Stejarul de la Cajvana

Legendarul Stejar, sub care s-a odihnit Ştefan cel Mare

*

Cred că are măcar o mie de ani (măsurându-l, am constatat că doar nouă oameni voinici i-ar putea cuprinde trunchiul), legenda afirmând că, în vremea lui Ştefan cel Mare, stejarul acela era cel mai semeţ copac din zonă, cu umbră întinsă şi arboroasă şi, tocmai de aceea, ales drept loc de popas pentru întreg alaiul domnesc. Povestea cu caşul uriaş, care ar explica numele satului (“Ce caşavan!”), nu prea contează, în condiţiile în care “Căjvenii” urmaşilor lui Luca Arbure, din 1575 (anul atestării documentare) dispar, până în 1768, când este menţionată „Săliştea Cajvanei, lângă pârâul Cajvana, unde am aflat şi urme de grădini, precum: cioate de vişini şi perji, iar pe vârful unui dâmb, cimitirul bisericii”. Dar stejarul încă mai era, lângă ruinele bisericii cele vechi, pe vecie pierdute, sub temeliile Cajvanei de astăzi.

*

Stejarul Cajvanei dintotdeauna

*

Căjvănenii de astăzi sunt urmaşii celor două colonizări cu emigranţi ardeleni, prima din 1780, când s-au adus 85 de familii, iar a doua, pe parcurs, până în 1784, când satul avea 161 de familii.

*

Căci stejaru-i sfânt în sat, / Nu-n grădincă la-mpărat!…

*

Pe la 1810, când s-a ridicat o nouă bisericuţă, din lemn, la Cajvana, austriecii au vrut să sape rădăcinile stejarului şi să ducă falnicul răboj al veacurilor în parcul împărătesc din Viena, dar nu a fost posibil, pentru că s-au ridicat bucovinenii ca să-l apere, “Căci stejaru-i sfânt în sat, / Nu-n grădină la-mpărat; / Nu-l dăm în ţară străină / Că ni-i nouă rădăcină, / Căci la pus Ştefan cel Mare / Să stea strajă la hotare”.

*

Cajvana de lângă Stejar

*

Nu-mi mai amintesc ce spunea cântecul copilăriei mele despre acest Arbore Cosmic (chiar nu-i zăriţi rădăcinile în cer?), pe care e musai, ca făptură omenească, să-l vezi măcar o dată-n viaţă. Pentru că abia atunci trăieşti sentimentul că ai îngenuncheat la picioarele lui Dumnezeu.

*

La picioarele lui Dumnezeu