"Timpul este Creatorul" | Dragusanul.ro

„Timpul este Creatorul”

Timpul,în 1841, pe grinda lui Ioan Golembiovschi din Breaza

Timpul,în 1841, pe grinda lui Ioan Golembiovschi din Breaza

*

În planul credințelor, omenirea a avut două etape distincte, ambele ignorate de cultura română, cea pretotemică („Cei mai vechi din acest grup nu au ceremonii totemice; cred într-un Mare Spirit; deşi au dansuri, nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[1]) și cea totemică, doar ultima descoperind cerul și asumându-și, mai mult sau mai puțin fantezist, „rădăcinile în cer”. Cu Luna, drept astru dominant, sau cu Soarele, în funcție de credința în aștrii cerești făcându-se și înmormântările: „Funcţie de înmormântarea cu faţa de sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”[2]. Bineînțeles, credințe nu înseamnă un sinonim pentru religii, pentru că integrarea în absolut nu înseamnă manipularea celor vii pe seama celor morți. Iar în aceste credințe, din care inițial lipsește actul creației, mai presus de aștri există un Sine Universal, care, ulterior, ca și în Psalmul 18 al lui David, spiritul acela astral își va face sălașul în Soare, pentru a se oferi tuturor, dar fără a pretinde nimic. Și mai târziu, și doar pentru „a se ști despre cine este vorba”, i s-a dat celui „veșnic, neprecizat și fără nume” un nume (Lao Tse i-a zis „Tao”, iar indienii, „AUM”, citindu-se „OM”), dar cu precizarea că spiritul universal nu are nume, pentru că, dacă ar avea, s-ar vremelnici, forța cuvântului fiind de a dura în efemeritate, nu în eternitate. La indieni, însă, exista și un vocativ, pe care aveau voie să-l folosească doar marii preoți, în ritualuri speciale, „OI”: „Oi, Ler, Oi, Ler”, cum încă se spune, cu variante degenerate, în colindele românilor, colinde în care „Legea e Lege, Doamne!”, păstrându-se, din datul inițial, doar formula sacramentală.

*

În astfel de credințe, în care nici măcar aștrii cerești nu erau determinanți pentru viața omenească, „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[3], iar trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”[4], trecutul, prezentul și viitorul fiind, de fapt, cele trei ursiri, în condițiile în care făptura pământeană (încă nu comisesem „atentatul cosmic”, cum formulează Lucian Blaga, la numele lui AUM) primește, simultan, și nașterea, și moartea: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[5]. Iar „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[6], căci, așa cum susținea, mai ales prin retorisme, Augustin, „omul poate fi și muritor, și fericit”[7]. Fericirea era condiționată de necunoașterea Timpului („neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[8], iar „murind, părea că-i fură somnul adânc”[9]), descoperit abia de generațiile „mai puțin fericite” ale epocii în care soarele răsărea din Rac, când Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[10], domină generațiile care vor urma, „devorându-și fiii”, pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[11].

*

Imaginarea actului creației a însemnat un demers poetic, „descifrat”, prind dialoguri maestru-discipol, în toate religiile, de către inventatorii de zeități, în funcție de atributele lui Unu. Până în vremea grecilor, poeții, așa cum recunoșteau și chaldeii, au avut un cuvânt greu de spus, prin revelațiile lor. „În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create”[12], concluzionează maestrul, după ce poetul scrisese că:

*

„Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului”[13].

 *

În alte sugestii străvechi, cele trei părți ale oului încondeiat, care, cu siguranță, reprezintă una dintre primele cărți religioase ale omenirii, ar defini, prin partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, prin cea de mijloc (hora romburilor și a crucilor echinocțiale), „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar prin partea de jos, „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord[14], deci Cerul Zilei cu soarele în centru, Viața, datorată Soarelui, și Roata Cerului, vegheată de Lună, știut fiind faptul că, în concepția celor vechi, existau „Cerul lui Anu, Cerul mijlociu, Cerul, Suprafaţa Pământului, Lumea Apelor Subterane Apsu şi Lumea Adâncă a Morţii”[15].

„Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”

„Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”

*

Cele șapte ceruri (trei de deasupra, solare, și trei de dedesubt, lunare, plus dublul orizont al lumii date, adică existența umană, care imită, prin Horus – rotirea zodiacală a pământenilor) sunt prezente, ca deslușiri, în toate culturile inițiale și inițiatice ale omenirii: „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc (cele două capete ale oului încondeiat – n. n.), reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[16], iar la druizi, cele trei nivele existențiale, reprezentate prin tot atâtea pietre, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”, în vreme de, pentru egipteni, „prima trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic: Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea” [17].

*

Toate aceste definiții, aparent diferite, reprezintă adaptări târzii la religii zonale, desprinse din „regulile” inițiale, care aveau să supraviețuiască doar prin datini, deci într-un subconștient al popoarelor, care nu abandonau lesne „legea din bătrâni”. La români, inclusiv prin oul încondeiat, care reprezintă, la nivelul picturii exterioare, un prototip și pentru biserici, Datina s-a păstrat mai bine și încă se mai păstrează, datorită muntelui. Ca și creația, care, în toate credințele, inclusiv în pragmatica și mult prea pământeasca religie a grecilor, păstrează aceleași caraceristici ale captivității vieții într-o sferă ciudată, în care sferele și concavitățile reprezentau și enigme, dar si răspunsuri limpezi și definitive.

*

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[18] reprezintă o concepție de bun simț, prezentă în toate credințele inițiale, în care poemul, înainte de a fi transformat în dogme religioase de către „inițiați”, primordiala civilizație polară stabilind că „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[19], iar civilizația boreală, dar nu cea europeană, ci segmentul îndepărtat al Chinei antice, concluzionând aidoma, deși într-o ciudată prevestire a zeilor: „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[20].

*

La greci, care, prin cele trei migrații polare spre sud (ionienii, dorienii și, apoi, aheii), încă se mai păstrau principiile credinței polare, „Mama Glie”, numită și „Mama Natură”, zămislește totul, printr-o superbă nuntire cu Soarele, „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[21]: „Umbrita glie, maica zeilor din cer”[22]; „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[23]; Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[24]; „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[25]; „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[26], „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse, / Casă temeinică dată nemuritorilor care / Au pus stăpânire pe culmea Olimpului plin de troiene”[27];  etc.

*

Abia după aceea „au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”[28], această cosmologie inițială figurând, în construcții poetice și mai interesante, în toate colindele românilor, chiar și în cele falsificate de ortodoxie și transformate în vifleimuri, adică în cântări religioase care glorifică nașterea lui Iisus, în tentativele multiseculare ale bisericilor creștine de a spulbera „acele cântece diavolești”, care se cântau, în 1552, la „marele praznic al diavolului Regelo het (săptămâna colindării)”, iar peste un secol, când furia bisericească este și mai întețită, și descrierea datinii este mai amănunțită, precizându-se că încă „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite, mai ales că, înainte de Crăciun, nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântecele drăceşti[29], adică colindele.

*

În cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, care reprezintă, de fapt, și cea mai veche carte a creației, există o tăbliță, despre „Crearea Soarelui şi a Lunii”, în care legiuitorul Anu și primii șamani care i-au valorificat mitul se transformă, din primi observatori și știutori ai mișcării aștrilor, în creatori divini: „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[30].

*

Mitul Soarelui și al Lunii, păstrat în colindele românilor drept imposibila logodnă cosmică, este mult mai profund de cât se crede, Luna fiind, în acest mit, fiica Pământului, adică Natura, pe care, de altfel o și tutelează. În cultura scrisă sanscrită, mitul e mai superficial decât în cultura orsală românească și slavă: „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[31].

*

În cultura românilor, în care există cele două sărbători echinocțiale, ale intrării și ale ieșirii Șarpelui în și din pământ, transformate de ortodoxie în „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe, Luna, numită de daci Eftepir, de celți, Alba, iar de romani, Lucia, era fata Pământului, prefăcută de o vrăjitoare într-un mesteacăn, până ce s-au înduioşat zânele şi-au trecut-o în rândul lor drept Crăiasă a Zăpezilor, care are lăcaş în văzduh, deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi pietre scumpe. În cultura slavilor, se precizează să Luna este primăvara, numită, după luna mai, când începeau sărbătorile anului nou, la începuturi, Maia; închisă într-o peșteră, de către un unchi care o dușmănea, Maia a fost eliberată de Soare și dusă în cer, acolo unde nici o răutate nu o mai poate atinge. Prin mutarea primăverii în cer, echinocțiile, cu cele două sărbători ale șarpelui cosmic, reprezentat de constelația Dragonului, mitul străvechi al creației devenea atât de complex, încât avea nevoie și de ritualuri distincte, dar și de personificări alte atributelor acestei interesante fenomenologii. Pe pământ, au apărut jocurile cu măști, care însoțeau colindele lunare (cântate) și solare (scandate), numite, după numele primăverii, Maia, malănci. În plan metafizic, primăvara se transforma într-o concretețe a Arborelui Cosmic, închipuit cu rădăcinile în ceruri și cu crengile pe pământ.

*

Miturile nu au răspuns niciodată la întrebările privind creația și, implicit, rosturile existențiale, dar au imaginat povești minunate, care au încântat sau apăsat sufletele generațiilor care au urmat. Povești în care poezia deschide, pentru fiecare dintre noi, tentația, dacă nu chiar porțile inefabilului.

*


[1] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14

[2] Ibidem, p. 15

[3] Katha-Upanishad, I, p. 31

[4] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[5] The Prose Edda, p. 12

[6] Kena-Upanishad, 2, p. 21

[7] Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea IX, cap. XIV, p. 159

[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[10] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[11] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[12] Adi Parva, I, p. 3

[13] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70

[14] Ibidem, p. 70

[15] Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998, p. XII

[16] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[17] Ibidem, p. 40

[18] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[19] Voluspo, 4 şi 5, p. 4

[20] Legge, op. cit., p. 81

[21] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[22] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[23] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[24] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[25] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[26] Hesiod, Teogonia, p. 9

[27] Hesiod, Teogonia, p. 28

[28] Voluspo, 6, p. 5

[29] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, București, Minerva, 1981, I, p. 267

[30] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70

[31] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235