Străbunii atestaţi ai Poetului Nicolae Labiș

În privinţa originii moldoveneşti sau ardeleneşti a numelui „Labiş” – originea franţuzească sau cehă fiind din start exclusă şi datorită statutului social al antecesorilor, vor exista întotdeauna dubii, din moment ce, aşa cum constata şi Gh. Ghibănescu, mărturiile româneşti, „documentele, prin laconismul lor, nu ne dau lămuriri de familie”[1]. Iar când e vorba de românii de rând, informaţiile sunt şi mai puţine, chiar dacă, după ani şi ani de trudă, ai ajuns să cunoşti binişor potecile şi poţi ajunge lesne oriunde ţi-ai dori să ajungi. Prin urmare, mă văd obligat să iau în discuţie ambele variante, şi am să încep cu sugestia moldovenească, pornind de la numele „Labăşcu”, pe care îl purta un boiernaş de prin părţile Dorohoiului, în 1488[2], numele acesta fiind regăsit, tot în Moldova, în 1617 (7125), când, într-un uric de la Radu Vodă Mihnea, care întărea vornicului Băseanu, mai multe sate cumpărate de la răzeşi, este menţionat răzeşul „Condrea Lăbuşco” din satul „Tulova ce se numeşte Glodenii”[3] din Ţinutul Vasluiului. În documentele traduse de Ghibănescu, numele lui „Labăşcu” este trecut tot „Lăbuşco”, Ghibănescu precizând că „în actele moşiei de azi a Şendricenilor (vechea Dvoriştea – n. n.) ne vin două numiri topografice, care ne pot lămuri asupra vechilor stăpâni: Ghilia (corect Bilia) şi Lăbuşcă, deal, vale, pârâu spre Lozna […] Aceste trei nume, Bilia şi Lăbuşcă, ca şi Şendricenii, numele general al aşezării de sat, ne doc cu mintea la trei nume de vechi boieri din neamul Tolocico”[4].

Cu interes şi aplecare spre „istoria mare”, cum diferenţia Nicolae Iorga povestea românilor de fiecare zi, „istoria mică, dar care face istoria mare”, Ghibănescu avea să constate, pe bună dreptate, „că, deoarece urmaşi de ai lui Zvorişte – ne­poţi – ca Bilia, fata lui Ponici, sau ca Lăbuşcă, fecior lui Dan­ciul Steaclă, şi-au legat numele de ape şi văi, ca fiind primii stăpâni ai acestor văi, apoi ei au avut aşezări reale, proprii şi drepte ale lor, şi că Ştefan Vodă le-a răscumpărat cu bani, cum a făcut la Vaslui, Şi aşa s-a fost întins moşia domnească a Dorohoiului, zece chilometri în sus pe apa Buhaiului, pe unde şi-au trăit traiul ginerii lui Zvorişte şi mai ales boierii Toloacă, între care numele Şandro vine mai des pomenit: Şandor (1361-1405), Şandro (1453-1475), Şăndricico (1522)”[5].

Dacă au existat cătune, numite „Lăbuşco”, şi în părţile Dorohoiului, şi în cele ale Vasluiului, sau doar nume „Lăbuşco”, e posibil ca familiile Labeş, patru la număr, menţionate, în 1774, cu ocazia recensământului făcut de ruşi, în satul Săcuieni, aflat la 10 km sud-sud-vest de Roman, să îşi aibă antecesori în boiernaşii moldoveni menţionaţi mai sus. Numai că eu nu prea cred în ipoteza aceasta, deşi sunt numeroase exemplele de mari boieri, ai căror urmaşi s-a împărţit în moştenitori bogaţi şi în urmaţi birnici, care nici măcar conştiinţa măreţiei numelui lor nu o mai aveau (străbunii materni ai lui Eminescu, prin Antemia lui Baisan, descindeau din neamul logofătului Ion Tăutu).

Eu cred că neamul Labiş de la Săcuienii Romanului este unul transilvănean, venit în Moldova, din Ţcheii Braşovului, din pricina persecuţiilor religioase, cu maximum un deceniu înainte de recensământul poruncit de feldmareşalul de câmp Rumeanţev.  Neamul acesta exista în Şchei, la 1700, fiind atestat documentar, în 5 mai 1723, printr-un „Act, prin care să leagă Românii din Şchei, din ţara Bârsii şi neguţătorii greci din compania Grecilor din Braşov, să rămână în legea pavoslavnică” (doc. XXIX, pp. 66-82), semnat şi asumat, pe lista „popii Lupu ot Tărlungeni”, printre alţi săteni, şi de Todoran Labeş (p. 78), şi Radu Labăş (p. 82)[6]. Nu ar fi exclus, desigur, ca românii aceştia din Şchei să fi fost urmaşii unor emigranţi moldoveni de odinioară, ceea ce, în fond, nici nu prea contează, pentru că, de-a lungul veacurilor feudale, românii s-au tot mutat, chiar într-o singură generaţie, de pe o moşie pe alta şi chiar dintr-un ţinut românesc în altul. În anii următori, la Şcheii Braşovului sunt atestaţi mai mulţi „Labeş”, chiar şi un Neculae Labeş, cu ocazia tentativelor tradiţionalei ortodoxii de a rezista asalturilor catolice şi, în primul rând, uniate.

Astfel, în 15 decembrie 1836 „Obştea din Şchei cere de la reprezentanţi să mijlocească la scaunul episcopesc înlocuirea prot. Petru Gherman, care ocupa locul devenit vacant prin depărtarea preotului Radu Tempian, cu teologul de Viena I. Popazu”[7], printre semnatari aflându-se şi Neculae Labeş (p. 128), care va semna, în 12 septembrie 1839, şi „Protocolul alegerii de preot, ţinută în 10 (22) Septembre 1839”[8] (p. 226). Acelaşi Neculae Labeş, dar trecut la catastif drept Necula Labeşi,semna, în 30 septembrie 1839, memoriul prin care „Mai mulţi parohiani de la bis. Şchei cer, de la reprezentanţi, ca să se pună diacon la biserică şi să trimită pe tânărul Iosif Barac la teologie”[9] (p. 233).

În 15 februarie 1839, „Obştea de la biserica din Şchei pretinde de la reprezentanţi să observe cele normate de instrucţie cu privire la alegerile de preoţi”[10], printre semnatari numărându-se şi Gheorghe Labeş (p. 202).

Ulterior anului 1839, nu am mai aflat, în nici un document transilvan, numele Labeş, nume care revine, prin două familii ale unor fraţi şi alte două ale copiilor lor, la Săcuieni, sat aflat, în 1774, în Ţinutul Neamţ, Ocolul Siretului: fraţii Lupul Labeş şi fiul său, Lupul sin ego, şi Toader Labeş, fiul acestuia numindu-se Ion, Ion sin Labeş[11]. Dacă moldovenii Labeş provin din Ardeal, ei au venit în Moldova între anii 1840-1864, având ceva vechime în Săcuieni, la 1774, dacă recensământul nu-i trece, spre precizare, precum în alte cazuri, „ungurian” sau măcar „bejenar”. Nu ştiu, şi nici nu contează, dacă, în vremurile noastre, mai există vreun Labeş în Săcuieni sau în Braşov (cei din Braşov s-au îndreptat, încetul cu încetul, spre Bucureşti), dar nici în Mălini, unde a trăit şi profesat învăţătorul Labiş, nu mai există nici un Labiş şi nu a existat, vreodată, un Labăşcu sau Labeş. Ceea ce contribuie la întărirea acestei sugestii, pe care doar o supun atenţiei, dar fără intenţia unei monografii genealogice a neamului Labiş. Rămân acelaşi închinător în faţa operei lui Nicolae Labiş şi, din respect faţă de opera şi viaţa lui, chiar dacă „durerea lui nu doare, ne doare doar ce-a scris” – cum zicea Adrian Păunescu într-un superb poem despre Lucian Blaga, dar mă opresc aici, deschizând o fereastră, prin care alţii vor avea obligaţia să privească.

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XVII – prefaţă

[2] În 12 martie 1488 (6996), în fața Divanului lui Ștefan cel Mare se prezintă, în afară de „pan Mihul Ponici și cu soru-sa, Marușca, și nepoata lor, Anușca, fata Belii, și Ilcu și Labășcu și sora lor, Dușa, ficiorul lui Dancul din Steclieni” etc., „toși nepoții lui Giurgiu Dvorăști”, ca să vândă lui Ștefan cel Mare, pentru 400 zloți tătătești, „a lor dreaptă ocină, dintr-a lor drept uric, jumătate din sat Dvorăște (Zvoriștea de astăzi, numită anterior Bucurăuți – n. n.), cutul de jos, pe Siret, și cu morile ce sunt pe Siret”, moșie pe care Ștefan o dăruia mănăstirii Moldoviței – AȘSP, Documenta Romaniae Historica, București 1980, vol. III, doc. 31, p. 50

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. V – Documente slavo-române, Iaşi 1908, p. 127

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. II – prefaţă

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XI – prefaţă

[6] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1700-1783)”, Vol. I, Braşov 1901, pp. 66-82

[7] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 124-128

[8] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 215-226

[9] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 231-233

[10] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 198-202

[11] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 70