„Şi le-a dat voie să prade ţara”
*
În veacul „cumplitului rapt”, prin care nordul Moldovei trecea în stăpânirea habsburgilor, ţara era la cheremul tuturor blestemăţiilor, vânturată de oşti prădalnice şi secătuită de voievozi vremelnici, dar puşi pe rapace căpătuială. Asupra nordului Moldovei, până dincoace de Cernăuţi, se extinsese, abuziv, până în 1719, raiaua Hotinului, dar nu cu ordinea şi siguranţa din cuprinsul raialei, ci cu abuzuri şi cu ticăloşii, ca într-o ţară a nimănui. Locuitorii o duceau greu, trăgându-se înspre munţi sau înspre sudul răzeşesc al Moldovei, dar fără a simţi nicăieri în siguranţă. Doar lozincarismul patriotard poate proclama acele vremuri drept istorie moldavă, căci identitatea de neam devenise vorbă în vânt, într-o vreme în care şi vremelnicii voievozi îşi plăteau datoriile faţă de urdiile de salvatori ai vremelniciei lor prin „îngăduirea” prădării Moldovei, aşa cum avea să facă, de pildă, nevolnicul vodă Racoviţă.
*
Mihai Racoviţă revenea, în scaunul Moldovei, pentru a treia oară, în iarna anului 7224 (1716), iar norodul s-a bucurat, ştiindu-l „domn pământean”, cu puţină vreme înainte de războiul turco-austriac, soldat, prin victoria austriecilor, cu ocuparea Timişoarei de către trupele imperiale şi, imediat după aceea, cu neinspirata ocupare a Olteniei. O parte dintre cătanele nemţeşti, răspândite prin Transilvania, au trecut Carpaţii, în Moldova, fiind întâmpinate cu bucurie de către mazilii dintre Siret şi munte, pe care Racoviţă Vodă îi supusese, ca pe ţărani, la „dăjdi şi desetini”. „Şi se făcuseră tâlhărit mult peste seamă”, căci „tot poghiazuri cu cătane, cu moldoveni, amestecaţi, ajungeau de prădau pe la Fălciu şi pe la Bârlad”.
*
Înspăimântat de incursiunile cătanelor lui Ferencz, care au fost la un pas să-l prindă în Iaşi, Racoviţă Vodă, a apelat la ajutorul tătarilor, care, simţind rost de pradă, s-au năpustit asupra Moldovei într-un număr mult mai mare, decât cel solicitat. „au prins şi pe Ferencz căpitan, viu, nevătămat, un tătar. Şi l-a cumpărat Mihai Vodă, de la acel tătar, şi, mult mustrându-l, a pus de i-au tăiat capul. Şi pe alţii, pe câţi au mai prins, dintre moldoveni, tot i-a omorât. Şi, mai pe urmă, le-au strâns capetele şi trupurile, şi au făcut o movilă şi o cruce mare, cu cerdac, ca să fie de pomenire”, apoi „au spânzurat şi pe Cuza, spătarul, nepriceştuit, încălţat, îmbrăcat”.
*
„A doua zi, tătarii au cerut, de la vodă, 10 pungi de bani, iar Mihai Vodă n-a avut sau n-a vrut să le dea. Şi le-a dat voie să prade ţara, dincolo de Siret, că sunt tot haini, cătane. Numai dincoace de Siret să nu robească. Şi au şi purces tătarii, pe Bahlui, în sus, pe la Târgu Frumos, şi, de la Siret, încolo, au şi slobodzit ceambuluri a prăda cât au putut cuprinde din ţinutul Neamţului şi până şi-n Hangu, şi până-n Ceahlău au ajuns, de-au prădat şi au robit. Şi s-au întors, plini de robi, în Bugeag”.
*
Straşnică statalitate moldavă, care îşi jertfea poporul printr-o astfel de ticăloşie!
*
Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns blestemul lumesc, capitala Moldovei a ars, în 1724, iar „după aceasta scos-au Mihai Vodă pe ţară desetină ţărănească de stupi îndoită şi de mascur, de au plătit tot omul, şi ţăran, şi boier, şi mazil. Şi, fără zăbavă trecut-a peste jurământ şi a stricat legătura sfinţilor patriarhi. Şi a scos văcărit, de i-a rămas blestem până acum, că-l scot şi alţii. Şi a scos de moară câte 2 ughi, şi de prisacă, câte 2 ughi, şi de ţigani, câte 2 ughi”.
*
Mazilit, în 26 septembrie 1726, şi dus la Constantinopol, Racoviţă Vodă a fost înlocuit, după un scurt interimat al caimacanilor, cu Grigore Ghica al II-lea Vodă, care a păstrat „dajbele” lui Racoviţă, ţara pustiindu-se, în primii trei ani ai domniei lui, datorită deselor intrigi, toate soldate cu năvăliri ale tătarilor. După o scurtă perioadă de pace, au venit, iarăşi, „timpuri proaste, de nu s-a făcut pâine”, în anii 1731 şi 1732, când „au mâncat şi lupii oameni, pe sub munte, la ţinutul Neamţului şi la Suceava”.
*
În 1733, Ghica Vodă a plecat în pelerinaj pe la mănăstirile Neamţului, s-a închinat, cu multă evlavie, pe la icoanele făcătoare de minuni, apoi s-a îndreptat, prin Baia, spre Suceava „şi a umblat prin cetatea Sucevii, de a văzut-o”, după care, prin Probota, s-a întors la Iaşi. Părea să se fi molipsit de un creştinism demn de toată lauda, dar în 13 aprilie 1733, a fost numit domn în Muntenia şi iarăşi la cuprins lăcomia lumească. „Era acest domn, Grigorie Vodă, la stat mic şi subţire, la faşă uscat. Numai era cu toane, atâta cât la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător. Şi, în viaţa lui, era tot cu mese mari, cu cântări şi cu feluri de feluri de muzici, în toate zilele. Prea de avea vreo treabă mare, să nu iasă la câmp, ca să facă veselii, cu naiuri şi cu cântece hagimeşti şi cu mulţi peilevani măscărici. Şi pe boieri totdeauna îi poftea să fie cu dânsul, la plimbări. Şi, dacă ieşea la câmp, era prea lascav şi darnic. Iar, prin unele locuri i se arătau lucrurile de blestemăciune. Că se potrivea unor boieri, sfetnici ai lui, pe care-i avea, doi greci şi un moldovean, anume Costantin Psiol hatman şi cu fiu-său, Enache aga, lazi de neamul lor, oameni tirani şi curvari, iar dintre moldoveni, avea pe Sandul Sturdze hatmanul, om viclean şi închis la inima lui, şi lacom. Acesta îndemna pe Grigorie Vodă tot la luat, şi pe toţi boierii moldoveni îi sărăcea şi-i depărta de mila domnească, ca să fie numai el frunte şi de cinste… Era acest domn şi curvar. Multe ţiitori, fete mari, ţinea şi, apoi, le înzestra şi le mărita, cu haine, cu odoare, ca pe nişte fete de boier. Numai nu se amesteca la fete de casă mare, ci de căpetenii mai de jos. Şi avea doamnă şi cuconi, şi nu se ruşina, de-şi făcea casa de ocară un om mare ca acesta”.
*
În 7 mai 1733, Constantin Vodă Mavrocordat intra, prin Focşani, în Moldova, printr-un schimb de tronuri, cu Grigore Ghica, pus la cale de turci. „Acest domn, Costantin Vodă, era un om prea mic de stat şi făptură proastă, şi căutătura încrucişată, şi vorba lui înecată. Dar, la fire, era nalt, cu mândrie vroia să se arate, dar era şi omilenic. Cazne, bătăi rele la oameni nu făcea, nici la sânge nu era lacom şi răbdător mult. Şi îi era dragă învăţătura, coresponda cu toate ţările străine… Minciunile îi era prea drag a le asculta, numai nu era prea grabnic în a face rău”[1].
*
În 15 decembrie 1736, în scaunul Moldovei revenea Grigore Ghica, pentru o a doua domnie, printr-o nouă rocadă de domni-veri. Veri, dar încrâncenaţi de o vrăjmăşie reciprocă, manifestată prin urzeli şi prin pâre la Înalta Poartă. Cu consecinţa că, în Moldova, „s-au făcut bogate nevoi”, deci o şi mai dură a sporirii birurilor, mai ales din iarna anului 1737. Prin vecinătăţi, se înfruntau oştirile, iar austriecii şi ruşii deveniseră, deja, două puteri redutabile, despărţite doar de şubrezita Polonie şi de teritoriul fragil al aparentei statalităţi moldave.
*
Temându-se să nu fie prins de austrieci şi de unguri, care trecuseră, cu oşti mici, de câteva orin în Moldova, Grigore Ghica şi-a adus, în iarna anului 1738-1739, o garnizoană turcă şi tătară la Iaşi (în moldoveni nu avea încredere), dar „bogate nevoi şi ruşini făceau turcii bieţilor oameni, la Iaşi şi la ţară, pe unde mergeau. Că luau femei şi fete mari, şi copii, cu sila, de-şi făceau râs. Şi, la drumuri, îşi râdeau şi îi prădau pe oameni… Şi-a început şi ciuma a se aţâţa… Oh, oh, oh!, săracă ţară a Moldovei!”.
*
În „acele cumplite vremi”, martor şi victimă a decăderii Moldovei, Ion Neculce, „cu lacrimi pe obraz şi la Dumnezeu strigând”, abia îşi mai îndura sufletul, sub povara nevredniciei neamului nostru, care apela la o duplicitate devastatoare, din bicisnice pricini egoiste. Şi a fost şi un cutremur mare, în 31 mai 1739, apoi o epidemie de ciumă şi o nouă revărsare de oşti ruseşti şi turceşti peste malurile însângerate ale Nistrului, „iar nevoile, în ţară, prea multe. Oamenii, din vară, se bejeniseră la munţi, la păduri, de frică să nu prade păgânii ţara”. Între timp, ruşii înconjuraseră Hotinul, la cererea episcopului de Rădăuţi, „şi au trecut Nistrul, pe din sus de Hotin, prin ţinutul Cernăuţiului, pe la un sat, ce se cheamă Cincăul, pe la Vasileu”; dinspre Moldova, 20.000 de turci şi 30.000 de tătari grăbeau să apere cetatea, în care se aflau „vreo 7.000-8.000 de lipcani, şi erau şi câteva mii de spahii, şi capegilar-chihai-ul împărătesc, cu bostangii, şi Colceag Paşa, cu ienicerii cetăţii. Şi, până a trece moscalii Nistrul, le-au ieşit şi tătarii, cu turcii, înainte, peste Nistru, asupra Cameniţei, dar n-au isprăvit nimic, ci i-au bătut moscalii prea rău. Şi, după ce s-au pornit moscalii, de la Nistru, asupra Prutului, pe la Zastavna, pe la Şubraneţ, le-au tot dat năvală turcii şi cu lipcanii, dar au pierit lipcanii mai toţi. Şi turcii, cât au zăbovit pe acolo, au prădat marginea ţării leşeşti… Până la Stanislav au ajuns, de-au prădat. Şi, după ce-au ajuns la Juşca, au luat-o în jos, de-au trecut codrul, pe la Stanihorci, pe din sus de un sat, ce se cheamă Boian, şi s-au întors, pe supt poalele codrului, pe la Rarance. Şi, acolo, iar au avut război şi iar au bătut pe turci moscalii.
*
Şi, de la Rarance, au purces, pe supt poalele codrului, pe la Grozinţi, şi, de la Grozinţi, tot în jos, pe supt codru, până la… Şi acolo era pedestrimea turcească, cu toată puterea. Şi, ajungând moscalii acolo, într-o vineri, în 17 zile ale lui august, la velet 7247 (1739), cum s-au întâmpinat moscalii cu turcii şi au început a se bate, n-au putut sprijini turcii focul moscalilor şi s-au şi speriat. Şi au fugit turcii care încotro au putut, Veli Paşa, sarascheriul, şi cu o seamă de turci, şi cu sultanul, cu tătarii, în jos, pe Prut, iar Colceag Paşa a intrat, cu o seamă de turci, în cetate. Iar feldmareşalul (Munnich – n.n.) n-a vrut să lase pe moscali să gonească pe turci, temându-se să nu facă vreun meşterşug, şi au şezut, toată ziua, într-acel loc, la…, unde-i bătuse pe turci.
*
Iar turcii din Hotin, dacă-au văzut că i-au bătut, şi-au tot scos muierile, care cum au putut, în aceiaşi zi, şi s-au dus în jos asupra Tighinei. Deci, a treia zi, apropiindu-se Munnich, feldmareşalul, într-o duminică, de Hotin, în 19 zile ale lui august, i-a ieşit Colceag înainte şi i-a închinat cetatea Hotinul. Şi au purces Munich şi Colceag, împreună, şi au intrat în cetatea Hotin. Şi au luat pe toţi turcii robi, iar pe păşoaia lui Colceag au slobozit-o, şi a mers, în jos. Iar pe Colceag şi pe alţi turci i-au pornit la Mosc robi.
*
Şi au zăbovit, câteva zile[2], la Hotin şi au întors şi câteva mii, din oaste, înapoi, înţelegând că se tulbură suedezii şi leşii asupra lor. Şi, după aceea, au purces, în jos, pe Prut.
*
Iar Grigorie Vodă încă era rânduit, de la Poartă, cu Mehmet Paşa, să meargă la Cernăuţi, să ţină calea moscalilor la Nistru, să nu-i lase să treacă, dinspre acea parte. Şi a făcut ca patru, cinci mii de oaste, turci şi moldoveni, şi s-a dus, în sus. până la Livărda.
*
Apoi, înţelegând că nu-i cu putinţă a-i sprijini, a mers spre Prut, la Bogdăneşti, şi, apropiindu-se moscalii de Hotin, s-a întors la Drăgşani, de-a şezut acolo, până au luat Hotinul, şi a trecut şi sarascheriul în jos. Atunci, a venit şi Grigorie Vodă la Iaşi, la Galata, cu ordia, punând străji bune…
*
Iar Munnich, după ce-a ajuns la Işnovăţ[3] (Rediu, lângă Rădăuţi-Prut – n.n.), a pornit oastea cea uşoară, donţi, calmăşi, cătane şi cu o seamă de dragoni, 2-3 polcuri, înainte, cu Costantin Cantemir[4] şi cu Dumitraşco Cantemir, feciorii lui Antioh Vodă[5], fiind acolo, la moscali înstrăinaţi. Deci, au şi purces prin ţară, strângând privant şi bucate turceşti, unde găseau. Şi cai de-ai cui găseau, şi turceşti, şi boiereşti, îi luau, căci le slăbiseră caii. Deci, Dumitraşco beizadea, maior, a luat-o pe supt munte, pe la Suceava, şi-n jos, cu muntele, a prăda până la Bacău, şi s-a întors la Iaşi cu duium. Iar frate-său, Costantin Cantemir, ce era brigadier, a luat-o, de la Işnovăţ, pe Jijia, în jos, pe la Botoşani, şi a repezit ca la două mii de oaste, să prindă pe Grigorie Vodă. Şi a mers poghiazul, pe Bahlui, în jos, pe la un sat, ce se cheamă Căcărezenii, a trecut Bahluiul şi a luat-o pe la Şanta, de-a trecut codrul la Vaslui. Şi, de acolo, s-a întors, că se temea de tătari”.
*
Iată, deci, alţi doi prinţi moldoveni, şi încă din neamul Cantemireştilor, care îşi pradă ţara cu nonşalanţă, deschizând calea unei devastatoare incursiuni ruseşti asupra Moldovei, ba chiar şi asupra Munteniei[6], o incursiune de o cruzime şi de o barbarie cum nu a mai avut loc vreo alta, de-a lungul vremii. Căci, înainte de a se retrage, „pusese Munnich de se făcuseră tot găuri pe supt cetatea Hotinului, apoi lagumuri, să-l spargă, dar apoi nu l-au spart. Şi, atunci, la purcesul lui Munnich, trimis-a de au robit toţi oamenii din ţinutul Hotinului şi de pe marginea Cernăuţiului. Şi i-au trecut, cu copii, cu femei, la Mosc. Şi-i împărţeau pe oameni ca pe dobitoace. Unora le luau copii, altora bărbaţii, altora muierile. Şi-i vindeau unii altora, fără leac de milă, mai rău decât tătarii. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrimi erau, cât se auzea glasul la cer”.
*
Un alt corp de oaste rusesc, izgonit de austrieci din Ardeal, năvălind prin valea Oituzului, „a luat-o, în sus, pe supt munţi, pe Bistriţa, pe la Roznov, pe la Neamţ, pe la Suceava, pe la Cernăuţi, până a trecut Nistrul, tot prădând ce le-a fost în calea lor. Aceştia au prădat mai rău, că ce mai scăpase dintâi au luat aceştia tot”. În cele din urmă, după negocieri între ţări, ruşii aveau să părăsească Hotinul[7].
*
Iar ţara? Iar Vodă[8], acest „paşă cu două tuiuri”[9]? În februarie, „a scos văcărit, tot una după alta. Şi s-a întâmplat de-a căzut şi iarnă mare, până la brâu. Şi a căzut omătul, de la vinerea mare, şi a ţinut până la Sfântul Gheorghe. Şi piereau vitele oamenilor, câte mai scăpaseră de oaste, şi intrase şi boala în vite şi în oi, de se potopeau cu totul. Căci fân nu putuseră face oamenii, de oaste şi de ploaie multă ce era. Şi cât făcuseră încă îl mâncaseră moscalii, până a se întoarce înapoi…[10]. Socotiţi, fraţilor cititori, cum este osânda şi mânia lui Dumnezeu pe ţara aceasta!”.
*
Vodă, „orbit de lăcomie”, ţine „judecăţi cu făţării”, însuşi Neculce fiind închis pe nedrept, cheltuind „mulţi bani la aceea primejdie”, din care a ieşit, în cele din urmă cu viaţă.
*
În vara anului 1740, au căzut brume grele, „de-au stricat pâinile, mălaiul şi păpuşoiul”.
*
În 13 septembrie 1742, Grigore Ghica Vodă a fost mazilit, în locul său fiind înscăunat, în 1 octombrie 1742, Constantin Mavrocordat, pentru o a doua domnie, care a debutat cu remarcabile măsuri administrative, inclusiv cu înfiinţarea de şcoli pentru copiii boierilor şi mazililor, dăscălimea fiind plătită din visteria domnească. Ţara părea să se întremeze, dar, în 6 iulie 1743, Constantin Mavrocordat a fost mazilit, în favoarea fratelui său, Ioan Mavrocordat. Cu această vestire de domnie nouă, letopiseţul lui Neculce se încheie.
*
Vorba lui Neculce, vai de biata Moldovă! Un teritoriu al nimănui şi al tuturor, veşnic urgisit de alţii, dar şi de stăpânitorii impuşi de Poartă, voievozii de după anul 1720 comiţând înspăimântătoare crime voievodale împotriva propriului popor. Iar Moldovenii, jertfiţi de Racoviţă Vodă, în contul datoriilor lui către tătari, prădaţi „de regimentul românesc al prinţului Cantemir”, robiţi de ruşi, datorită politicii duplicitare a lui Grigore Ghica al II-lea, nu mai aveau, de veacuri, „vremuri de tihnă”, cum spuneau cronicarii. Şi dacă ar fi fost numai atât, în veacul „cumplitului rapt” (cât de nerozi pot fi patriotarzii târzii!), prin care Bucovina avea să-şi găsească liniştea şi prosperitatea, printr-o neaşteptată contemporaneizare cu Europa.
*
Poţi fi, oare, mândru, ca român, de vremurile în care ţara era doar un “teritoriu”, cică “administrat” de un bei, cu rang de paşă cu două tuiuri sau avem obligaţia de a ne dezice de ieftina fanfaronadă, care justifică, mai mult decât s-ar crede, prezentul neamului nostru, la fel de bicisnic, datorită celor care ne conduc?
*
Ion Drăguşanul
*
[1] Markos Antonios Katsaitis îl descria, după o audienţă, ca având o „statură obişnuită, oarecum slab, cu barbă neagră şi oarecum saşiu… Acest domn este foarte erudit, petrecându-şi toate orele libere din zi şi o mare parte din noapte, în lectură continuă, iubitor de literaţi, determinându-i să vină la el cu mari salarii” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 284
[2] Timp în care, până la 1 septembrie, au construit două poduri peste Nistru – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 245
[3] Unde au făcut trei poduri peste Prut– cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 246
[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 246: „Prinţul Cantemir, care fusese trimis înainte, cu regimentul lui de români, dădea de ştire că a pătruns în inima ţării, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea inamicului”. Ciudată farsă a istoriei: un regiment românesc intră într-o provincie românească, în care fraţii lor, românii, deveniseră, deja, „inamicul!”
[5] Fiii lui Antioh conduceau un regiment de români – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 241
[6] Muntenia a fost prădată de cazacii brigadierului Frolov, care, la întoarcere, au fost întâmpinaţi de o oaste turcească şi, de aceea, s-au refugiat în Transilvania, urmând să revină, şi mai păgubos, în Moldova, prin Pasul Oituz – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 247
[7] „Către sfârşitul lui octombrie, mareşalul Munnich primi ordin să înceteze ostilităţile. Iaşul fu părăsit şi Hotinul predat turcilor, în aceeaşi stare, în care fusese cucerit de la ei”. De fapt, Hotinul a fost predat la începutul lunii noiembrie – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 248
[8] „Acesta a fost un necredincios, şi mai mişel decât înaintaşul său (Mihail Racoviţă – n.n.), căci abia a ajuns la Hotin şi a uneltit ca cetatea să cadă în mâinile ruşilor” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 267
[9] Un anonim turc, fost secretar al departamentului muniţiilor la Hotin, scria, în 1740, că Moldova şi Muntenia sunt „două teritorii separate, administrate fiecare de câte un bei, având rangul unui paşă cu două tuiuri, sub suzeranitatea Porţii. El este investit, înaintea sultanului, cu o cucă de comandant de ieniceri” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 262
[10] Loc gol, în letopiseţul lui Neculce. Dar bătălia a avut loc la Stăuceni – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 243