Ştefan cel Mare... petrece! | Dragusanul.ro

Ştefan cel Mare… petrece!

Stefan cel Mare

*

În mod absolut premeditat, am ales această reîntrupare a lui Ştefan cel Mare, prin colegul meu Gheorghe Cozorici (de ce colegul meu, am să vă dezvăluiesc, mai târziu, în rubrica “vremea cu oameni”), pentru că urmează să vă povestesc, mai întâi, o anecdotă… adevărată.

*

În primăvara anului 1979, venisem, de Paşti, acasă, iar mama mi-a povestit că a înviat Ştefan cel Mare şi s-a arătat pe dealul Cetăţii, tunând din glas: “Unde sunt oştenii mei?”. Iar biata mea mamă, i-a răspuns: “La ITB şi la Vulcan, Măria Ta!”.

*

În primăvara anului 2014, de Paşti, iarăşi s-a arătat pe dealul Cetăţii Ştefan cel Mare, ca să întrebe unde sunt oştenii săi, iar biata mea mamă, de acolo, din ceruri, i-a răspuns: “La Londra, la Toronto, în lumea largă, Măria Ta!”. Voievodul s-a înfuriat, atunci, şi a pus să se vestească din buciume convocarea oştenilor Măriei Sale pentru începutul lui Cireşar, văleat 7522.

*

Pentru că oştenii moldoveni se lasă greu scoşi la luptă, logofătul Ioan Marcean şi cu jupâneasa dumisale, cneaghina Carmen Seculara Rareş, i-au ademenit pe bravii oşteni ai Măriei Sale Ştefan Vodă cu oarece vinuri moldoveneşti şi cu veste de mare chef voievodal, aşa că toţi au dat buzna, în frunte cu cheaghina Codruţa Buzdugan ot Toronto, căreia i s-au alăturat, pe drum, şi pedestraşii panului Vladimir Novogreblevschi, care, în drum, m-a luat cu arcanul şi pe mine (tocmai tropoteam “Arcanul”, împreună cu colegii mei Călin Brăteanu şi Constantin Irimie, când m-a prins într-o frânghie albastră – pe care o am acasă, fugind eu, în cele din urmă, împreună cu juvăţul ce mi se legase de grumaz; grumaz, că gât nu prea am, deşi, uneori, îl mai şi fac).

*

Faini, dom’le, mai sunt oştenii Măriei Sale, în frunte cu kir Roman Istrati cuparul!

*

Oştenii lui Ştefan cel Mare

Oştenii lui Ştefan cel Mare

*

Măria Sa, Doamna... Rodica Belţa, înconjurată de către iubiţii curteni ai domniei sale

Măria Sa, Doamna… Rodica Belţa, înconjurată de către iubiţii curteni ai domniei sale

*

Lăsând gluma la o parte (parcă poţi s-o faci, când am dat cu ochii de toate fetele de care mă îndrăgostisem, în vremea liceului, pentru câte… apoi, desigur, au trecut trei zile!), am avut parte, vineri, cu ocazia întâlnirii spumoasei generaţii de absolvenţi ai Liceului “Ştefan cel Mare” din Suceava, promoţia 1974, de o adevărată sărbătoare a sufletului, de revelaţia faptului că aparţin unei familii de o tulburătoare frumuseţe, pe care o reprezintă foştii mei colegi de liceu (după minţişoarele lui Nicolae Cârlan, “critic şi istoric literar” haida-deh şi trei bătăi, la capute, măi flăcăi!, deversate în “Bovina literară”, eu n-aş avea decât două clase de liceu).

*

Sărbătoarea a început cu vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru, dascăl de elită şi diriguitor înnăscut de învăţământ românesc.

*

Vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru

Vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru

*

Mihai Pânzaru-PIM, cu un laudaţio pe deplin meritat despre opera artistului plastic Rodica Alexandru

Mihai Pânzaru-PIM, cu un laudaţio pe deplin meritat despre opera artistului plastic Rodica Alexandru

*

Am vorbit, desigur, şi eu (pus de Roman Istrati, dar şi de dragul dragei mele profesoare de odinioară) despre stilul surprinzător al Rodicăi Alexandru, în care culorile se armonizează în jurul a ceea ce aş numi “discreţia albului”, albul, caracteristică definitorie a sufletului artistei, fiind singura culoare prezentă, când mai discret, când mai conturat, în toate tablourile expuse, anume pentru a armoniza celelalte culori şi a le pune în valoare transparenţa. Şi meşteşug, şi personalitate concretizată în stil, şi o bucurie-puritate a vieţii, trăită cu nesaţ, asta am găsit în opera profesorului care mi-a dat prima notă în liceu, în aceeaşi zi cu regretaţii Ioan Nemeş şi Iulia Leo Miza (nu spun ce notă, ca să nu piară de oftică jalnicul dom’ critic cârlan), iar după ce am vorbit, nu m-am putut abţine şi am pupat-o pe Doamna Doamnă Rodica Alexandru, îndesat, ţărăneşte, pe ambii obrăjori şi pe frunte (aşa îmi sărut şi copiii).

*

Logofătul Ioan Marcean

Logofătul Ioan Marcean

*

Nelu şi Carmen Marcean, făptuitorii vindecătoarei sărbători

Nelu şi Carmen Marcean, făptuitorii vindecătoarei sărbători

*

Colegii de liceu Ioan Marcean şi Ion Drăguşanul - Drăguşanul nu mai are liceul, pentru că i l-a şutit istoricul literar cârlan

Colegii de liceu Ioan Marcean şi Ion Drăguşanul – Drăguşanul nu mai are liceul, pentru că i l-a şutit istoricul literar cârlan

*

Nelu Marcean e un tip spumos, încântător prin umorul lui de calitate (urma să-i dedic, din această pricină, un poem… atât de trist, încât seamănă cu un fir de iarbă, care încearcă să-şi revină, după ce a fost călcat în picioare, dar se prăbuşeşte în uscăciunea planetară), pe care îl distribuie cu har actoricesc, dar la fel de spirituali mi s-au părut, vineri, în afară de clasicul Roman Istrati, şi Sandu Potorac, şi Constantin Stoleru, şi Florin “Maghi” Pascal, şi Silviu Stănescu, şi… fiul umoristului Ştefan Stroe (Florin fiind şi un excelent epigramist), şi Azat Mandalian, şi câteva dintre fostele mele colege, care, precum toate celelalte, nu sunt vizate de “Păcat dumnezeiesc” (ştiu ele la ce mă refer), dar şi… profesorul Doru Octavian Popovici, care a prezentat o trilogie a fostului meu coleg Costin Grigoraş, care, într-o a doua repriză, avea să-şi probeze şi calităţile actoriceşti, interpretând rolul unui poet fudul şi, deci, fără talent.

*

Costin Grigoraş şi magnificul Doru Octavian Popovici

Costin Grigoraş şi magnificul Doru Octavian Popovici

Mi-au mai plăcut, în afară de fostele colege (de care m-aş îndrăgosti din nou, dacă nu aş avea, deja, şase veacuri de existenţă în cârcă, başca o nevastă, Viorica, din vorba căreia nu ies nici să mă picuri), întâlnirea cu duiosul meu fost coleg de bancă, Traian Huluţă, inteligenţa sclipitoare a Codruţei Buzdugan, acum prosper om de afaceri în… Toronto, născută în acelaşi an cu mine, dar pe cale să împlinească… 42 de ani!

*

În 1970, când am început noi primul an de studiu, eu şi Codruţa eram singurii eroi, pe care toată populaţia studioasă a liceului dorea să-i cunoască. Pe Codruţa, pentru că avea, ca şi la absolvire, 10 pe linie. Pe mine, pentru că am intrat ultimul, cu nota 6,40 (dar am terminat pe la jumătatea plutonului Măriei Sale). Acuma, după cum se cam ştie, eu frumos nu am fost niciodată. Dar nici prost. Sunt, totuşi, chiar bucuros că eu însemn temelia generaţiei 70 de liceeni ştefanişti (toţi erau clădiţi peste amărâtul meu de 6,40).

*

Mai departe, nu mai ştiu ce s-a întîmplat, pentru că am avut zile teribil de încărcate. Dar şi în zilele acestea de muncă, am ţinut să fiu alături de colegii mei, aşa că mi-am pus şi am purtat tricol spumoasei noastre generaţii, după cum se poate vedea şi din această ultimă fotografie, realizată de colegul meu (şi de promoţie, “la Ştefan”, şi de Centru Cultural “Bucovina”) Victor Traian Rusu, cele anterioare fiindu-mi puse la dispoziţie de soţii Nelu şi Carmen Marcean.

*

Tricoul promoţiei 74 de ştefanişti, încadrat de cei mai buni şase reciutatori ai poeziei eminesciene din întrehg judeţul Suceava

Tricoul promoţiei 74 de ştefanişti, încadrat de cei mai buni şase recitatori ai poeziei eminesciene din întreg judeţul Suceava