e viaţa colectivităţii, menită să spo­rească puterile acestui eu creator. E drumul parcurs de Barrès care de la „cultul eului” ajunse la descoperirea pământului şi morţilor Lorenei şi la cultul patriei. Artistul agreat de Nicolae Iorga e ca un crater prin care izbucneşte în marea lumină lava ce zace în sânul unui pământ întreg, ce clocoteşte în sufletul unui popor întreg: Un scriitor e un spirit de iradiaţie socială. Sau: A scrie o carte înseamnă a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii. Arta considerată în scopul ei e, prin urmare, un act social, o funcţie socială. Odată stabilit acest principiu, se pune chestiunea îndelung dezbătută a moralităţii în artă. Adversarii i-au obiectat lui Nicolae Iorga că impune artei o anume reţetă morală, silnicind-o şi desfigurând-o. Lucrul este inexact. Discutând această obiecţiune în Sămănătorul (1 Ianuarie ,1906) dânsul găseşte că moralitatea e o chestiune ce se ţine de personalitatea intimă a artistului. Inimă curată sau necurată, mizantrop, sau iubitor de oa­meni, arta lui va răsfrânge în ea un fel sau celălalt fel de a fi. Moralitatea în artă nu e, prin ur­mare, o chestiune de finalitate, ci una de origine a ei. Ceea ce ţine să sublinieze N. Iorga e prefe­rinţa pe care o acordă artei în frumuseţea căreia iradiază substanţa morală din personalitatea artistului. Totul se reduce deci la acel habitus lăuntric în care e dat aprioric timbrul moral al operei ce se va naşte. Cu aceasta concepţia sa despre artă se întregeşte şi se rotunjeşte cu un aspect în plus. Dar totdeodată am ajuns la acel domeniu practic ce alcătuieşte a doua parte a expunerii mele: arta naţională, cultura naţională.

E vorba de lucruri mult mai cunoscute, ce se ţin de militantismul literar şi cultural al lui Nicolae Iorga: Când un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi, nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată; când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor şi artist se desface din acest fond adânc şi larg al rasei sale conştientă de însuşirile ei, atunci trăieşte cultura naţională.

Pentru a ajunge la acest stadiu al dezvoltării sale e nevoie de o cunoaştere în adâncime: cunoaşterea de sine, şi de una în suprafaţă: cunoaşterea culturii universale, pentru a ne defini comparativ. Prin acest îndoit studiu, ajungem la originalitatea fondului nostru şi la forma specifică şi necesară lui. Căci geniul fiecărui popor determină organic forma lui proprie precum în sâmbure e determinată forma florii ce va răsări din el.

Două sunt izvoarele principale ale artei naţionale: trecutul istoric şi viaţa ţărănească.

În viziunea lui Nicolae Iorga trecutul e populat cu oameni vii, e un torent de viaţă ce se prăvale spre noi prin cataractele a două mii de ani care sunt ai lor, deci ai noştri. Cum s-ar putea ca din această bogăţie de aur curat numai meşterii să nu-şi ia partea pentru a lucra juvaierele lor?

Cât despre ţăran, el alcătuieşte pătura cea mai însemnată, mai caracteristică şi mai curată a nea­mului nostru. Aceşti ţărani, spre deosebire de amestecul cosmopolit al oraşelor, au în portul, în datinile, în graiul lor, în puterea şi în spontaneitatea lor de cultură ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare coloare, energie, vioiciune, individualitate. În ce priveşte celelalte clase sociale, e de observat următoarele: boierimea s-a înstrăinat, anexată civilizaţiei franceze moderne care a mo­mit-o cu lumini de mlaştină şi de putregai; scriitorii – e vorba de generaţia Sămănătorului – n-o cunosc; intelectualii, pentru aceiaşi scriitori, sunt greu de înfăţişat; funcţionarii şi politicienii sunt suflete şterse ce nu spun nimic artei; mahalaua, când nu e o prelungire a satului, e o cari­catură a oraşului. Totuşi nu e vorba de excluderea acestor clase din preocupările artei, ci numai de reprezentarea lor în măsura valorii artistice, a valorii sociale şi naţionale.

Că ţăranul reprezintă punctul de atracţie al artei naţionale o dovedesc scriitori ca Eminescu, Creangă, Slavici, Delavrancea, Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, care s-au îndreptat instinctiv către el; o dovedeşte pictura lui Grigorescu; o dovedesc compozitori ca Muzicescu, Chiriac şi Vidu care înalţă cântecul ţărănesc la valoarea artei moderne.

Trecutul şi ţăranul în care se rezumă doctrina artistică a „Sămănătorului” e ceea ce noi, continuând-o, am numit în perspectivă istorică tradiţionalism, acordându-i o mai largă semnificaţie de mit etnic, iar în perspectivă actuală autohtonism, acordându-i o semnificaţie mai larga de mit folcloric.

Lupta pe care a dus-o Nicolae Iorga pentru a afirma această doctrină, pentru a desfunda şi asi­gura artei româneşti aceste izvoare permanente a fost o luptă titanică pe cât de fecundă. El găsea în spiritul timpului de acum treizeci de ani o întreită împotrivire, o întreită ostilitate :

1). O clasă dominantă, puternică – boierii şi imitatorii lor ciocoii – absenteistă uneori fiziceşte, dar absenteistă mai ales cu spiritul, deznaţionalizată până la necunoaşterea limbii româneşti, adoratoarea unei Europe care, pentru ea, se rezuma la deliciile facile ale vieţii pariziene, şi refractară cu dispreţ la orice glas de rechemare în ritmul destinului românesc. Împotriva ei, care înţelegea să-şi impună ostentativ graiul francez de împrumut pe scena Teatrului Naţional, Nicolae Iorga a fost nevoit să dezlănţuie şarja violentă de la 13 Martie 1906; împotriva ei care considera pe ţărani simpli robi ai latifundiilor, s-au aprins revoltele de la 1907. Azi parcă totul a fost un vis. Deposedată prin reforma agrară, clasa boierească s-a prăbuşit şi rămăşiţele ei ispăşesc dureros un trecut plin de trufie stearpă şi de neînţelegere pentru destinul rasei noastre. Cine s-ar mai pu­tea plânge de o astfel de împotrivire în faţa crezului autohton tot mai biruitor?

2). O speţă intelectuală de esteţi – poeţi şi critici, de obicei cu o cultură unilaterală, cea franceză curentă, care, ignorând mizeria lor bucureşteană, se complăceau în iluzia unui Paris morbid şi decadent, împrumutându-i servil formulele de artă. Speţa, ridiculizată sângeros şi demascată în caducitatea produselor ei de imitaţie, există încă şi azi ca un reziduu al unei conştiinţe con­fuze, şovăind încă între Europa închipuirii şi realităţile de acasă, şi ca un anacronism în ampla re­naştere a culturii naţionale. Acum treizeci de ani ea se închina lui Oscar Wilde şi lui Sar Peladan; azi adoră insanităţile lui Proust şi André Gide.

Împotriva acestor două categorii de români greşit orientaţi, Nicolae Iorga stabilea raporturile reale dintre noi şi Europa şi trăgea liniile viguroase ale doctrinei autohtone.

3). În sfârşit, speţa „armeano-semită” care prin fatalităţi organice, refuzând să se asimileze corpului românesc, reacţiona dintr-un explicabil instinct de conservare, împotriva afirmării solida­rităţii noastre de rasă prin puterea unei culturi pentru toţi. Ea căuta să spargă blocul conştiinţei naţionale în mers prin ura socială, de clasă, stoarsă dintr-o ideologie socialistă ce se dovedea fără aderenţe la realităţile acestei ţări agrare. Idealului de artă naţională, ca expresie a iubirii de rasă, ea îi opunea idealul costeliv şi steril al unei arte proletare. În apărarea poziţiei sale, speţa între­buinţa cele mai nepermise mijloace pentru discreditarea noului curent de renaştere. Ţintă a tuturor atacurilor, două decenii în şir, Nicolae Iorga era declarat „energumen” şi „nebun”. Dar inima „energumenului” aceluia pulsa sângele cald al adevărului în toate arterele fiinţei româneşti şi biruinţa nu putea fi decât a lui. E de prisos să adaug că odioasa speţă există şi azi, iar conti­nuatorii sănătoaselor idei de atunci sunt atacaţi cu toate mijloacele aceleiaşi conştiinţe infernal.

Înfăţişând în acest ciclu de conferinţe omagiale gruparea revistei Gândirea, e aproape de prisos să spun că noi, generaţia care am creat această nouă mişcare, ne-am însuşit întru totul adevărurile asupra artei şi culturii, rostite de Nicolae Iorga. Ce am adăugat noi era necesar, dată fiind diferenţa epocii în care trăim şi lucrăm. Dacă ideea trecutului capătă amploare de mit etnic în scrisul unui Lucian Blaga, dacă ideea ţărănească se dezvoltă în mit folcloric prin scrisul lui Adrian Maniu sau V. Voiculescu, dacă romanul unui Cezar Petrescu îmbrăţişează toate clasele societăţii noastre, – cum visase Nicolae Iorga, dar cum nu izbutise să facă niciunul dintre scriitorii sămănătorişti – e că orizontul intelectual al scriitorilor de azi s-a lărgit, aşa cum o dorise marele om de cultură pentru generaţia sămănătoristă ale cărei insuficienţe el însuşi le-a văzut cel dintâi.

Şi mai este încă ceva. Generaţia „Sămănătorului” avea ca acoperiş spiritual deasupra capului idealul unirii tuturor românilor, – şi-i ajungea. Generaţia de după război stă cu piciorul acolo unde înaintaşii noştri nu atingeau cu creştetul. Având temelia puternicelor adevăruri de ieri, noi simţeam totuşi deasupra noastră golul şi dezorientarea; vremea noastră nu e cristalină, ci haotică. Atunci am încovoiat peste casa noastră – acoperiş albastru, – bolta cerească a credinţei acestui popor. Ea e atât de largă încât şi trecutul lui şi prezentul lui şi viitorul lui pot să încapă.

Ne-am depărtat cu aceasta de Nicolae Iorga? Dar vastele linii ce se desfac din filosofia artei sale nu duc neapărat în aceeaşi direcţie spirituală? „Sămănătorul” s-a oprit la drumul jumătate. Noi continuăm. A mărturisi cu vorbe rupte din fiinţa noastră tinereţea doctrinei lui, când dascălul împlineşte şaizeci de ani, e prinosul cel mai cald ce-i putem aduce”[2].

[1] Plângerea pentru trup, Cuget clar – în Noul „Sămănător”, Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 26

[2] Crainic, Nichifor, Estetica lui Nicolae Iorga, în Gândirea, No. 6-7-8, iunie-august 1931, pp. 241-246