să-nceapă pironirile cu zile

*

cu urmele mă-mpac abia în zori

când umbra peste urme se aşterne,

deşi mă dor absentele ninsori

– fundal al pribegirilor eterne –,

dar nu e timp, mă-nşfacă primăvara

râzând biruitor şi când mă minte

şi îmi răneşte cinic subsuoara

să curgă nerostitele cuvinte,

*

eu, doborât, să mă dărâm în file

cu braţele în lături desfăcute

să-nceapă pironirile cu zile,

risipa de dureri recunoscute

după tăceri adeseori scrâşnite

în paginile-n care mor încet

ca să-nţeleg că ierbile-s cuţite

durate din lumini ce le regret

 *

doar ca să uit lumina vinovată

de amăgiri, speranţe, mângâiere,

în timp ce primăvara se arată

cu giulgiul perceput drept înviere