Suveranii şovăielniciei româneşti

Regele Ferdinand, în ţinută de război şi Ionel Brătianu – Le Miroir, 17 septembrie 1916

Pentru că avem nevoie de mituri, vom sărbători Centenarul Unirii, dar o vom face ignorând sacrificiile reale, imediat anonimizate sub găselniţa “Eroului Necunoscut”. Şi sunt atâtea brazde ale pământului românesc cu binemeritat statut de stindard al sacralităţii identitare, iar fiecare brazdă udată cu sânge încă mai murmură neauzit: “Pe-al nostru steag e scris Unire”. Numai că imnul l-am dăruit albanezilor, iar brazdele cui s-a întâmplat să le ceară sau să le cumpere pe trei arginţi.

În anul care va veni, politica trufirii şi înălţării peste ceea ce suntem, atât de condamnată de Xenopol şi, anterior, de Cantemir, va impune legenda lui Ferdinand Întregitorul şi a lui Brătianu Întregitorul pentru totdeauna, deşi numai jocul sorţii şi al întâmplării a săvârşit România Mare, pentru ca, după doar câteva decenii, să o micşoreze, din pricină că noi şi liderii noştri nu avem tradiţia învingătorului, ci doar pe cea a capului ce se pleacă, atunci când fuga nu se dovedeşte şi sănătoasă.

Datorită Regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu, Regatul României pierdea, prin Pacea de la Bucureşti, din 7 mai 1918, o treimea din teritoriu, rămânând fără poalele Carpaţilor, fără Dobrogea şi fără triunghiul dntre Ceahlău, Mamorniţa şi graniţa Bucovinei. Iar pacea asta ruşinoasă fusese negociată încă de prin martie 1918, cu puţin înainte ca Basarabia, din proprie iniţiativă şi în mod surprinzător, să-şi proclame Unirea cu România. Tot surprinzător s-a proclamat, spre sfârşitul anului 1918, şi Unirea altor două provincii româneşti, Bucovina şi Transilvania, iar statalitatea şovăielnică a românilor a tras de timp aproape un an de zile, înainte de a recunoaşte, prin ratificări, această minunată întoarcere a fiilor risipitori la leagănul strămoşesc. Strămoşesc? De parcă ar fi fost uniţi, măcar o singură dată, românii din întinsele lor teritorii – Mihai Viteazul nu i-a unit, ci i-a cucerit, pentru că s-a născut cu veacuri mult prea devreme pentru a-l fi meritat.

Şi totuşi, nevolnici şi şovăielnici, suveranii României fac parte din memoria românească şi acolo trebuie adunaţi şi păstraţi. Fără legendări, dar şi fără uitare, în amplele dimensiuni ale memoriei.