s
SADAGURA
Înfiinţat, în 1772, pe moşia satului Rohozna, când „toţi dregătorii ţinuturilor” au făcut „publicaţie în ţinutul său şi pre la toate zilele de tărgu cum că moşiia Rohozna este să se facă tărgu cu nume de Sadagura, după tălmăcire numelui lui baron Gardinbergu, căci Gandinbergu tălmăcindu-se pe limba rosască va să zică Sadagura” (deci, „Grădina Muntelui”), târguşorul din start evreiesc are un document de întemeiere, datat în 15 noiembrie 1796, o jalobă semnată de Nicolae Roset logofăt, de Lascarache Roset visternic, de Constantin Balş vornic, de Constantin Grecu vornic şi de Iordachi Balş, în care se istoriseşte că, „la anul 1771, în vremea celuialaltu războiu, preînalt feldmareşal Grof Rumenţov prin ordin au poruncit Divanului de atunce ca să caute un loc pentru facere banilor de aramă, fiind rănduit asupra facerii acestor bani un baron Gardinbergu… s-au trimis prin înadins şi oameni a lui baron Gardinbergu pe la fiişticare ţinut, căci oamenii aciia era poronciţi ca să aleagă locul pentru facerea banilor… (şi) au aflat loc, între Prut şi între Nistru, la moşiea Rogozna… Deci Divanul… poronci la 1772… cum că la moşiia Rogozna… este să să facă târgu, cu nume de Sadagura, după tălmăcire numelui lui baron Gardinbergu… şi ori cine va voi să margă să lăcuiască pe numita de sus moşie, la care s-au dat voe a să aduna tărgu, este volnic a-ş face casă, dugheană, crâcimă şi orice altă va voi pentru alăşverişul său, învoindu-să cu stăpânul moşii, după cum să va putea aşeza cu aşezare statornică, ca să fie volnic a vinde orice fel marfi şi orice fel de băutură, atăta partea creştinească, căt şi partea jidovească”.
În 1774, Sadagura avea 150 familii, în 1775, 1 popă şi 179 ţărani, printre care agricultorii evrei Greif, Runes, Fischbach, Rubel, Grauer şi Lande, iar în 1784, 113 familii.
În 3 septembrie 1800, băneasa Paraschiva Sturza da în arendă armenilor Iacob şi Axenti Şimonovici „a treia parte din tot hotarul Rohoznei, care se numeşte cu nume nou, Sadagura”.
În 1841, „Sadagura are o mare comunitate israelită. Firea, portul şi traiul Evreilor din acest oraş se aseamănă cu a celor din Galiţia, nu avem, dar, nimic de adăugat asupra acestor puncte; atâta numai că Sadagura a devenit mai remarcabilă de când cunoscutul ţadic (rabin taumaturg) din Risan, reb Isrulke, şi-a fixat acolo credinţa, în urma izgonirii sale din Rusia. Traiul său particular şi pompos, mai mult princiar decât rabinic, curtea sa chasidică şi suita sa numeroasă, care-l ascultă orbeşte, i-au prilejuit lui şi la ai săi, din Rusia, cele mai nenorocite urmări, pe care nu le expun aici, din cauza mulţimii lor. Să sperăm că va duce alt trai, pe teritoriul austriac.
Alegerea acestui târg a fost, de altminteri, fericită. Neguţătorii de vite, mai toţi din Basarabia învecinată, nu vor lipsi, desigur, să se pună în bună înţelegere cu rebe, când vor veni acolo, cu tovarăşii lor patrupezi, atât spre a obţine un iarmaroc bănos, cât şi spre a-i arăta mulţumirea materială, în urma unor treburi bune, făcute la iarmaroc. Dar şi oraşul a câştigat mult, prin această alegere, căci afluenţa enormă a oamenilor, care peregrinează spre acest oraş, trage după sine o consumaţie mai mare de produse de hrană şi, prin urmare, un schimb mai mare de bani. Mai presus de toate, va lua un avânt rachiul, apa vie spirituală, care constituie principiul vivificător, din al oricărei aglomerări chasidice; el va însufleţi foarte viaţa cârciumarilor din Sadagura, va spori veniturile boiereşti, acele ale rachierilor, velniţelor şi ale tuturor neguţătorilor de rachiu din împrejurime (Consumaţia cea mare de rachiu, care este în conexiune cu petrecerea unui ţadic în orice localitate, face ca moşierii creştini să-şi pună, foarte des, toată influenţa în joc, spre a obţine ca un ţadic să-şi stabilească cvartirul în târguşorul lor, tot aşa cum ar insista pentru stabilirea unei garnizoane. Ba îl ocrotesc pe el şi pe chasidimii lui, făgăduindu-i să-l apere la orice ocazie. De aici, se vede izvorul curăţel, căruia chasidismul îşi datorează continuitatea existenţei)” .
În 1890, târguşorul Sadagura, ajuns deja un conglomerat interetnic, avea 5.016 locuitori, primar fiind Ignatie Parolla. Târguşorul avea renumele unui centru cultural, printre învăţători numărându-se Carol Schorsch, Ilie Maier, Isidor Ostapovici, Leonhart Piotrowski, Efraim Seidner, Ioana Ilniţca, Ştefania Okuniewska, Maria Gellert şi Ana Behr.
Ortodoxia era reprezentată în târguşor de parohul Constantin Michitovici şi de cantorul bisericesc Mihai Albota.
În vara anului 1914, când trupele ţariste, după bătălia de la Rarancea, au intrat în Sadagura, jefuind şi arzând orăşelul, au căzut victime comercianţii Kalman Leib Retter, Berisch Herrmann, Meier Liquornik, profesorul de Talmud, Berl Kriwczer, ceilalţi evrei fiind forţaţi să ia calea Siberiei, sub escortă, singurul supravieţuitor al acestei timpurii deportări fiind Hersch Luttinger, care s-a reîntors la Sadagura.
Printre personalităţile Sadagurii s-au numărat, de-a lungul timpului, primarii şi viceprimarii Jakob Ascher, Gottlieb, Parolla, medicii Dr. Geller, dr. Isidor Runes şi avocaţii dr. Emil Bardach, dr. Salo Granierer, dr. Schäfer, Edmund Runes.
SADOVA
Sadova îşi poate revendica drept dată a atestării documentare data de 11 aprilie 1411, când Câmpulungul este menţionat în hotarnica moşiei mănăstirii Moldoviţa, ştiut fiind faptul că Sadova, ca şi Fundu Moldovei, ca şi Pojorâta, sunt de origine câmpulungeană. Dar prima menţionare explicită a Sadovei s-a produs abia în 23 aprilie 1630, când Ionaşco Piţenghe lasă fiului său o moşie în Sadova, prilej cu care sunt menţionate şi toponimele Gura Mocirluţii, În Lozuţe, Luncuţa, Piatra Mare, Piatra Măgurelilor, Piatra Răchitişului, Piatra Runculeţului, Piciorul Nuţului, Pârâul Chimănului, Pârâul Runculeţului, Smida.
Proprietatea lui Ionaşco Piţenghe „începe în gios de casă, din cheotoarea ocolului vacilor, drept în gura mocirluţii şi curmă, pe coastă, în gios, drept în luncuţă, deasupra casei Făşcului şi, de acolo, iasă în piciorul Nuţului, deasupra picioruşului, la piatra mare şi apucă piciorul la deal şi curmă drept în vale şi iese în piatra Măgurelilor”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Sadova „90 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 1 dascăl la biserică, 3 femei sărace şi 84 birnici, aceştia fiind: Ştefan HĂUL, Toader SAVA, Ion sin Ştefan HĂUL, Chiruţă sin LATIŞ, David zet AVRAM, jidov, Moise brat AVRAM, jidov, DUCA, ungurean, Toadir SĂVUŢUL, Toadir CHECHERIŢĂ, Ion sin Toadir CHECHERIŢĂ, Ion HĂUL, Ion sin SĂVOAI, Petrea LATIŞ, Nicolai sin ERHAN, Toader ERHAN, Gavril sin DIACONIŢEI, Iacob sin DIACONIŢEI, Chiruţă ERHAN, Irimia sin ERHAN, Nichita FARAON, Gavril brat lui (FARAON), Ion sin Cârstinii LEHĂCIOAI, Ilie BĂLAN, Georgii BĂLAN, Petrea sin LEHĂCIOAI, Ioana LEHĂCIOAI cu Gavril, holtei, Ioana FARAONIASA cu Ion, holtei, Vasile BĂLAN, Alexa MOROŞAN, Dumitru LEHACI, Toadir sin CHIRIAC, Ion DORNIANU, Georgii CUCULESCU, Acsinte ROPCIAN, Grigori MĂJAR, Costandin sin CHIRICESII, Acsinte CUCULESCU, Iftinca CUCULIASA cu Grigori, holtei, Ion MOROŞAN, Acsinte CRĂCIUNAŞ, Toader CRĂCIUNAŞ, Toader COCA, Petrea COCA, Vasile COCA, Acsinte COCA, Nistor sin ZBRANCĂI, Chiriţă ZBRANCA, Vasile ZBRANCA, Toader ZBRANCA, Ştefan sin ZBRANCULESII, Anton, rus (RUSU), Ion CHIFUL, Toader sin TUDUREI, Grigori CÂRSTEI, Ion ZBRANCA, Ştefan brat lui (ZBRANCA), Vasile sin ANDRIEŞOAI, Petrea, rus (RUSU), Filip, butnar (BUTNARU), Georgii, şălvar (ŞĂLVAR), Dochiţa cu Simion, holtei, Andrieş sin Iacob LATIŞ, Chiruţă LATIŞ, Nicolai, rus, Nicolai LATIŞ, Toadir PIZDELE, Georgi sin lui (PIZDELE), Luchian, rus, Ion sin ZBRANCA, Toadir ZBRANCA, Georgii ERHAN, Simion sin Anton, rus, Gavril, homorian (HUMOREAN), Ion LATIŞ, Simion, rus ot (din) Pojorâta, Costea LEUŞTEAN, ot tam (tot de acolo, adică din Pojorâta), Toadir sin Ion HĂU ot tam, Toader LEUŞTEAN ot Fundu Moldovii, Istrate LEUŞTEAN ot tam, Vasile LEUŞTEAN ot tam, Pintelei ZBRÂNCUŢĂ ot Bou (Rus pe Boul), Lupul CHECHEŢI şade la Vatra (Câmpulungului), Simion sin lui ot tam, şi Nichita, rus ot tam, deci la Câmpulung.
Rufeturile erau: Popa Nicolai, Iftodi dascăl la biserică, Ichim, rus, panţir, Cârstina, soră lui Ştefan HĂU, săracă, Ioana, fata lui SIMIONIŢEI, ungurean, săracă, şi Cârstina, sora ei, săracă.
În 1774, Sadova avea 2 popi şi 76 ţărani (85 de familii, dup Werenka), iar în 1784, 123 de gospodării. Dintre emigranţii ardeleni, până în 1778 s-au stabilit, la Sadova, doar patru familii, cele ale fraţilor Istrate şi Michail UNGUREAN din Râpa de Sus, cea a lui George CHIRILĂ din Beclean pe Someş şi cea a lui Simeon MIHAI, din Romuli, din vecinătatea Năsăudului.
Printre sadovenii menţionaţi de documentele câmpulungene, cu ocazia unor tranzacţii imobiliare, se numără popa Grigore Grămadă, care, în 1 martie 1777, primeşte danie, de la Toader Lucan din Vama, moşia Lucăneasa din Sadova; Simion Hăul din Sadova, care, în 11 iulie 1777, era acuzat că păşunează abuziv pe opcina Arsănesei „din apa Putniţii, la deal în Piatra Stărpariului, proprietatea Candrenilor; Gheorghe şi Crăstăna Condor, care vând, în 4 iulie 1789, o moşie pe Sadova lui Gavril a Diaconiţii, pe care i-o zălogise, dar diaconul Constantin Grămadă, „niam mai aproape”, plăteşte datoria de 10 lei şi dobândeşte moşioara; Axinte Coca, cel care-şi dispută, în 26 septembrie 1791, cu acelaşi diacon Constantin Grămadă, o moşie pe Sadova, „de peste părăul Gănghii”, diaconul folosindu-se de mărturia bătrânilor Petre Todosii şi Dumitru Medrehan şi câştigând moşia; Vasile Lateş, din Sadova, care se judecă, la Scaunul din Câmpulung, cu fratele său, Petre, pentru un drum de acces.
În Sadova existau două biserici, cea a Sfântului Nicolai, din Fundul Sadovei, ctitorită, în 1769. de Theodor şi Axentie COCA, reconstruită în anii 1841-1842 şi dotată cu un iconostas nou, în 1855, de Theodor COCA, apoi restaurată şi înfrumuseţată, în 1875 şi în 1887; a doua biserică, a Sfântului Gheorghe, din Gura Sadovei, fusese ctitorită, în 1780, de Gavriil al DASCALIŢEI, Ştefan ŞCHEUL, Ştefan LATEŞ şi Simion OANE, biserică sfinţită în 1788 şi dotată cu un nou iconostas, în 1830, de George a DASCALIŢEI şi Nichita COCA. În 1843, biserica din Fundul Sadovei, cu 524 enoriaşi, era slujită de parohul Ştefan MERCHEŞ, iar cea din Gura Sadovei, cu 726 enoriaşi, de parohul Toma RENNEY de HERŞENI. În 1786, biserica din Fundul Sadovei, cu 494 enoriaşi, îl avea preot cooperator pe Georgie POPESCUL, Vasilie POPESCUL fiind paroh la Gura Sadovei, parohie cu 701 enoriaşi. În 1907, la Fundul Sadovei preot cooperator era Samuil ŞINDELARIU, născut în 1862, preot din 1894, cantor fiind, din 1888, Andreiu RUSU, născut în 1860, iar la Gura Sadovei paroh era Dionis CONSTANTINOVICI, născut în 1852, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1906, Antipa BABICI, născut în 1869.
Din 1865, funcţiona în comună o şcoală cu 2 clase .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ştefan PAVEL, preot esposit în Fundul Sadovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Iftemi ROBCEAN, George COCA-IACOBAN, Ioan ROBCEAN, Neculai ŞOLDAN, Niţă alui Ştefan ZBRANCĂ, Nichita COCA, Dumitru LATIŞ, Simion COCA, Irimie HURGHIŞ, Niculai ZBRANCA, Vasile COCA-ŢUPU, Toader CRĂCIUNAŞ, Anghelina COCA şi Ion PISDELI . O altă listă, întocmită de „Ilie de ANDROCHOVICI, paroch în Gura-Sadovei”, cuprinde următoarele nume: Ion alui Vasile URSACHI, Gavril LATIŞ, Vasile PISDELI, Gheorghi DORNEANU, Niculaiu Iordachi CHIRIAC, Acsenia a lui Vasile URSACHI, Gavril PISDELI, Gheorghi NUŢĂSCU, Vasile al Anei PISDELI, Calistrat NUŢĂSCU, Rachila alui Gavril Petru LATIŞ, Eugenia alui Toader CRĂCUNAŞ, Gavriil URSACHI, Teodor URSACHI, Nichita TIMUL, Ştefan ERHAN, Gheorghi alui Ion RUSU, Leontina CEHOVSCHI, Maria alui Gheorghi HĂUL, Petru alui Ion LATIŞ, Ioana TIMUL, Sofronia CÎRSTINARIU, Aniţa ISTRATI, Nastasia LIHACIU, Petru NUŢĂSCU, Gheorghi ERHAN, Gheorghi NUŢĂSCU, Maria URSACHI, Niculaiu RUSU, Miron MOROŞAN, Gavril COCA, Petru PARCILESCU şi Palaghia RUSU .
Cabinetul de lectură „Unirea” din Sadova s-a înfiinţat, în Casa Comunală, în anul 1895, cu 32 membri, 46 cărţi, 3 abonamente la gazete şi 12 florini avere. Preşedintele acestei biblioteci săteşti era preotul Dionisie Constantinovici, ajutat de vicepreşedintele Vasile Ropcean şi de secretarul Nicolai Nahaiciuc.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sadovenii Simion LATIŞ (Gura Sadovei, 27 ani în 1913), Mihai RUSU (Fundu Sadovei, 17 ani în 1908), Anghelina a lui Nistor TIMU (20 ani în 1913), Nicolai a lui Iacob COZMA (fluieraş, 57 ani în 1909), Nastasia IONEL (fără vârstă menţionată, în 1908), Simion CRISTINAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913), Paraschiva ERHAN-CNEJEC (Gura Sadovei, 37 ani în 1909) şi Nichita CRĂCIUNAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913).
SAMUŞIN
Întemeiat în vremea lui Vasile Lupu Vodă, pe moşia Onut de pe malul drept al Nistrului, înspre Mosoriuca şi Mitcău, satul Samuşin (Samuşeni, cum se numea pe atunci) marca, printr-o brodină (promontoriu), trecătoarea de peste Nistru, un pod umblător fiind făcut abia în 1726, de Iordachi Cantacuzino.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Samuşinul”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Samuşeul, moşie a marelui comis Iordache CANTA, „20 – toată suma caselor”, însemnând 4 călăraşi, Zaharia zet PAŢARINII, Alecsa zet POCLITAR, Andrieş zet MOSCALIUC ş Ilaş BĂLAN, 3 podari ţărani, Iurie MACIULENKO, Ivan TOMIUK şi Simion HABUZA, 1 jidov, Şmil, şi 11 birnici, Hrihor LUCICU, Mihailo vătăman, Vasile CĂZACUL, Iurie DUMENCO, Ştefan HAPUZA, Necolai văcar, Andrei jitar, Hrihor HARASIM, Toader LUCIC, Toader VALIC şi Dumitru CRICIUCU.
În 1775, Onutul, Samuşenul şi Pârâul Negru aveau, împreună, 2 popi şi 43 familii de ţărani iobagi, iar în 1784, 48 familii.
În 1890, Samuşinul, sat al comunei Onut, avea 700 locuitori, învăţător fiind Albin Petracec.
Biserica Naşterii Sfintei Maria din Samuşin a fost construită în 1893, până atunci enoriaşii din sat frecventând biserica din Onut.
În 1866, se deschisese la Samuşin o şcoală cu 2 clase .
SFÂNTU ILIE
Aşezat pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, satul de iobagi mănăstireşti este vag menţionat, odată cu Şcheia, în 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.
În timpul celei de-a doua sale domnii, Ştefan Tomşa le-a mai dăruit călugărilor sântilieni, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
În 1774, satul Sânt Ilie avea 24 de familii de iobagi mănăstireşti (recensământul lui von Spleny, din 1775, menţionează 27 ţărani), iar în anul 1784, după reforma agrară, 83.
În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1886, din pricina unor câlţi cu care era acoperită cahla, a ars întreaga gospodărie a lui Ştefan Păstru .
Ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1463, biserica Profetului Ilie, fostă biserică mănăstirească, avea, în 1843, 799 enoriaşi, paroh fiind Constantin POPOVICI, iar preot cooperator, Ioan POPOVICI. În 1876, biserica avea 1.137 enoriaşi, paroh fiind Temistocle VOROBCHIEVICI. În 1907, paroh era Ioan CZERCAWSKI de JELITA, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Grigorie CORDUŞ, născut în 1837.
Din 1886, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Sânt Ilie avea 1.650 locuitori, primar fiind Ştefan Corduş. Comuna avea doi învăţători, pe Nicolai Reus şi pe Elena Lazăr, paroh fiind Ioan Cercavschi de Ielita, iar cantor bisericesc – Grigorie Corduş.
Însoţirea raiffeisiană din „Sântilie” a fost înfiinţată în 15 februarie 1902, sub preşedinţia lui Vasile Cojocar, preotul Ioan Cercavschi de Ielita ocupând funcţia de director, iar Vasile Răuţ, pe cea de vistiernic.
În 1904, Nicolae Iorga călătoreşte prin „ţinutul dealurilor rostogolite-n neorânduială, dealuri blânde, rotunde, învelite cu veselă iarbă tânără. E moşia mănăstirii de odinioară a Sfântului Ilie, deci face parte din fondul religionar şi, fireşte, acesta l-a arendat Evreilor, cari aici sunt totul. Ţărani zdraveni, înceţi, tăcuţi ară pentru domnul lor de astăzi, care a înlocuit cu burta, ochelarii şi ifosul său pe Domnul cel vechi de acolo, din cetate, pentru care se ara cu sabia şi se secera cu gloria” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sântilianul Ioan POPOVICI (lăutar ţărănesc, 21 ani în 1908).
SATU MARE
Satul Satu Mare a fost atestat documentar în 15 iulie 1445, când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, l-a „miluit” pe Oancea logofăt, cu, „pe Suceavă, Satul Mare”.
În 24 februarie 1582, din voia lui Iancul Sasul Vodă, „Satul Mare, care a fost dreapta noastră ocină de la Ştefan Vodă cel Bătrân”, a fost dăruit mănăstirii Sf. Ilie, hotarul satului, „cu morile în părău”, cuprinzând reperele toponimice: „denspre Bădeuţi, de la apa Sucevii, peste tufiş şi cămp, prin mijlocul heleşteului, lângă piue”, făntăna Ştefului, spre troian, la părăul Vălhoveţ, movila cu baltă spre satul Volovăţ, hotarul Rădăuţilor, părăul Runciu pănă la Plop, peste părăul Pazin, hotarul Macicăuţilor, apa Sucevei drept spre Drăgăneşti.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Satul Mare, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 15 scutelnici ai spătarului Enăkaki, 3 femei sărace, 2 scutelnici ai episcopului Dositei Herescul şi 1 ţigan.
În 12 septembrie 1744, „Căruntu, de 90 ani, din Satu Mare” depune mărturie la stâlpirea hotarului Volovăţului.
În 1774, Satu Mare avea 24 familii ţărăneşti, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, 2 popi, 25 ţărani, numărul familiilor ajungând la 60 în 1784.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii de agricultori germani, veniţi din Remania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au aşezat la Satu Mare, localitatea ajungând, datorită modelelor de gospodării şi de gospodărire nemţeşti, una dintre cele mai frumoase şi mai prospere din Bucovina vremii.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare a fost construită în 1772 şi restaurată în 1845. În 1843, când în cei 867 enoriaşi număra şi pe cei câţiva ortodocşi din Hadikfalva, biserica era slujită de parohul Vasilie POPESCUL. În 1876, parohia Satu Mare şi Hadikfalva, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, paroh era Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, iar cantor, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.
Din 1838, funcţiona în Satu Mare o şcoală germană cu 3 clase, iar din 1867, şi o şcoală românească cu 3 clase .
În 1886, Ştefan P. Popescu din Cernăuţi intra în posesia unui „răvaş istoric” din 1702, o scrisoare a lui Ursu Ureche, staroste al Cernăuţilor, către fiul lui, Zaharie Ureche, care, rănit de moarte fiind de către „un păgân de leah, din gios de episcopie Rădăuţului, întru Satu Mare şi saga dinspre Dorneşti, pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevii, la Cetăţuie sau Şanţul Litvanului”, săpase trei gropi, iar în cea din mijloc ascunsese „două tearhuri de piele pline de bani, mai mult aur şi argint”. Suma era atât de mare, încât ar fi ajuns pentru construirea unei biserici la Soci şi pentru cumpărarea unei moşii de la boierul Şirban. Starostele fusese rănit în ziua de 23 iunie 1702 .
În 1890, comuna Satu Mare avea 4.300 locuitori, un primar român, Ioan Lavric, şi un primar german, Richard Wolf. La şcoala românească erau învăţători George Vrăbiuţă şi Aspazia Popescul, iar la şcoala germană profesau Simion Mayer-senior şi Simion Mayer-junior.
Parohia ortodoxă era slujită de parohul Teodor Polonic şi de cantorul bisericesc Vasile Lupştea.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan ANDRUHOVICI (învăţător superior, în 1909) din Satu Mare.
SCHWARZTHAL – NEGRILEASA
Colonia germană de pe valea Negrilesei a fost înfiinţată, cu colonişti germani din Boemia, în 22 iunie 1841, respectiv familiile lui Johann ANGER, Josef BAAR, Simon BAIERL, George BEER, Martin BENNER, Josef BERNA, Bernhardt BINDER, Peter BINDER, George BRANDL, George EISCHPERA, Wenzel FLEISNER, Ignatz FRIESCHE, Franz FUCHS, John GRASSEL (KRASSEL), Joseph HASENOHRL, Anton HOFFMANN, Ambros HOFFMANN, Andreas JUNG, Josef KLOSTERMANN, Johann KNAUS, Wenzel KUBECK, Josef PILSEL, Michel SCHAFFHAUSER, Wenzel SCHAFFHAUSER, Johann SAILOR, Jacob, Johann şi Josef EXCHANGER, Wenzel (tatăl) şi Wenzel (fiul) EXCHANGER, Josef WEBER, Lawrence WEBER, Jacob WENDLING, Charles WUDI şi George WINTER.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Negrileasa a fost construită între anii 1876-1882, anterior enoriaşii ortodocşi frecventând biserica din Stulpicani. În 1907, preot cooperator era Ioan TONIGARIU, născut în 1871, preot din 1900, iar cantor, din 1904, Alexie BURAC, născut în 1852.
Şcoala din Negrileasa, cu 2 clase, a fost deschisă în anul 1887 .
În 1890, colonia germană Schwarzthal avea 510 locuitori, primar fiind Ignatie Beer, iar învăţător – George Piotrowski.
În noiembrie 1940, când au fost repatriaţi în Germania, se mai aflau la Schwarzthal familiile: BAYERL, BEER, BERDICH, Bern HAUSER, BISIAK, BRANDL, BRODNER, FLEISSNER, FUCHS, GUMINA, HASENOHRL, HEHN, HOFFMANN, ILK, JEREMIAS, JWORTCZUK, KLOSTERMANN, KNAUS, KRASSEL, KUBECK, MAYER, PETRITSCH, PILSEL, PODRICYINSKI, RANKL, SCHAFFHAUSER, SAILOR, SEIBEL, SEIDEL, SELLNER, STULIAC, EXCHANGER, WEBER, WINTER şi WUDI.
SELETIN
Aflat pe malul stâng al râului Suceava, mai jos de Şipote, acolo de unde izvorăşte pârâul Putila, Seletin, fostă branişte a mănăstirii Putna, a fost colonizat cu huţani după 20 mai 1762, când egumenul Vartolomei arenda munţii unor „ruşi din Putila”.
În 1774, satul avea 22 familii huţăneşti, iar în 1784, 63 familii.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Seletin, construită în 1831, avea, în 1843, în Seletin şi în Plosca, 1.251 enoriaşi, paroh fiind Mihail PROCOPOVICI. În 1876, biserica deservea 1.638 de enoriaşi din satele şi cătunele Seletin, Plosca, Ulma, Krasnidil, Nessipitul şi Christie, paroh fiind Georgie HNIDEI. În 1907, când enoriaşilor din satele deja menţionate li se adaugă şi cei din Rosischnei, din Măgura, din Salaschin şi din Lupschin, paroh era Alexander PALIEVICI, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Cornel SCRABA, născut în 1869.
Din 1864, funcţiona la Seletin o şcoală cu 4 clase .
În 1890, Seletinul era un veritabil orăşel, în care evreii, ca şi românii, reprezentau un sfert din populaţia de 3.715 locuitori. Primar era Iuliu Cicane, paroh – Ilarion Gramatovici, iar învăţător – Andrei Ostaşec.
O listă de subscripţie, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de Vasile de TUDAN şi de soţia lui, Aspazia, cuprinde următoarele nume de localnici din Seletin: baron Alexandru POPPER, Srul JABLONOWER, Iosif ŞERF, Chaskel ŞERF, Lazar IEKELES, Iosif MIK, Leib REICH, Constantin DULGHER, Ianchel REICHMAN, Salomon VILLENZ, Alter OEHL, Aba GRAF, Chaim ŞERF, Simion BULLER, A. BULLER, Iankl ERNST, Chaim IEKELES, Vasile HALIP, Maier (fiul lui) Şrul ŞERF, Uşer LEKER, Chaim (fiul lui) Iuda ŞREIBER, Samuel ŞERF, Mendel (fiul lui) Hilig DIŞ, Iosef SCHREIBER, George VOROTNIAC, Berl (fiul lui) Moses TUDIVER, Iosif ŞERF, Alter ŞERF, Nute RACHMAN, Schmil ŞECHTER, Salomon ŞERF, Marcus SCHERF, MERDINGER, M. BULLER, Olexa REBENCIUC, REINERT, Cosma ZAIEŢ, Vasile ANDREICA, Teodor ZAIEŢ şi Ladislau DOMBROVSCHI .
SINĂUŢI
În 7 ianuarie 1403, printre boierii Sfatului Domnesc al lui Alexandru cel Bun se afla şi „panul Mic de la Sinăuţi”.
Întărit lui Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „ocina jupânesei lui, nepoata lui Mihălaş” (Mihail de Dorohoi), Sinăuţii, sat/sate din apropierea Siretului, număra printre răzeşii săi, în 15 mai 1606, şi pe Ştefan de Valeva şi jupânesei Gafina, fata lui Dumitru ot Sănăuţi, care vindeau rudelor lor, Mihaşco Dracea şi jupâneasa Nastasia, „din jumătate de sat a treia parte, partea de jos, cu loc de moară şi cu lazuri, pentru 80 de taleri”.
Numele satului/satelor vine de la acel Sin (fiu, în româna veche) şi de la fraţii lui, care împart între ei majoritatea satelor de pe Prut, care au aparţinut primului mare proprietar de sate şi moşii din nordul Moldovei, Mihail Dorohonski sau Dorogunski, cum mai semna sfetnicul lui Alexandru cel Bun.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 16-a biserică, la Sinăuţi, cu popă”.
În mai 1606, Ştefan de Valeva şi jupâneasa Gafina, fata lui Dumitru de Sănăuţi, vând rudei lor Mihaşco Dracea şi jupânesei lui, Nastasia, jumătate din a treia parte sin satul Sinăuţi, partea de jos, cu loc de moară şi cu iazuri, pentru 80 taleri.
În 15 martie 1620, Dumitraşco Mihul cumpăra de la Dumitru Suilă „anume jumătate din a patra parte de jerabie, din giumătatea de jos, cu eleşteu şi loc de moară pe părăul Molniţei, pentru 60 taleri curaţi şi 2 vaci”. Iuraşco Drace, ca „niam mai de aproape”, întorcea banii şi păstra el acea moşioară din Sinăuţii de Jos. Acest Iuraşco Drace avea să fie chemat în faţa Divanului Domnesc, în 24 ianuarie 1638, de Pătraşco ot Horbineşti pentru partea de sat pe care o răscumpărase şi care aparţinuse lui Dumitru Suilă, şi, cum Iuraşco nu vine, Pătraşco primeşte uric. O nouă judecată, între Pătraşco şi feciorii lui Iuraşco Drace se soldează, în 6 iunie 1638, cu câştigul lui Pătraşco din Horbineşti, căruia i se mai spunea şi Muşat, cel care are zapise vechi pentru cele 4 jirebii şi jumătate disputate. Fata lui Pătraşco Muşat, măritată cu Pătraşco ot Horbineşti, avea să vândă cele 4 jirebii şi jumătate, în 6 martie 1648, lui Gavrilaş logofăt, „căcea iaste şi dumnealui răzeş… cu întrebarea tuturor răzeşilor”.
În 24 ianuarie 1638, au avut înfăţişare la Divan Pătraşco din Horbineşti cu Drăceştii de Sănăuţi pentru partea lui Suilă din Sănăuţi. Cum Drăceştii (feciorii lui Iuraşco Drace) nu s-au prezentat la Divan, ei au „rămas de zi şi den toată legea”, Procesul însă continuă, în 6 iunie 1638, când Drăceştii au arătat zapise din care rezulta că partea lui Suilă din Sănăuţi, 4 jirebii jumătate, cumpărată de Pătraşco Muşat (socrul lui Pătraşco Horbinescul) de la Dumitru Suilă, beneficia de un zapis mai vechi decât cel al Drăcenilor, aşa că, judecând „cu dreptate, după legea pământului”, s-a decis că Pătraşco are dreptate, dar cu plata feriei de 24 zloţi.
În 18 martie 1642, Toader Petriceaico, mare vornic al ţării de sus, primeşte de la Antimia o parte din Sănăuţi, în locul părţii din Şilişăul de Sus, pentru care plătise 100 lei bătuţi. Numai că tranzacţia a căzut, logofătul Gavrilaş având un uric de la Dumitraşco Tureatcă precum că a moştenit acea parte din Sinăuţii, deci a întors banii şi a rămas stăpân.
În 25 august 1643, 4 jirebii din Sinăuţi sunt întărite, de Vasile Lupu Vodă, lui Isac.
În 29 martie 1644, Irimika, fiul lui Iuraşco Drace, vindea toată partea sa din Sinăuţi, 4 jirebii, cu 4 oameni, şi o jumătate vad de moară pe Molniţa şi cu casele tatălui său lui Velicico, fost comis, pentru 50 galbeni buni.
În 11 iulie 1646, Gafa, fata lui Pilipovschi şi nepoata Varvarăi Ihnătoaia, strănepoata Elinei Daşcuvna, vindea o jirebie din Sinăuţi lui Gavrilaş logofăt, conferindu-i lui Gavrilaş statutul de răzeş, la care s-a făcut deja referire.
În 6 martie 1648, Pătraşco Horbinescul, soţul Saftei, fata lui Pătraşco Muşat, vinde 4 jirebii jumătate din Sinăuţi, partea lui Suilă, cu 3 vecini, lui Gligoraş logofăt, şi el răzeş, pentru 80 taleri de argint.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Ileana comisoaia a fost… o parte de Sinăuţi”.
Jupâneasa Ileana comisoaia, fata lui Gavrilaş Mateiaş logofăt, avea să cumpere, cu 120 lei turceşti, încă 4 jirebii în Sinăuţi, în 12 aprilie 1652, de la Cărstea Dracea, feciorul lui Iuraşco Drace.
Răzeşi în Sinăuţi erau şi Ursul Ciogolea şi Matei Hulubei din Rogojeşti (Rugăşeşti), cei care, în 24 octombrie 1665, zălogesc partea lor din Sinăuţi lui Vasilie Stărcea pentru plata goştinei la oi.
În 19 iunie 1743, satul Sinăuţi, care avea 54 jirebii, era împărţit între Lupu Balş, familia Ciomărtan, Pascal Dohatco şi Maria Mihăileasa.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Sănăuţi, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 popă, 4 femei sărace şi 50 birnici.
În 1774, Sinăuţii aveau 61 familii, iar în 1784, 124 familii.
În 3 ianuarie 1793, Radu Cantacuzino arendează, pe 6 ani, moşia lui din Sinăuţi (cea a lui Lupu Balş).
În Sinăuţi existau două biserici, cea a Sfinţilor Împăraţi din Sinăuţii de Sus, construită, între anii 1786-1790, de familia ILSKI, restaurată în 1892, şi biserica din Sinăuţii de Jos, construită, între anii 1802-1803, de Ioan GRIGORCEA, Ştefan SAVESCUL şi Ioan CIOMĂRTAN. În 1843, biserica din Sinăuţii de Sus, cu 653 enoriaşi, era patronată de Andreas de AIVAS şi slujită de preotul administrator Ioan PIŢUL, cea din Sinăuţii de Jos, cu 538 enoriaşi, fiind patronată de Ioan de GRIGORCEA, iar postul de paroh nefiind ocupat. În 1876, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus, cu 982 enoriaşi, era Gregor de AIVAS, paroh fiind Leon ZUGRAV, iar biserica din Sinăuţii de Jos, cu 878 enoriaşi, era patronată de Nicolai de GRIGORCE, paroh fiind Georgie ŞESAN. În 1907, patronul bisericii din Sinăuţii de Sus era Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind George HORGA, născut în 1857, preot din 1896, paroh din 1902, iar cantor, din 1902, Samuil SANDULOVICI, născut în 1852; biserica din Sinăuţii de Jos era patronată de aceiaşi Victoria de GRIGORCEA, paroh fiind Victor MITROFANOVICI, născut în 1862, preot din 1890, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Leon GABOR, născut în 1867.
Din 1884, funcţiona doar la Sinăuţii de Jos o şcoală cu 2 clase .
În 24 decembrie 1883, este inaugurată clădirea vămii din Sinăuţi, construită de inginerul ţinutal Adolf Marin.
În 1890, Sinăuţii de Jos aveau 1.000 locuitori, în mare majoritate ucraineni, primar fiind Nicolai Andriciuc. Învăţător era renumitul folclorist Alexandru Voevitca, paroh – Georgie Şesan, iar cantor bisericesc – Leon Gabor.
Sinăuţii de Sus aveau 1.010 locuitori români, paroh fiind Vichentie Vasilovschi, iar cantor bisericesc – Samuil Sandulovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sinăuţenii Domnica COZAC (Sinăuţii de Jos, 20 ani în 1908), Gheorghe LAZOREC (Sinăuţii de Jos, 26 ani în 1909) şi Saveta CHIŞ (Sinăuţii de Sus, 16 ani în 1909).
La Sinăuţii de Jos s-au născut poeţii George VOEVIDCA (9 aprilie 1839), Vasile TĂRÎŢEANU (27 septembrie 1945) şi Ilie Tudor ZEGREA (3 iunie 1949), precum şi publicistul Mihai MITITIUC (16 martie 1937).
SIRET
„Scrie letopiseţul cel ungurescu că oarecându pre aceste locuri au fostu lăcuind tătarii. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal. Şi împingăndu pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: „Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară. Pentru aceia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie”. Şi de sârgu învăţă de-i strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le-au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur cap. Decii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi decii pre câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fostu lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolea Laslău craiu ce să chiamă leşaşte Stanislav, stându în ţărmurile apei, au strigatu ungureşte: “Siretem, siretem”, ce să zice rumâneşte, place-mi, place-mi, sau cum ai zice pre limba noastră: “Aşa-mi place, aşa”. Mai apoi, daca s-au discălicat ţară, după cuvântul craiului, ce au zis, siretem, au pus nume apei Siretiul” (Ureche, Letopiseţul…).
Menţionat în portulane şi itinerare de călătorie încă din 1340, târgul Siret figurează şi-n cel mai vechi document de cancelarie voievodală moldovenească, cel din 1 mai 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, document prin care Petru Muşat dăruia călugărilor predicatori „cântarul sau cumpăna care este în suszisa noastră cetate a Siretului”.
O legendă maghiară spune că Siretul ar fi fost întemeiat de sfetnicul regelui maghiar Ludovic (1342-1382), Andreas, adică de comitele secuilor, Andrei Lackfy.
Târgul Siretului funcţiona ca vamă moldovenească în 6 octombrie 1408, când Alexandru cel Bun, acorda celebrul privilegiu negustorilor din Liov, la Siret plătindu-se „pentru fiecare cal câte doi groşi”, precum şi o vamă „de lucruri mărunte: şăpci, pantaloni, săbii ungureşti, paloşe, câte trei groşi de grivnă”. Printre martorii Divanului Domnesc la acordarea privilegiului se afla şi pan Vlad de la Siret.
În 13 decembrie 1421, când Alexandru cel Bun divorţa de Rimgalia, fata primului Mare Duce al Lituaniei, Kiejstut, voievodul îşi înzestra fosta soţie cu „târgul Siret şi Volhovăţul, şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Siret şi de Volhoveţ”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Siret, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „84 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 ţigan, 9 femei sărace, 5 popi şi 67 birnici.
În 1774, târgul Siret avea 67 familii, din care 8 familii de evrei, numărând 43 persoane (rabin era Menasse Schillinger, socrul lui Abraham Kapralik, evreul care a construit prima casă de piatră cu etaj în Siret), iar în 1775, când ţinea de Ocolul Berhometelor, Siretul avea 2 mazili, 5 popi şi 65 familii, din care 15 familii evreieşti, cu 73 de suflete. În 1784, Siretul avea 274 familii, din care 18 familii de evrei, cu 61 de suflete (35 bărbaţi şi 26 femei), reprezentanţii evreilor fiind, conform unei petiţii din 1783, Berl Avraam şi Wolf Itzig. „Siretul este un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani, ceea ce lasă să se presupună existenţa unei populaţii trecute mai numeroase, în prezent însă trebuie considerat cel mult drept un târg” .
În 1840, la Siret trăiau familiile evreieşti Achner, Atlas, Beral, Brecher, Burstyn, Delfiner, Fleischer, Gredinger, Horowitz, Kapralik, Kliffer, Schaffer, Schreiber, Tamler şi Wagner.
În noaptea de 28 spre 29 martie 1888, în centrul Siretului a izbucnit un puternic incendiu, care „a distrus 40 de edificii de prin prejurul pieţei capitale. 60 familii sunt fără adăpost” .
Câteva zile mai târziu, primul ajutor în sprijinul sinistraţilor sireteni avea să sosească de la „Maestatea Sa Împăratul Francisc Iosif, care a binevoit să oferteze din ştatula sa proprie 1.000 florini pentru incendiaţii din Siret” .
Un al doilea incendiu la Siret a izbucnit în 5 august 1888, la depozitele lui Kraft, în care se aflau cereale şi făină, în valoare de 12.000 florini. Din fericire pentru Kraft, mărfurile din depozite şi depozitele erau asigurate .
În 1890, târgul Siret avea 7.200 locuitori, majoritatea evrei, primar fiind Constantin Vraubec.
La Şcoala de 5 clase băieţi predau Leontie cavaler de Pădure, S. Mironovici, Alexandru Odoviciuc, Leo Bohmer, Ilie Veslovschi şi Eleuterie Popovici, iar la Şcoala de 6 clase fete – Lina Tarabanovici, L. Reneaux, Victoria Vasilovici, Dora Kahan, Sofia Orobco, Anna Veslovsca, Veronica Teliman şi Iuliana Siretean.
Parohi era Constantin Sbiera şi O. Dlujanschi, iar cantor bisericesc – Ştefan Popovici.
„Siretiul: asta e Siretiul! Printre căsuţe mici, cu lumini slabe, se văd, de la început, semnele unei Jidovării mari. În piaţa centrală, pământ bisericesc vândut, nu demult, de biserica Sf. Ioan, pentru ca să fie bursa de negoţ, neacoperită şi puţin măturată, a Evreilor, câteva felinare fac să se vadă faţade mari galbene, noroiu şi paie. Trăsura se înfundă într-un gang, lângă o crâşmă rău luminată, foarte plină de multe lighioane. E hanul. Chelneri, slugi nicăiri, dar curtea murdară e bâcsită de trăsuri deshămate, de cai cari ronţăie – căci mâine e zi de târg.
După un timp, iese la iveală o Evreică mare, frisată, în haine bătătoare la ochi, cu căutătură leneşă, o frumuseţă în Israel, şi ia buclucurile din trăsură. În odaia „no. 1”, aşa cum e, se poate dormi.
Uşor se vede Siretiul, destul de mic. Obişnuitele clădiri de administraţie, al treilea gimnasiu german, pe lângă acela din Suceava şi Rădăuţi, judecătoria măreaţă, notar evreu – şi ce-ar putea fi alta? – cu faţadă grecească veche. Sus, o biserică „nemţească”, la care vin şi Ruteni uniţi sau, cum li se zice aici, „uniaţi”. La cimitir, pe drumul către Sânt Onufrie, o biserică a Ruşilor, pe cari şederea în satele noastre i-a făcut ortodocşi. Aici se ascultă astăzi slujba şi e o harmalaie de oameni gătiţi…
E zi de târg în Siretiu – aici însă toţi zic, astăzi, Sirete, Siretele, târguri şi râuri. Se vând cai, vite, miei, produse, într-o mare învălmăşire de cojoace şi sumane. Purtătorii lor par toţi Români prin îmbrăcăminte. Dar uitându-te mai bine vezi multe feţe albe cu picăţei, vezi plete bălane şi ochi albaştri fără viaţă şi scânteiere. De multe ori, de cele mai multe ori poate, se vorbeşte ruseşte” .
În perioada 1912-1918, primar al Siretului a fost evreul Isaak Beral.
În 26 septembrie 1925, mitropolitul Nectarie Cotlarciuc a sosit la „Siret, unde i s-a făcut, de întreaga populaţie, o entuziastă primire. Întregul oraş era frumos împodobit cu steaguri tricolore, iar pe piaţa principală s-a ridicat un impozant arc de triumf. La sărbătorire au fost de faţă dl ministru Nistor, împreună cu doamna şi domnişoara. La sosire, IPS Sa Mitropolitul a fost întâmpinat cu pâine şi sare de primarul oraşului, care a rostit cuvinte calde de bineventare, în numele populaţiei. Au mai urat bun sosit: preotul catolic Klucevschi, preotul gr. ort. Zlebcu, rabinul local şi dl Beil, în numele populaţiei germane. La intrarea în biserică, a fost întâmpinat de părintele Tăutu, parohul oraşului… După oficierea serviciului divin, IPS Sa a vizitat, împreună cu dl ministru Nistor, prefectura, primăria, liceul şi internatul oraşului” .
SOLCA
Istoria localităţii Solca începe cu o poveste de dragoste, cea dintre Solca, fiica lui Stan Fultic, şi Şandru Gherman Lazea, nepotul lui Dragoş Viteazul, cel anterior Descălecatului şi care stăpânea Câmpul lui Dragoş, adică ţinutul care se întinde de la Bacău până în megieşia Fălticenilor. Doi dintre feciorii acelui Dragoş, care nu trebuie confundat cu Dragoş din Bedeu, Descălecătorul, Sima Drăguşanul şi Stanislav Rotimpan, întemeiaseră sate dincoace de ocina părintească, Drăguşeni şi, respectiv, Rotopăneşti. La fel avea să procedeze şi Şandru Gherman, nepotul căruia i s-a zis Lazea pentru că lăzuise, adică defrişase geană întinsă de pădure la poalele obcinilor, întemeind satul care avea să poarte numele femeii iubite, Solca. Diverşi monografi bucovineni au căutat rădăcina etimologică a Solcăi prin câteva limbi europene, stârniţi imaginativ de existenţa unor localităţi cu nume identic prin cuprinsul Europei Centrale, şi s-au bucurat când au aflat, în maghiară, un cuvânt asemănător, care definea statutul de iobag.
Istoria mărturisită a Solcăi începe în 15 ianuarie 1418, când urmaşii lui Şandru Gherman, Vlad şi Cârstea Goraeţ, au fost chemaţi în faţa divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma şi Sân, şi de nepoţii Balotă şi Dragoş, toţi doritori să devină stăpânitorii ocinei lăzuite de Şandru Gherman. În faţa scaunului de judecată voievodal, adevărul iese la lumină, iar revendicatorii de moşie necuvenită au fost sancţionaţi de Alexandru cel Bun cu o amendă de 80 de ruble („zavezcă vecinică”, pe care urma să o plătească, din nou, oricare dintre urmaşii lui Stoian, care „va începe cu ceartă sau cu pâră sau cu orice fel de răutate pentru acest sat”).
Vreme de aproape un secol, istoria Solcăi rămâne în anonimat, iar neamul întemeietorilor decade, dând pierzaniei minunate poveşti, care, ulterior, numai în parte pot fi refăcute, cea mai tulburătoare dintre acestea fiind cea a unei descendenţe voievodale, poveste care îl legitima pe Luca Arbure să emită pretenţii la tronul Moldovei.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 41-a biserică, cu popă, la gura Solcăi”.
Luca Arbure intră târziu în istoria Solcăi, din postura de „neamul cel mai apropiat”, precizată şi condiţionată de dreptul valah. În 7 martie 1502, Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrul Cozminului, după un asediu asupra Cetăţii Sucevei care a durat din 26 septembrie până în 16 octombrie 1497, cumpără „satul Solca Mică”, cu 680 zloţi tătăreşti, de la nepoţii lui Cârstea Goraeţ şi ai lui Şandru Gherman. Solca Mică este partea dinspre satul Arbore şi satul cunoscut, astăzi, sub acest nume, iar îndreptăţirea lui Luca Arbure de a cumpăra acest sat, din postura de „neamul cel mai apropiat”, vine pe linie maternă, de la Nastasia, fata lui Mihul din Solca şi sora lui Ivul Solca.
Mihul era fiul lui Cârstea Goraeţ şi a avut un băiat, Ivul, şi o fată, Nastasia. Ivul Solca era căsătorit cu Cerna, fata lui Nicula din Niculeşti (cealaltă fată se numea Grada), şi a avut o fată, Stana, cea care îi va vinde lui Luca Arbure Solca Mică. Sora lui Ivul Solca, Nastasia, s-a căsătorit cu diacul domnesc Ivan Arbure, care, datorită vitejiei şi a ştiinţei de carte, va ajunge Pârcălab de Neamţ. Luca Arbure cunoştea, probabil, că prin Cerna, neamul lui se înrudea cu tatăl celui de-al doilea Descălecător al Moldovei, Nicula fiind ginerele lui Mic Crai şi, deci, cumnatul lui Bogdan I Întemeietorul, aşa că s-a simţit legitimat indirect să emită pretenţii la domnie, în condiţiile în care ramura aceasta crăiască începuse să se ofilească, odată cu moartea lui Bogdan Herman, soţul Stanei.
Bogdan Herman, ginerele lui Ivul Solca, era fiul lui Herman din Voitin, acel Herman (Gherman sau Germanul, fratele lui Iaţco), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat Voitinul, dar a murit tânăr, după ce a întemeiat un sat, Bogdăneştii, pe care l-a colonizat cu solcani, care-şi mai păstrează numele de obârşie şi astăzi. Murind Bogdan Herman, Stana şi cei doi copii se văd obligaţi să vândă mai toate moşiile lui Luca Arbure. Uricele voievodale vorbesc doar despre vânzarea moşiei Solca Mică, dar urmaşele lui Luca Arbure, inclusiv ginerii săi, Gavril Trotuşan şi Praxia (Plăieşul, în româna veche), revendică toate fostele moşii ale lui Ivul Solca de pe malul Moldovei, dar şi din Basarabia, ceea ce demonstrează că vânzările s-au făcut, că au existat şi urice, dar că acestea s-au pierdut de-a lungul timpului.
Moşia Solca Mică a fost moştenită de Ana, fosta soţie a lui Praxia (satul de lângă Fălticeni în înveşniceşte numele), care se va călugări, încredinţând drepturile ei patrimoniale unei nepoate.
În 13 martie 1615, începe pentru Solca o altă poveste frumoasă, povestită, în carte domnească, de însuşi ctitorul, Ştefan Tomşa Vodă: „A început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca… Şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfântă biserică şi sfântă mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile pe apa Sucevii şi cu toate locurile şi hotarele şi cu vecinii de pe acele sate… ascultătoare de ocolul Bădeuţilor”. Şi tot atunci, dar prin uric separat, Tomşa dăruieşte mănăstirii sale şi „un număr de ţigani robi”, pe care 400 de ducaţi ungureşti, ţigani ai căror urmaşi îi vor înveseli, cu alăutele, şi pe călugării mănăstirii Putna, care, aşa cum povestea Iraclie Porumbescu, nu admiteau să pună de vreun sfânt de chef fără de sfârşit în absenţa „ţiganilor lăutari din Solca”.
În 11 august 1615, Ştefan Tomşa desface dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducaţi, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Suceviţa, şi îşi înzestrează mănăstirea şi cu satul Solca; ce-i drept, despăgubind mănăstirea Suceviţa cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani şi cu bijuterii.
Ca şi Ivan Arbure, Ştefan Tomşa a avut o poveste interesantă. Era copil al nimănui, rătăcind din sat în sat, până s-a oploşit în casa popii din Rădăşeni, care l-a crescut şi la învăţat carte. Ajuns la adolescenţă, Tomşa a dispărut din nou şi s-a mai întors la Rădăşeni doar pentru a zidi o biserică şi pentru a înzestra comunitatea sătească, trăitoare „în loc strâmt”, cu o moşie întinsă în stânga drumului care ducea de la Fălticeni la Humor.
O tradiţie, conservată de Simion Florea Marian spune că Tomşa era gelos pe Anastasie Crâmca, Mitropolitul Moldovei, care ctitorise Dragomirna, pentru acea bijuterie arhitectonică şi că ar fi încercat să-l determine pe mitropolit să recunoască întâietatea Solcăi faţă de Dragomirna. Cum Crâmca tăcea, Ştefan Tomşa s-ar fi înfuriat şi l-ar fi lovit pe mitropolit cu buzduganul în piept. Cică, în puterea nopţii, simţindu-şi sfârşitul aproape, Crâmca ar fi cerut sfinţirea ctitoriei sale, mănăstirea Dragomirnei. Dacă e vorba de întâietate, confirmată şi de popor prin legendare, atunci tradiţia aceea merită reţinută, deşi falsifică adevărul, Anastasie Crâmca murind în 1631, la doi ani după ce s-a retras din scaunul mitropolitan.
În 12 februarie 1725, Lăzorescul cel bătrân din Todireşti, mărturiseşte, la cererea călugărilor solcani, care ar fi hotarul satului Solca, „precum am apucat din părinţii noştri cei bătrâni…, de unde se hotărăşte cu Dumitraşcu Nacul şi cu Comăneştii, pre rându, precum merge hotarul din valea Vodnii la Făgeţălul cel din gios şi pe la mogile şi pe lângă bordeiul lui Milici pi di sus, iar izvorul Socilor în gios, pân’ unde dă în Rostoşe; şi trece în ceea parte, peste Rostoşe, şi să sue la deal şi dă p’in limba cea de pădure şi treace piste drum şi apucă părăul până dă în Cajvana; şi trece părăul şi apucă la deal pi din sus de ultroane şi peste pădure în bour şi cade în Botoşana, pi den sus de casa lui Grămadă, prin ariea Oncii şi să scoboară la vale, pe piscu, şi cade în părău; şi apucă părăul la deal şi dă în poiană, în deal; din poiană să împart toate hotarăle, a Pârteştilor şi a Comăneştilor şi a Solcăi”.
Dincolo de visele minunate ale ctitorului Ştefan Tomşa stă o realitate cenuşie, înnegurată, pentru că mănăstirea Solca, o construcţie frumoasă, împrejmuită cu ziduri tari, nu a prea fost, de-a lungul timpului, o rază de lumină, de iluminare creştină. Mănăstirea Solca a funcţionat şi ca închisoare feudală, iar călugării au deprins cu atâta oţărâre meşteşugul temnicerului fără inimă încât cruzimea a reverberat cumplit şi târziu în timp.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Solca, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „93 – toată suma caselor”, însemnând 48 scutelnici ai mănăstirii Solca, 4 popi, 4 femei sărace şi 37 scutelnici cu salvogvardie.
Proprietarul ecleziast a fost, întotdeauna şi peste tot, unul nemilos şi lacom, iar mănăstirea Solca n-a făcut excepţie prin statutul ei de proprietar. Probabil că de asta, după 1750, când începe exodul ardelenesc spre nordul Moldovei, la Solca nu se stabilesc decât două familii, cea a plugarului Timoftei Rusu, din Borşa pe Someş, şi cea a plugarului Ioan Berdavan, din Şieu pe Someş, ambele sosite în 1778.
Dintre întâmplările mărturisite, care întinează pe veci imaginea ctitoriei lui Ştefan Tomşa, cea mai cumplită mi se pare a fi cea care începe în 21 mai 1781, când călugărul Ghedeon a ucis un om, pe Dumitru Hepciu din Bădeuţi. Călugărul l-a întâlnit pe drum, pe când iobagul mergea la târg, la Rădăuţi, să vândă nişte tutun. Pus în fiare, bietul sătean a fost bătut de nemilosul călugăr, în beciurile mănăstireşti, până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, a fost lăsat să plece, dar omul s-a prăbuşit într-un şanţ din apropierea mănăstirii, iar fratele lui, găsindu-l, s-a plâns la isprăvnicie. Enervat de atâta „obrăznicie”, călugărul Ghedeon i-a pus în fiare pe amândoi fraţii şi i-a bătut cu pumnii săi prea cucernici până ce Dumitru Hepciu a murit. Fratele supravieţuitor a fost obligat să-şi pună degetul însângerat pe o scrisoare de iertare, menită să-l scutească de criminalul călugăr de consecinţe nedorite, apoi a fost aruncat în şanţul de dincoace de zidurile mănăstireşti.
Cumplită poveste, dar, şi mai cumplit, ea s-a petrecut aievea, fiind amplu descrisă, într-o plângere către autorităţi, de socrul celui ucis, ţăranul Hrihor Sanciuc din Bădeuţi.
După laicizarea proprietarului funciar, prin secularizarea averilor mănăstireşti şi prin împroprietărirea obştilor săteşti, şi la nivel de familie, şi la nivel de obşte, cu pământuri arabile, fâneţe, imaşuri şi păduri, Solca începe să prospere. În 1774, la venirea austriecilor, satul avea 85 de familii; zece ani mai târziu, în 1784, avea 225 familii. Ulterior, pentru că prezenta condiţiile dezvoltării unei staţiuni balneare, Solca se urbanizează rapid, după modelul burgurilor de prin preajma Vienei, iar afluxul de evrei, nemţi şi poloni, care puteau realiza această urbanizare, determină o sporire a populaţiei la 2.312 locuitori, în 1895, când primar al Solcăi era un român, Ioan Rusu.
Românii, ce-i drept, se cam trăseseră mai spre marginea străvechii ocini natale, mai ales spre Poieni, dar aveau şi un boier al lor, armean de origine, Tigran cavaler de Pruncul, care ţinea sus steagul românismului. În casa boierului s-a înfiinţat, în anul 1896, cabinetul de lectură „Sentinela Poporului”, care avea, încă din start, 300 de cărţi (un număr impresionant pentru vremurile acelea), 4 abonamente la gazete şi o avere de 56 florini şi 68 creiţari. Membrii acestei biblioteci în formare erau, iarăşi, impresionant de mulţi, 70, şi se reuneau, duminică de duminică, sub autoritatea vicepreşedintelui Bogdan Găină şi a secretarului Dumitru Mitric-Bruja, pentru a citi cărţi sau a asculta ce se citeşte şi pentru a pune ţara la cale, inclusiv prin înfiinţarea unei cooperative raiffeisiene încă de prin 1900, sub aceeaşi tripletă de luminători obşteşti.
O întâmplare aparent hazlie, dar, din păcate, caracteristică neamului românesc de-a pururea, s-a petrecut la Poieni-Solca, în anul 1887. „Sosind timpul să se ridice şi-n Poieni şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de-a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente.
Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala?
Profesorul de universitate, Drul Ion alui G. Sbiera, a dăruit, mai nainte, încă din al său 20 de prăjini de loc, anume să se rădice pe el şcoala comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică”.
Fruntaşii comunali, pricepând că nu pot face afaceri necinstite pe seama donaţiei lui I.G. Sbiera, au hotărât să… cumpere, prin licitaţie cu strigare, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă de la o văduvă, pe care bucată de loc s-au plătit 800 de florini. S-a strâns piatră, prin muncă obştească, dar s-au întocmit acte de plată de „câte 13 florini stânjenul”, iar pentru bârne, tăiate din pădurea satului, s-au făcut acte de „câte 3 florini bucata”, apoi „s-au tocmit meşteri din Solca, cărora li s-au făgăduit 650 florini ca să dee gata şcoala”. Într-un an de zile, deci până în 1888, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” nu mai exista nici un crucer, şcoala arăta ca vai de ea, iar perceptorul comunal s-a năpustit asupra sătenilor ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. Sătenii, trecând prin această experienţă, a proclamat folcloric: „Şcoala este sărăcia noastră!”. Şi, astfel, marele cărturar bucovinean, I.G. Sbiera, al cărui frate, Nicolae, fusese paroh şi la Solca, nu şi-a mai putut lega numele, printr-o binefacere, de satul din marginea Solcăi.
O colectă pentru sprijinirea copiilor sărmani, care urmau o şcoală, făcută la Solca, în 13 decembrie 1902, cu ocazia unui spectacol de teatru, menţionează următoarele nume de localnici printre binefăcători: Fritz WICKE, notarul Tigran cav. de PRUNCUL, Nicanor MACOVEI, Ilie SEMACA, Alexandru BRAHA, Pincas ZWEKER, Iulius PITTNER, PRESSNER, LUGERT, KUPTERBERG, WEINBERG, STADTMAUER, Efroim RATH, ADAMOWSKI, Modest AVRAM, Carol WILLMITZER, PODLOWSKI, SCHRATTER, Carl STOCKL, Dr. SCHAFFEL, EICHENBAUM, HOLOTA, HANNENZAHN, Filip HOHENTHAL, JASCHT, BECKER, Aron NAGLER, Luca BURDEA, WOLFRAM, Dominik WICKERHAUSER, WOLF, KANIUK, TANNHAUSER, Ferdinand SCHAFFER, WOLLAK, POLACK, OSMAN, RADA, Kazimir MICHALOWSKI, Franz LUCZKO, Franz EISENHAUER, GAI, GOTTESMANN, HOLZDRAGER, Dr. Eduard BEILICH, ABERBACH, PIOTROWSKI, Avedig GAINA, Grigori LAZAROWICZ, Mendel ABRAHAM, DONNENFELD, HERSCHMANN, SINGER, KAMINSKI, Oskar KANTOR, Iosif NEUMAN, SCHAFFE-junior, Marta THURMANN, Leopoldine BOTTA, Paulina MERTHA, Emilie GAUBE, Adolfine SOBOTNICKI, Ecaterina KOCH, domnii BIEDERMANN, SECHER, Heinrich SCHAFFER, Pinkas SCHMIED, POLACZEK, Leiser KOSMANN, David PERETZ, COSTINER, domnişoara DOBREA, domnii Grigori POLEACU, Dimitrie NAHERNEAC, Nicolai RĂDĂŞAN, ELLENBOGEN, RACHMUT, Baruch BASSECHES, Carol KOSMANN, NEMTZOF junior şi senior, GERE, STRAUCH, Iosif EISENHAUER, Efroim FAUST, SIMADER, DASZKIEWICZ, MUCKJUN, KRAMMER, Alexandru CHISILIŢĂ, Eusebi SMERCENISCHI, SCHIRGER, RUDICH, Avrum SCHIMMEL, FRENGER, VASILOVSCHI, STIEBER, RAB, ZENTA şi doamnele Amalie LOOS, Eugenia MITRIC, GERZHOFER, Aspazia KUFNER, Ioana WEBENAU, Rosa PERTING şi PAWLOWSKI .
Nicolae Iorga, care a vizitat Bucovina în primăvara anului 1904, n-a ratat nici Solca, pe care o descrie în doar câteva tuşe: „Solca e o stradă, dar o stradă dreaptă, bine orânduită, destul de noroioasă. În calea mea spre mănăstire nu văd alta decât ţerani de-ai noştri, ca cei de asară, ba chiar şi câte o Munteancă purtând catrinţa neagră cu marginea roşie. În curţi stau căruţele lor deshămate. Oamenii au venit ca să plătească la perceptor şi ca să se spoveduiască la preot.
Biserica românească de astăzi, mănăstirea din alte timpuri, domneasca ctitorie a bătrânului Ştefan Tomşa al II-lea, care căuta să-şi ispăşească păcatele cele multe făcute prin uciderea celor mai mari boieri ai ţerii, e acum tocmai la capătul târgului, într-un loc unde înălţimile sămănate cu brazi încunjură din toate părţile.
O reparaţie de mai deunăzi a dat turnului de la poartă şi turnului bisericii coperişurile lor de ţigle strălucitoare, de modă bucovineană. Varul a înlocuit de mult toate zugrăvelile. Încolo, însă, Solca e şi astăzi cum a ridicat-o acest Ştefan Vodă al măcelurilor de boieri…
E slujba din Joia Paştelui: biserica e plină de ţerani puternici, de femei gătite – şi ei şi ele în cojoacele de sărbătoare. Pe două mesuţe se îngrămădesc colacii şi sticlele de vin, din care răsar lumânările de ceară. La uşi stă adunată lumea pentru spovedanie. Preotul spune evanghelia lui Hristos dus înaintea judecătorilor celor răi şi fără Dumnezeu: glasul lui se înalţă foarte puternic şi umple tot largul cuprins al bisericii.
Afară, un bătrân strâmb se apropie de mine, văzându-mă că ieau însemnări.
– Ce e, domnule, cu contractul bisericii?
– Care contract?
– Contractul acela de care a spus arhimandritul că este şi la Cernăuţi şi la Viena. Şi zice acolo că biserica trebuie încunjurată cu lemn?
Astfel trăieşte în mintea moşneagului gândul la averile cele mari pe care le-au avut odată aceste mănăstiri şi biserici moldoveneşti şi pe care, la anexare, le-a luat Statul ca să clădească din ele casarme şi câte altele până să se ajungă la împrejmuirile bisericilor.
Moşul cu „contractul” a fost şi prin România înainte de a ajunge clisiarh aice. A lucrat la câmp, ca atâţia alţi „Corduneni”. A călătorit aşa pe la Dorohoi, prin Suceava, prin Iaşi şi până în jos, la Huşi.
– Ba am fost şi la Ruşi.
– Şi ce zici de dânşii?
– Ei, acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel binecredincios care face pomană cu „pământuri largi”.
Tinerii cari-l încunjură tăcuţi învaţă de la dânsul aceasta”.
Printre tinerii aceia s-o fi numărat şi Ilie Torouţiu, cel născut la Solca, în 17 iunie 1888, şi care avea să scrie şi lucrări acide despre „poporaţia din Bucovina”, şi proze triste despre letargia săracilor, dar şi numeroase studii despre viaţa lui Mihai Eminescu şi despre opera eminesciană. Şi tot la Solca s-a născut, în 2 noiembrie 1856, compozitorul Victor Vasilescu. Peste aproape un secol, şi cumva în trecere, s-a născut la Solca, în 20 septembrie 1954, arhitectul şi… caricaturistul Doru Ghiocel Olaş.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la solcanii Niculai CIOBOTAR (34 ani în 1914), Anghel IENCIU (lăutar sătesc din Gura Solcei, 36 ani în 1911) şi Paraschiva CIOBOTAR (30 ani în 1914).
SOLONEŢ
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 38-a biserică, pe Soloneţ, la Vlad Negrul”, dar satul Soloneţ, care nu trebuie confundat cu Pârteştii de Sus, avea, în 1774, 21 familii.
În 18 septembrie 1800, fata negustorului ieşean Matei Bantăş, Xantia, jupâneasa răposatului Isac Diamandi Gribince, împreună cu fiul ei, Sandul, vindea baronului Neculai Capri, feciorul răposatului baron Iohan Caprăi von Mărăţăi, „Soloneţul, care se mărgineşte cu Todireştii şi cu Comăneştii”, jumătate de sat fiind zestre de la tatăl ei, Matei Bantăş, a treia parte primind-o, printr-un schimb de moşii, de la vărul ei, Alexandru Frangule, iar a patra parte, cea dinspre Todireşti, fiind cumpărată de la Safta şi Toader Ilica.
Xantia Diamandi pusese la dispoziţia cumpărătorului un ispisoc sârbesc de la Bogdan Vodă, din 17 ianuarie 1517; un ispisoc de la Gaşpar Graţiani, din 2 august 1620; un zapis de la Dumitraşcu, feciorul Nastasii şi nepot Maricăi, nepoata lui Luca Arbure, din 24 iulie 1629, pe două jirebii; un zapis de la Grigore Udre, din 23 decembrie 1602, tot pentru două jirebii; un zapis de la Sandul Timuş, din 20 martie 1762; un zapis de la Alexandru Frangule, din 24 ianuarie 1793, precum şi zapisul de cumpărătură de la Safta şi Toader Ilica, din 13 iunie 1789.
Coloniştii slovaci (de fapt, polonezi din Slovacia), 30 de familii, care au părăsit Hliboca în 1834, au primit loturi de colonizare şi s-au stabilit definitiv satul dintre Pârteştii de Sus şi Solca.
În 1890, satul avea 1.073 locuitori, primar fiind Nicolai baron Capri. Învăţător era Daniile Mielnic.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Constantin MILICI (cantor, 24 ani în 1907), Mihai TIPA (17 ani în 1908) şi Filemon MILICI (36 ani în 1907) din Soloneţ.
STĂNEŞTI PE SIRET
Amintit drept „satul Stăneştii sub Codru”, într-un uric din 1638, Stăneştii pe Siret aveau, în 1774, 94 de familii, răspândite pe cele două vetre, care vor forma Stăneştii de Sus şi Stăneştii de Jos, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 169.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăneşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „84 – toată suma caselor”, însemnând 12 femei sărace, 1 nevolnic, 1 popă şi 70 birnici.
Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, „casăle ce le am în Stăneşti, în care lăcuiesc… cu toate acareturile, grădină, pământul şi levezile cuprinzătoare pen prejurul casei”, iar moşia din Stăneşti o lasă copiilor lui, Catrina, Ştefan şi Vasile.
Biserica Sfintei Parascheva din Stăneşti pe Siret avea să fie construită, în 1898, pe locul unei vechi bisericuţe, iar biserica Sfântului Dimitrie din Poieni fusese construită, între anii 1800-1813 de Ioan de VOLCINSCHI. În 1843, patron al bisericuţii Sfintei Parascheva, cu 1.176 enoriaşi, era Cassandra von WOLFRAM, paroh fiind Dimitrie SELESCHI. În 1876, patroni bisericeşti erau Gregor de AIVAS, Ioan de IANOŞ şi Ioana WOLAN, parohul Ioan GRIBOVICI păstorind 1.727 suflete. În 1907, paroh era Avraam IGNATESCU, născut în 1865, preot din 1893, paroh din 1905, cantor fiind, din 1902, George NIMIGEAN, născut în 1857.
Din 1881, funcţiona la Stăneştii de Jos o şcoală cu 2 clase .
În 1890, Stăneştii pe Siret aveau 1.300 locuitori, primarul Stăneştilor de Jos fiind George Gireadă, iar al Stăneştilor de Sus – Ştefan Ţurcan. Învăţător era Emilian Antonovici, Ioan Gribovschi era paroh, iar Vasilie Stefchi – cantor bisericesc.
STĂNEŞTI PE CEREMUŞ
Satul Stăneşti pe Ceremuş, din care se vor desprinde, peste timp, Stăneştii de Sus şi Stăneştii de Jos, proprietate iniţială a răzeşilor din Jadova, este atestat documentar în 9 aprilie 1596, când, în faţa Divanului Domnesc al lui Ieremie Movilă, răzeşii jadovani Costin ot Jadova, Gligorie Tabără, Ştefan şi Andrei Vala, Nichita Scripca şi popa Toma permiteau lui Vasile diac din Stăneşti să ia apă din pârâul Brusniţii.
În 1 mai 1612, Coste Jadovanul vindea lui Grama, starostele de Cernăuţi, pentru 30 de taleri, partea sa din Stăneşti şi pe „vecinul Ion, cu feciorii săi”. Acelaşi Grama va cumpăra, în 20 aprilie 1617, cu 50 taleri, şi partea de moşie din Stăneşti a Ilincăi Iloae şi a feciorului ei, Nicolae, moştenită de la Borodcoaie.
În 17 septembrie 1619, feciorul lui Grama, Vasile Grama, şi copiii lui, Isac diac, Gavril, Toader, Gaftona, Godronia şi Tudora, obţin uric de la Gaşpar Graţiani pentru moşia lor din Stăneşti, sporită, în 1641, şi cu moşia lui Onaca Ropceanul, moştenită după Nastasia şi Gligorie Ropceanul şi vândută, lui Vasile Grama de Călineşti.
În 29 august 1725, descendentul din diacul Isar Grama, Ursachi Isar, cumpără şi părţile de moşie ale lui Grigore Băţul din Stăneşti.
În 5 octombrie 1746, pentru că vecinii din Stăneşti nu plătiseră dijma pe patru ani, mazilii Ursachi Isar, Sandul Brânzanul, Toader Goian şi Nicolai Licperdu rugau pe Ioan Nicolae Mavrocordat Vodă să poruncească plata dijmelor.
În 30 octombrie 1746, Vlădeştii, Goieneştii şi Ursache Isar cer stâlpirea părţilor din satul şi moşia Stăneşti pe care le deţin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăneşti, moşie răzeşească, „104 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Iftimii şi Ignat, 2 dascăli, Nicolai şi Grigoraş, 2 palamari, COSTIUC şi Alecsa, 3 mazili, Ion GOIAN, Vasili COCE şi Ioniţă COSTRĂŞ, 8 şleahtici, Ion CIORNOHUZ, Giorgii ISAR ruptaş, Vasili GRÂU ruptaş, Ion VERIHA şliahte, Vasili VERIHA şliahte, Mirin PANĂ tij (la fel, şliahte), Toader FISTICA şi Andrieş CERCAZ orb de amândoi ochii, 6 volintiri, Ostafi sorocian, Ştefan ciobotar, Ştefan MĂLAICO, Coste MĂLAICO, Nicolai BEŢÂCU şi Ion VAVITCA, 8 umblători (agenţi fiscali), Sandul CÂRSTE, Ştefan HUŢUL, Ion HUŢUL, Gligori HUŢUL, Mihai HUŢUL, Ion RĂZMERIŢĂ, Giorgie FISTICA şi Andrei MÂŢUL, 8 văduve, Irina, Odochie, Părasca, Aniţa, Odochia, Marinka, Odochia şi Antimia văduva mazilului, 6 jidovi, Aiziku, Iosif, Mihel, Iuduka, Strul şi Zeilik, 17 argaţi şi 41 birnici. Ion GOIAN avea 2 argaţi, pe Vasili Geba şi pe fiul lui, Ion; Vasili COCE avea un argat, pe Pintelei; diaconul Nicolai avea 8 argaţi, pe Vasili COPILIUC, pe Vasili scripcar, pe Dumitru FRENIUC, pe Ichim rus, pe Iacob BIZĂRAIUL, pe Matei MAZUR, pe Fedor MAŢAPURIAC şi pe Iacob MAŢIGA; Vasili GRÂU avea 2 argaţi, pe Vasili rus şi pe Fedor rus, iar Ion COSTRĂŞ avea 4 argaţi, pe Nicolai, Iacob sin Andrei, Cozma şi Petrea ungurian.
Birnicii satului Stăneşti pe Ceremuş erau: Vasilii vornic, Vasilii MĂRIUŢAN, Ilaşco SOPCO, Toader MANOLICI, Toader ZOLOR, Toma brat ego, Andronic HUNCA, Nechita HUNCA, Necolai brat ego, Ion FLORIA, Grigori FLORIA, Ion brat ego, Mihail DANOLICI, Toader DANOLICI, Gligoraş DANOLICI, Nechifor DANOLICI, Ivan KOZMENKA, Pavel ŢARIC, Nicolai DANOLICI, Andronic TUNI, Gavril HUŢUL, Tănasă rus, Giorgie săcrier, Iacob IASUC, Ştefan MALAICO, Vasili SOPCO, Giorgie MIRONIUC, Nicolai MIRONIUC, Vasili STEPANIUK, Pricop BOIKO, Grigoraş SAMOIL, Gligori CIMPOEŞ, Gavril STEPANIUK, Ştefan SAPCO, Vasili BILAVA, Toma FLORIOC, Vasili sin ION, Vasili MOŞCAR, Ion DANOLICI, Ion SAMOIL şi Dumitru TUNI.
În 1775, Stăneştii pe Ceremuş aveau 6 mazili, 8 răzeşi, 2 popi, 61 ţărani şi 5 umblători (strângători de biruri).
Între anii 1782-1787, câteva familii de agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din Bavaria, s-au stabilit la Stăneştii de Jos.
În 14 iunie 1794, copiii lui Constantin Ianăş căpitan, împart între ei părţi de moşie din Stăneşti şi din Jadova.
În 6 septembrie 1803, Vasile Grecu şi jupâneasa Anica (născută Goian) lasă fetei lor, Ilica, jupâneasa lui Stanislav, moşia Goianeştilor din Stăneşti.
Biserica Sfântului Nicolai din Stăneştii de Sus fusese construită, în 1835, de Ştefan de VASILCO, sfinţită în 1848 şi dotată cu un nou iconostas în 18774.
Biserica Sfântului Nicolai din Stăneştii de Jos, fusese construită, în 1808, de Ienachi ISTRATUŢĂ. În 1843, biserica din Stăneştii de Sus, cu 931 enoriaşi, era patronată de Ştefan de VASILCO, paroh fiind Mihail TOMOVICI, iar biserica din Stăneştii de Jos, cu 1.392 enoriaşi, patronată de acelaşi Ştefan de Vasilco, era slujită de parohul Theodor CHIBICI. În 1876, patronul celor două biserici era Constantin de VASILCO, cea din Stăneştii de Sus, cu 899 enoriaşi, fiind slujită de parohul Ilarion GRAMATOVICI, iar cea din Stăneştii de Jos, cu 1.510 enoriaşi, avându-l paroh pe Vasilie TARNAVSCHI. În 1907, patronul celor două biserici era Marie EDER, la Stăneştii de Sus fiind paroh doctorul în teologie Cassian BOHATEREŢ, născut în 1868, preot din 1897, paroh din 1901, iar cantor, din 1900, George FRAZIAN (Frăţian), născut în 1864, iar la Stăneştii de Jos, paroh era Iosif OROBKO, născut în 1833, preot din 1859, paroh din 1863, iar cantor, din 1893, Theodor HLIBKA, născut în 1836.
Din 1872, funcţiona la Stăneştii de Jos o şcoală cu 4 clase, iar din 1885, o alta, tot cu 4 clase, în Stăneştii de Sus, în 1897 urmând să fie deschisă, în Wiwoz, o şcoală cu o clasă .
În jurul anului 1850, în târguşorul Stăneştii de Jos, în care se stabiliseră şi multe familii evreieşti, David Melzer deschisese o făbricuţă de săpun şi de lumânări, Meschulen Bleiweiss şi fiii lui – o făbricuţă de sodă, Leiser Hubner – o presă de ulei, David Suessmann – un atelier rudimentar de produs grinzi. Orăşelul avea şi un medic, Dr. Peller, un frizer militar, Jerichim Plutzer, şi o moaşă, Seide Plutzer, nevasta frizerului.
Distileriile de alcool şi morile fuseseră arendate lui Mechel Leb Osterer şi lui Binem Schapira.
În 1890, Stăneştii de Jos aveau 3.000 locuitori, primar fiind Franz Hexel, iar învăţători – Ioan Buczkowski şi Victor Bayer. Paroh era Iosif Obroco.
Stăneştii de Sus aveau 1.600 locuitori, primar fiind Mihail Constantiniuc. Paroh era Ioan cavaler de Bejan, iar învăţător – Alexandru Cuparenco.
Însoţirea raiffeisiană din Stăneştii de Sus, Stăneştii de Jos şi Poieni s-a înfiinţat în 1902, sub direcţiunea lui Ioan Gribovici, din comitetul de conducere făcând parte Petru Posteucă şi vistiernicul C. Clain.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stăneştenii Isidor POSTEUCĂ (lăutar sătesc, 24 ani în 1909), Ioan POSTEUCĂ (26 ani în 1909) şi Gafiţa PLANTUS (50 ani în 1909).
În august 1926, Regina Maria a României, care vizitase Stăneştii în toamna anului 1924, a trimis comunei Stăneştii de Sus patru fotografii cu autograf. În fotografii, Regina apărea îmbrăcată în costumul popular bucovinean, lucrat „de către doamna Minodora Tofan şi SS Părintele Antonie Tofan din Stăneştii de Sus” .
În 27 iunie 1941, populaţia ucraineană din Stăneştii de Jos s-a adunat în biserică, pentru a hotărî condamnarea evreilor. În 28 iulie, 65 de evrei au fost împărţiţi în două grupe şi ucişi cu topoare şi alte unelte. Prima victimă a fost Wagner, apoi, printre ceilalţi, şi rabinul Friedlaender, şi cei doi fii ai lui.
După intervenţia Jandarmeriei Române, aflate sub ordinele lui Constantin Hrehorciuc, din Suceviţa, viitor Erou al Umanităţii, ceilalţi evrei din târguşor au fost salvaţi de la cumplitul linşaj, dar, din păcate, supravieţuitorii au fost duşi în lagărele din Transnistria, unde au murit 172 evrei din Stăneştii de Jos.
La Stăneştii de Jos s-a născut poetul iconar Vasile POSTEUCĂ (10 septembrie 1912).
STĂUCENI
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost satul Stăucenii Mari, cu două heleşteie, alt sat Stăucenii Vechi, cu un heleşteu”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stăuceni, moşie a mănăstirii Putna, „54 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Timoftii şi Iacob, 2 dascăli, Ivan şi Hrihor, 1 călăraş, Andrei sin poroşnicului, 1 şliahtic, Andrei SPÂNU, 1 văduvă, Lupa, 1 căpitan de voluntari, Alecsandru SPÂNU, 1 jidov, Moşko, şi 45 birnici, adică: Simion COLIASCĂ vornic, Necolai POPOVICI, Iacob ZUBALIUCU, Luchian HAIMANIUC, Andrei pânzar, Ion CURILIUCU, Mihailo BUŢULICU, Simion CANTIMIRIUC, Necolai CARLEUSCHII, Petre CARLEUSCHII, Hrihor zet popii, Ivan HARITON, Andrei SURDUL, Ivan ROMANIUC, Ştefan CHIRILIUCU, Ştefan BOICO, Ion vătăman, Iacob CELNIRU, Mihailo OSTRABA, Vasilii COŞMIRU, Dănilă PENIUC, Lesun SĂRANOTIŢ, Toma POPOVICI, Ivan MALII, Simion OSTRIL, Gavrilo CONFEDORAT, Alecsa IOSIP, Simion CIORLETINSCHII, Andrei PANU, Hrihor CIORNOCOJII, Dănilă FILIPCIUCU, Mihailo CRICLIBEŢ, Ivan brat ego, Ivan AFTEMIICIUCU, Necolai MALINKO, Iurie HACHIMCIUCU, Dănilă IURIICIUCU, Ivan CURELIUC, Dumitru CURELIUC, Zaharki rus, Fedor HOTICHIUC, Hrihor morar, Matei zet lui, Iacob CHICOT şi Precop BOLNAVU.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Stăuceni avea să fie construită, în 1903, pe vatra vechii bisericuţe a Sfântului Mihail, aflată, în 1843, sub patronatul lui Deodat von MALEWICZ, paroh fiind Dimitrie BAJAN, care păstorea 1.492 suflete. În 1876, patron al bisericii cu 2.101 enoriaşi era domnişoara Antonia de KOCHANOWSKA, paroh fiind Ioan TARNOVIEŢCHI. În 1907, patroni bisericeşti erau baronina Antonia de KOCHAVOWSKA şi baronul Anton de KOCHANOWSKI, paroh fiind Ioan de TARNOWIECKI (se boierise bietul preot!), născut în 1828, preot din 1852, paroh din 1859, iar cantor, din 1905, Vladimir DRACINSCHI, născut în 1879.
Din 1857, funcţiona la Stăuceni o şcoală cu 5 clase .
STEPANIUCA
În 29 aprilie 1642, când se împart moşiile lui Moţoc cel Bătrân, se înfăţişează Divanului Domnesc Lupul Prăjescul cu feciorii lui, nepoţii marelui logofăt Ghenghe, nepoţii lui Neagoe, strănepoţii lui Crăciun postelnic şi toţi strănepoţii lui Lenţa cel Bătrân, revendicând şi obţinând întăritură pentru părţile lui Lenţa cel Bătrân, câte un sfert din satele Babin şi „Stepanovca”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi de Stepaniuca”.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a opta parte din sat de Stepeneuca cu tot vinitul din tot locul şi cu vecinii carii fac oamenii”.
În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Stepaniuca.
În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar.
STOROJINEŢ
În 18 februarie 1448, Roman Vodă, fiul lui Ilie, după ce îl ucisese pe unchiul său, Ştefan Vodă, cel care îi arsese ochii lui Ilie, îşi răsplătea lefegiii poloni, oferindu-i lui Petrea, fiul lui Toma, satul „Storojineţ, pe Siret, mai sus de Rubcea” (Ropcea).
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 4-a biserică, la Storojineţ, cu popă”.
În 25 februarie 1634, satul Storojineţ încă era unul răzeşesc, fraţii Vidraşco şi Cărste stăpânind a patra parte din sat, pe care i-o vindeau lui Gligorie Ropceanul, acest Gligorie din Ropcea cumpărând, împreună cu jupâneasa lui, Nastasia, şi alte părţi de moşie la Storojineţ, în 10 iunie 1638.
În 22 iunie 1670, Costana, fata lui Bilaş, şi fiul ei, Tofan, vindeau lui Dumitraşco pitar partea lor de moşie din Storojineţ, pentru 30 lei bătuţi, printre martori aflându-se şi Tiron de Storojineţ, iar Antimia Cazacu şi feciorul ei, Costin, alţi răzeşi din Storojineţ vindeau, tot în 1670, partea lor, adică o şesime din sat, pentru 40 lei turceşti, marelui logofăt Dumitraşco.
În 15 aprilie 1710, fostul vornic Ştefan Sorocean dăruia feciorilor lui, Alexandru, Toderaşco şi Vasilie, moşia lui din „Storojineţ pe Sirete”. Fraţii Soroceanu aveau să primească încuviinţarea de a strânge birurile de pe moşia lor, în 6 noiembrie 1721, de la Racoviţă Vodă.
În 30 ianuarie 1737, egumenul Dragomirnei, Ioasaf, pretindea că mănăstirea are în stăpânire jumătate din satul Storojineţ, dar că nu posedă urice şi zapise, acestea fiind arse de cazacii lui Timuş Chmelnicki.
În 30 mai 1742, Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul, dăruia a patra parte din satul şi moşia Storojineţ feciorilor lui Dumitraş Ropceanul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Storojineţ din Ocolul Berhometelor „38 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 2 femei sărace, 20 scutelnici ai banului Beldiman şi 15 scutelnici ai lui Andrei Beldiman.
În 1774, Storojineţul avea 35 familii, în 1775, Storojineţ şi Comăreşti aveau, împreună, 1 mazil, 1 popă şi 42 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 140.
Din 1777, la Storojineţ se stabilise măcar un evreu, Moise Blaukopf, cel care avea să se ocupe cu gestionarea veniturilor de stat din întreaga Bucovina. Nepotul său, fiul lui Fishel Blaukopf, Izchak Josef Blaukopf, născut la Storojineţ, în 14 ianuarie 1858, avea să ajungă adjunctul primarului Cernăuţilor, dr. Alois cavaler von Tabora, între anii 1877 şi 1898.
În 1828, s-a stabilit la Storojineţ evreul Markus Anhauch, comerciant din Lvov, al cărui fiu, Salomon Anhauch, a fost primul evreu care a beneficiat de dreptul de a avea proprietăţi agricole în Storojineţ, ca urmare a decretului imperial din 2 decembrie 1865.
Biserica Sfântului Gheorghe din Storojineţ, ctitorită în 1786 de familia FLONDOR, se afla, în 1843, când avea 1.358 enoriaşi, sub patronatul lui Nicolai de FLONDOR, paroh fiind Ilie FILIEVICI. În 1876, biserica avea 1.883 enoriaşi, patron bisericesc fiind Georgie de FLONDOR, iar paroh, acelaşi Ilie FIRLIEVICI. În 1907, patroni bisericeşti erau Ioan de FLONDOR şi evreul Samuel OHRENSTEIN, paroh fiind Nicolai FIRLIEVICI, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1884, iar cantor, din 1900, George POJOGA, născut în 1863.
Din 1858, funcţiona la Storojineţ o şcoală germană de băieţi de 6 clase, una de fete, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1874. În 1893, s-a deschis o şcoală cu 2 clase, iar în 1896, una cu o clasă .
„Noua biserică din Storojineţ, la a cărei clădire a contribuit mai ales dl. Georgie cav. de Flondor, fu sfinţită într-a 30 Septemvre 1888 de IPSS mitropolitul Dr. Silvestru Morariu. La acest act solemn au fost de faţă mai mulţi oaspeţi şi domni: consilierul consistorial Dionisie cav. de Bejan, consilierul la Curtea de Apel Mihai Piteiu şi brigadirul (general de brigadă) Teodor Seracin” .
Comunitatea evreiască din Storojineţ a ajuns atât de puternică, datorită afacerilor pe care le dezvolta, încât, în 1890, primar al orăşelului a devenit farmacistul Philipp Fuellenbaum, următorul primar fiind, după mutarea farmacistului la Cernăuţi, avocatul Isidor Katz, sub conducerea lui ajungând Storojineţul să fie recunoscut drept oraş, în 1898, cu prilejul sărbătoririi jubileului de 50 de ani de domnie al împăratului Francisc Josif.
Un important rol în asigurarea unei prosperităţi sociale armonioase în părţile Storojineţului au avut-o, în deceniile de la cumpăna veacurilor trecute boierii cavaleri de la Prisăcăreni, fraţii Grigorcea, Modest şi George, cei care, printre alte fapte pline de nobleţe, vor pune la dispoziţie, după anul 1904, burse integrale copiilor de ţărani bucovineni dispuşi să urmeze cursurile liceului agricol din Rădăuţi. Unul dintre cei doi fraţi, Modest cavaler de Grigorcea, a înfiinţat, în 1 ianuarie 1893, cea de-a doua, după cea din Gura Humorului, „însoţire districtuală de economie şi credit” din Bucovina, la Storojineţ, instituţie bancară de tip Raiffeisen anterioară cu mai bine de doi ani celei din Cernăuţi, înfiinţată tot de Modest cavaler de Grigorcea, în 4/15 iunie 1895. În 1 martie 1894, când s-a citit raportul primului an de activitate, „însoţirea a sporit atât de iute încât printr’însa s-au trecut, în acest an, peste un milion de florini şi că acum împărtăşeşte părtaşilor săi un câştig de 8 la sută. Pe lângă aceasta, tot prin stăruinţa d-lui Grigorcea, însoţirea a dat din câştigul său 200 fl. Pentru Societatea Doamnelor Române. De am avea şi pe alocurea însoţiri de aceste şi bărbaţi cu inimă pentru popor ca boierul Grigorcea, omul nevoeş mai lesne şi-ar putea prinde nevoile şi nu ne-ar mânca omida cămătarilor, cum ne-a mâncat şi cum ne mai mănâncă” .
În urma alegerii consiliului comunal Storojineţ, în 8 şi 9 august 1903, de către 8 electori români, 2 nemţi şi 20 evrei, în Corpul I au fost aleşi deputaţi: Josel, Cherşcu şi Bercu MAURUBER şi cumnatul lor, Zelig LEISING; în Corpul II: Iţcu, Moşcu şi Chaim WELT, plus socrul lui Iţcu, Zelig SISCHER. Alţi deputaţi comunali: Cherşcu Leiba HERT şi ginerii lui, Haim SOMMER şi Eisig HERMANN, farmacistul FILLENBAUM, Motio VEICH, Jankel DRIMMER, Leiba ZAPPLER, Volf LOEBEL, Herşcu Leiba HERMAN, Ancel Herşcu SOLL, Moşco LINCER, Aron STORPER şi Moşcu PREMINGER, toţi votaţi şi de parohii FILIEWICZ şi Hieronim MALCINSCHI, dar şi de primarul CUCERA. Secretar comunal era TURK .
O listă de subscripţie din 16 februarie 1896, în favoarea Societăţii „Şcoala Română”, cuprinde următoarele nume de locuitori ai Storojineţului: medic David SEINFELD, avocat Isidor KATZ, notar Titus de CUPARENCO, consilier c.r. Nicolai BALMOŞ, spiţer FULLENBAUM, Ioachim IEREMICIUC, inspector Ottokar SIKORA, Minodor BENDEVSCHI, Ieronim MALCINSCHI şi Ion ANDRUHOVICI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Frosina a lui Vasile CONDRIUC (17 ani în 1909), Vasile ISPAS (cântăreţ lăutăresc, 41 ani în 1909) şi Măriuţa a lui Mihalache BLED (19 ani în 1909) din Storojineţ.
În octombrie 1914, „mahalaua din Storojineţ, în care locuiesc numai Români, a fost prădată şi în parte mistuită prin foc de Ruşi” .
Evreii din Storojineţ au avut de suferit şi în perioada primului război, dar şi în cea a următorului măcel planetar. După ocuparea nordului Bucovinei de către armatele sovietice, mulţi evrei din Storojineţ, fiind consideraţi exploatatori ai clasei muncitoare, au fost arestaţi şi deportaţi, în 13 iunie 1941, în Siberia.
În 4 iulie 1941, când unităţi ale armatei române au intrat în Storojineţ, 200 evrei au fost împuşcaţi în următoarele două zile, iar 4.000 evrei au fost înghesuiţi în două şcoli, timp în care casele lor au fost jefuite.
Primarul oraşului, Petru Bruja, a demisionat, în semn de protest, iar în locul său a fost numit primar Dimitrie Rusu, care, împreună cu viceprimarul Ştefan Tomovici, a organizat un ghetou, care includea străzile Grădiniţei, Ieronim, Malcinschi şi Lumea Nouă.
În această lume vrăjmaşă, nebună, au manifestat atitudini omeneşti faţă de evrei Şerban Flondor, colonelul Bârzescu, comandat al Legiunii de jandarmi, şi Isidor Palade, secretarul primăriei din Storojineţ. Din păcate, umanitarismul lor nu a fost suficient, evreii fiind încolonaţi, zilnic, în ordine alfabetică, şi duşi, prin Iedineţ din ţinutul Hotinului spre lagărele din Transnistria, de unde puţini s-au mai întors.
STRAJA
Cătun, cu rol de strajă, al Vicovului de Sus, sat atestat documentar în 23 mai 1436, satul Straja îşi împleteşte istoria cu Vicovu de Sus, prima menţionare a unor săteni din Straja făcându-se în 18 iunie 1767, când egumenul Putnei se plângea lui Grigore Callimah Vodă împotriva vecinilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja, „care nu s-au obişnuit a trăi în vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăesc împrăştiaţi pe acele moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Straja, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând „13 liuzi ai ofiţerului ce şade acolo şi care proviant de la Piatra” primeşte, 1 ţigan şi 26 birnici.
În 1774, Straja avea 45 de familii de iobagi mănăstireşti, în 1775, 1 popă şi 38 familii de iobagi mănăstireşti, iar în 1784, 80 familii.
În 11 iunie 1778, Constantin Cărcul, vătaf de Straja, Vasile şi Gligoraş Juravle, care au fost de faţă la hotărnicirea părţilor lui Vasile Zub de pe muntele Lucina, dădeau mărturie egumenului Ioasaf cum că mănăstirii Putna nu i s-a dat a treia parte din munte, care i s-ar fi cuvenit.
În 16 iunie 1784, mănăstirea Putna arenda satele Straja şi Vicovu de Sus unor lipoveni.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Straja a fost construită în anii 1867-1870, pe locul unei bisericuţe din 1786, care avea, în 1843, 1.453 enoriaşi, preot administrator fiind Vasilie BUNCIAC. În 1876, biserica avea 2.129 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie ONCIUL. În 1907, paroh era cărturarul Dimitrie DAN, născut în 1856 la Suceava, preot din 1880, paroh din 1890, preot cooperator fiind George COSMOVICI, născut în 1873, preot din 1904, iar cantor, din 1894, Andrei CANTEMIR, născut în 1847.
Din 1860, funcţiona în Straja o şcoală cu 6 clase .
O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „ dl paroch Dimitrie DAN, din Straja”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Ioan CHIRA, Ilie URSULIAN, Marina a Ilie URSULIAN, cantor bisericesc Ioan URSACHI, învăţător superior Nichifor BOCANCE, secretar comunal Alexander DAŞCHEVICI, cantor Andrei CANTEMIR, asistent silvic Franz BITTNER, juratul Ioan POPESCUL, Mihai TOMIAC, Georgi COTOZ, Dimitrie POPESCUL, Istrati JURAVLE, Nichifor ROMANIUC, Nicolai POPESCUL alui Dimitrie, învăţătoarele Magdalena VASILOVICI şi Glicheria VASILOVICI, Dumitru CÎRCIUL, Iacob PĂDUCHE, Chireac COTOS, Ioan PĂDUCHE, Teodor JURAVLE, Vasile POPESCUL, Ilie PĂSĂILĂ, Alexandru POPESCUL, Vasile CHIRA, Petru COTOZ, Vasile BUTA, Georgi PĂSĂILĂ, Dimitrie POPESCUL, Teodor CHIRA, Andrei COCA, Gavril JURAVLE, Constantin POPESCUL, Vasile BODNARIU, Miron CHIRA, Simion TARNOVIEŢCHI, Iacob CÎRCIU, Pavel POPESCU, Elena PĂTRĂUCEAN a lui Ioan, George CHIRA alui Ioan, Ioan PITIC, Teodor POPESCUL, Vasile URSULEAN, George URSULIAN, Mihai COTOS, poliţaiul Pamfil COTOZ, Ioan POPESCUL, Teodor COTOZ, Pavel PETREUCEAN, Georgi PASAILĂ, Teodor HASNA, Constantin CHIRA, Ilie PETREUCEAN, Cosma COTOS, Dimitrie BURACIUC, Gavril POPESCU, Ioan STIRBAN, Nistor POPESCU, Vasile PĂTRĂUCEAN, Petru PADUCHIE, Maria POPESCUL, Safta PINTESCU, Marina COTOS, Safta PITEI, Paraschiva PASAILĂ, Catrina COTOZ, Maria şi Toader JURAVLE, Dimitrie URSACIUC alui George, Achilina BODNAR alui Costan, Terentie BODNAR, Alexandru PINTESCU, George PINTESCU, Maria POPESCUL, Elisaveta JURAVLE, Ilie POPESCU, Maria COTOZ, Constantin JURAVLE, Ioan BRES, Maria HANŢAR, Nicolai STIRBAN, Ana POPESCU, Maria HASNA, Rachila BEIN, Irina BEIN, Maria GLEŞCA, Elena COTOS, Maria POPESCU, Ioan HANZAR, Dimitrie CALANCE şi Tanase CALANCE .
Banca populară raiffeisiană din Straja a fost înfiinţată în 1 noiembrie 1902, sub direcţiunea cărturarului Dimitrie Dan, cu Constantin Popescu preşedinte şi Nicolai Bocance vistiernic.
„Straja poate fi privită ca o comună bucovineană model, ca un sat model pentru Românii din orice parte. Casele sunt bine clădite, curate, se înşiră pe amândouă laturile drumului drept, încunjurate de curţi largi, bine ţermuite cu scânduri.
Ce sunt oamenii din Straja se poate vedea într-o zi de hram mare, când ei se adună toţi la biserică şi, fiindcă e o Duminică de Paşti ca aceasta, în curând ei sunt toţi acolo. Chipuri mândre cu ochi negri adânci, cu pletele revărsate pe umeri; spătoşi, cu umbletul încet şi sigur. Oameni, nu glumă! Cojoacele albe, nouă, tivite cu blană de miel neagră, şi prin care ies mânecile largi ale cămăşii de pânză curată, sumanele cafenii, cizmele nalte trase vitejeşte peste genunchi, li dau şi mai mult înfăţişarea unor luptători totdeauna gata. În mână au pălăriile de croială ungurească, cu margenile răsfrânte în sus. Câte unul şi-a pus ciorapi verzi de lână ca ai pădurarilor şi alte podoabe împrumutate. Toţi flăcăii au înfipt în pălării, de bucuria Paştilor, flori de hârtie şi pene. Şi cătanele, pentru ca să arăte din partea lor că ştiu să preţuiască o zi ca aceasta, şi-au înflorit şăpcile cu rămurele de brad.
Femeile au îmbrăcat şi dânsele cojocele, care lasă slobode mânecile, ce sunt înfoiate numai la neveste. Cele mai multe poartă catrinţa strâmtă, prinsă înainte, neagră, cu dungi supţiri în lung şi o margine lată roşie. Dar se văd şi fuste de postav umflate, puternic colorate, şi care se cheamă „sucne”: aceea dintre fete, care poate să capete o „sucnă”, e foarte mândră de aceasta şi iese în rândurile dintăiu. Pe cap, femeile măritate au ştergarul învălătucit pe supt bărbie, fetele-şi lasă cozile pe spate, iar cele care vreau să se ştie că doresc mire aşază pe părul lor lins un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe, care se cheamă „gâţă”…
În Straja se vede o casă gospodărească, dar mică şi lipsită de orice fel de împodobire, casă trainică ţi încăpătoare pentru oameni mulţămiţi cu puţin. Acolo s-a născut istoricul Dimitrie ONCIUL, şi în vorba lui hotărâtă şi răspicată, în lucrul lui încet şi sigur, în căutătura lui care-ţi caută ochii, se vede înrâurirea acestor săteni ai Strajei, între cari a trăit fiul de preot cei dintâi ani ai vieţii sale. Acum în casa parohială se află o bibliotecă bună, şi se scriu de Dimitrie DAN, parohul Strajei, care e membru corespondent al Academiei Române, lucruri folositoare pentru cunoaşterea poporului nostru şi a trecutului său” .
„Casele, înconjurate cu grădini şi acoperite cu şindrilă, cu păreţi ca neaua, au ferestre mari, luminoase, iar uşile, tăiate în mijlocul faţadei, îngăduie să se vadă, câteodată, femei gătite în alb, cu mâna streaşină la ochi. Nu în multe părţi se pot întâlni gospodării mai aşezate ca în Straja… Nicăieri oamenii nu sunt mai sobri şi mai cumpătaţi ca aici şi nicăieri vrednicia nu dă mai multe semne de belşug decât în acest sat, înşirat ca nişte boabe, cale de câţiva kilometri, în lungul Sucevei” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa a lui Toader POPESCU (48 ani în 1908) din Straja.
La Straja s-au născut pictorii George COTOS (3 aprilie 1915) şi Traian ROTARU (20 septembrie 1939).
STROIEŞTI
Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”.
Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.
În 13 martie 1495, Ştefan cel Mare întărea satul „Stroeştii, în gura Şumuzului”, fraţilor Dragoţăl, Petrea, Gliga şi Cârţilă, precum şi nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva şi Anghelina.
În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obţinea uric pentru Stroieşti, în „fundul Şomuzului”.
În 1 mai 1666, Duca Vodă întăreşte marelui postelnic Stamati satul Stroieşti, „cu vecini şi cu curţi gata, şi cu heleşteie şi cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.
Stroieştii sunt menţionaţi, pentru a doua oară, abia în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinţii din fundul Şomuzului”, tatăl cronicarului având multe moşii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, şi înstrăinate, inclusiv de sângerosul şi cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroeşti la ţănut Sucevii cu vecini şi cu curţi gata şi cu heleştee şi cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.
Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menţionaţi, într-o înzestrare la Ilişeşti, primarul, preotul şi diaconul din Stroieşti, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei şi diaconul Dumitru ot Stroieşti.
În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului şătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparţinea lui Toader vistiernic, dar se împărţea între Todosia Tăbucioaia şi fraţii ei Andreiaş şi Toderaşco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.
În 1743, pe moşia boierului Stamati, Stroieşti, soseşte primul emigrant transilvănean, împreună cu soţia, Vasile MITRU, plugar din Leşu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leşu, împreună cu soţia şi cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.
Peste alţi zece ani, în 1763, vine, împreună cu soţia, patru băieţi şi două fete, George TURTUI, plugar din Rebra Mare.
În 1774, vine şi un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soţia şi o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieşteană.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stroeşti, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 15 birnici, iar la Zăhăreştii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (aşa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zahareşti) şi 5 birnici.
În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroieşti avea doar 22 familii (20 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97, populaţia satului sporind, ulterior, datorită coloniştilor galiţieni, aduşi în sat mai ales după 1848.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de POPOVICI, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903, iar biserica Sfântului Dimitrie din Zahareşti a fost ctitorită, în 1542, de pârcălabul de Hotin Nicoară HROVICI. În 1843, biserica din Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de POPOVICI, era slujită de parohul Andrei DANCIUL, iar biserica din Zahareşti, cu 476 enoriaşi, patronată de Iordachi de CATARGIU, de preotul administrator Ioan DAN. În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de POPOVICI şi slujită de parohul Emanuel ISOPESUL, iar cea din Zahareşti, cu 1.522 enoriaşi, dar proveniţi şi din satele Liteni şi Buneşti, fiind patronată de Nicolai de GORZYCKI, de familia armenească BOTUŞAN şi de Andrei MOISA, paroh fiind Constantin BERARU. În 1907, paroh la Stroieşti era Ioan DOROFTEI, născut în 1863, preot din 1889, paroh din 1899, preot cooperator fiind Vasile BOCA, născut în 1878, preot din 1902, iar cantor, din 1904, Dionisie MAXIMIUC, născut în 1860, în vreme de biserica din Zahareşti îl avea paroh pe Eugen TURTUREAN, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Leon MALCINSCHI, născut în 1864.
Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase, iar din 1890 avea să fie deschisă şi la Zahareşti o şcoală cu 2 clase .
Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.
În 1898, când se înfiinţează o Însoţire Raiffeisen, la Stroieşti era preot şi preşedinte al înfrăţirii un prieten al lui Grigore Filimon, Ioan Doroftei, director al băncii rurale fiind Pentelei Poleac.
„Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.
În mai 1906, „pe lista încredinţată d-lui (învăţător) superior din Stroeşti, Alexandru ŢĂRAN” pentru înfiinţarea unei proiectate societăţi culturale, „Luceafărul Bucovinei” sunt menţionate numele unora dintre săteni, precum: Dumitru GEMĂNARIU, Aurelia BATARIUC, Gavril MLEŞNIŢĂ, George TOMOIAGA, Procopie RODINCIUC, Simion HOLCA, Vlad COSMIUC, Eduard PRAL, Petru SUBCINSCHI, Traian ŢĂRAN, Vasile COCARIU, dl ILNIŢCHI, Gavril GEANARIU, Istrati GEMANARIU, Arsânte GEMANARIU, Niculai CRIŢAN şi Pentelei POLEAC .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stroieştencele Ana MATEICIUC (20 ani în 1907) şi Rahila DELNEA (22 ani în 1907).
STULPICANI
Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr.
Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.
În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”.
Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”.
Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.
Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion FLOCIA, Ursul FLOCIA, Nichita FLOCIA, Toadir DUMBRAVĂ, Toadir FLOCIA, Grigore FLOCIA, Gavril MĂGAN, Ion BĂLĂU, Ilie MĂGAN, Georgiţă ROGINĂ, Toadir PAŞCAN, Vasile ŢIGĂNESCU, Simion ŢIGĂNESCU, Petrea ROGINĂ, Petrea POPESCU, vornicel, Toma DOBRIAN, Mihalachi GEMĂNAR, Ion CATRINAR, Iacob, rus, Toader CATRINAR, Vasile ZANCUL, Nicolai POPESCUL, Georgii PLĂMĂDIALĂ, Ion ŢIGĂNESCU, Lupul PLĂMĂDIALĂ, Vasile HÂNTUL, Ion HÂNTUL, Pintelei CÂRNIALĂ, Vasile CÂRNIALĂ, Ifrim CÂRNIALĂ, Ion PLĂMĂDIALĂ, Chiruţă COBUZ, Ion PATROLE, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile STURZA, Chirilă ZANCUL, Ion sin Chirilă ZANCUL, Simion ZANCUL, Ion, săcuiul, Toadir GEMĂNAR, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan TRAISTĂ, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David VERDIŞ, Gavril MUSCĂ, Georgii MUSCĂ, Toadir MUSCĂ, Vasile MARCU, Gavril LUCAN, Nistor LUCAN, Georgii LUCAN, Ioana LUCĂNIŢA cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei LUCĂNIŢII, Toadir VERDIŞ, Dumitru VERDIŞ, Gavril sin Dumitru VERDIŞ, Ion CABA, Agapi MOROŞAN, Toadir MĂGAN, Constandin zet Crăciun FARAON, Dumitru FARAON, Ion CRĂCEA, Petrea CATRINAR ot Capu Codrului, Ion COBUZ ot Cacica.
Rufeturile erau: popa Miron CIOFU, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana CÂRNILOAIA, Maria, băciţă, Tiniţa COBUZOAE, şi Maria a lui ANDRIEŞ, crav.
Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.
Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.
După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.
Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile FLOCEA şi Teodor a POPII. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei ANDRIEVICI. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan ZURKAN (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian DAN, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil HUTU, născut în 1879.
Din 1879, funcţiona la Stulpicani o şcoală cu 4 clase .
În 19 februarie 1875, s-a născut, la Stulpicani, viitorul publicist şi scriitor bucovinean Nectarie Cotlarciuc.
În 1886, temuta bandă a lui Simion Big din Negrileasa, în care, alături de câţiva berchişeşteni (Costan Flocea, Grigori Coca, Georgi Ţimpău, Ioniţă Coca, Ieremie şi Vasile a Antonesei), făceau parte Dumitru a Popi din Stulpicani şi negrilenii Gavril şi Simeon Scheuleac, a călcat, prădat şi ucis pe evreul Gottlieb din Stejăroaia şi pe huţanul Ivan Droniuc din Benia, dar tâlharii au fost prinşi de procurorul sucevean George Isăceanu, după ce puşca evreului Gottlieb a fost găsită la Simion Big. Procesul s-a ţinut cu mare vâlvă la Suceava, tâlharii fiind apăraţi de socrul primarului Franz cavaler Des Loges, Samuil Isopescu, şi de avocaţii evrei Finkler şi Robinson. Verdictul s-a dat în 21 mai 1887, când Simion Big a fost condamnat la 20 ani închisoare, iar cetaşii lui, cu excepţia fraţilor Scheuleac, care au fost achitaţi, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea între 6 şi 15 ani.
„Duminică, 4 Noemvre 1888, stil nou, se va aranja în localităţile şcoalei poporale din Stulpicani o serată cu dans. Preţul de intrare pentru o persoană 1 florin, pentru o familie 1 florin 50 creiţari. Venitul curat este menit pentru şcolerii seraci din Stulpicani. Oferte benevole sunt a se trimite comitetului, care constă din următorii Domni: Petru Boca, paroch ortodox-oriental, Ignat Şmidt, învăţător, şi Wihelm Mallek, c.r. administrator poştal” .
Dar dincolo de astfel de întâmplări nefericite exista viaţa reală, din ce în ce mai prosperă la Stulpicani şi mai marcată de petreceri mondene, după modelul austriac.
O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru BOCA, paroch din Stulpicani”, conţine următoarele nume de localnici: fata parohului, Maria BOCA, Nicolaiu COZAN, Alexiu FLOCEA, Ion (alui) Vasile FLOCEA, Simion (alui) Iacob MOROŞAN, Mihaiu (alui) Gavril FLOCEA, Niculaiu (alui) Ion HUTU, Vasile (alui) Petru MOROŞAN, Vasile (alui) Petru FLOCEA, Ion (alui) Grigori FLOCEA, Ana (alui) Georgi POPESCU, Acsenia (alui) Ilie POPĂ, Ion ARAMĂ, Alexiu BĂCILĂ, cantorul bisericesc Teodor COTLARCIUC (părintele viitorului Mitropolit al Bucovinei, Nectarie COTLARCIUC), Ion BUZILĂ, Gavril (alui) Simion DUMBRAVĂ, Ion RUSU, Grigori (alui) Iordachi POPĂ, Teodor (alui) Ion FLOCEA, Nistor (alui) Petru MOROŞAN, Maria (alui) Emanuil BALOŞ, Ioana (alui) Niculai BILAVSCHI, Ilie POPA, Ion (alui) Georgi FLOCEA, Georgi (alui) Ion DIACONU, Vasile (alui) Dumitru CATRINARIU, Ileana (alui) Ion HUTU, Nistor FORMINTE, Simion SILEA, Simion ŞOMITCA, Georgi OSTANSCHI, Ioana (alui) Vasile ZAMCU, Paraschiva (alui) Vasile MOROŞANU, Maria (alui) Georgi POPA, Eudochia (alui) Pintileiu COZAN, Petru SILEA, Teodor (alui) Ion HUTU, Simion CATRINARIU, Catrina (alui) Ion ARAMĂ şi Maria alui Gheorghi BUZILĂ .
Banca populară raiffeisiană s-a înfiinţat în 1 februarie 1903, sub direcţiunea lui Georgiu Pojoga, cu Ion Tonigariu preşedinte şi cu Emilian Iliuţ casier.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Varvara AXENTOAIE (16 ani în 1908), Paraschiva ŢIGANESCU (16 ani în 1908) şi Toader GÂNSCĂ (30 ani în 1908) din Stulpicani.
În Stulpicanii de azi, comună de oameni vrednici şi gospodari, străluceşte mocnit şi aproape tainic muzeul din casa învăţătorului Chiril Drancă. Domnul învăţător s-a născut pe valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, şi, după ce a mărşăluit până la Stalingrad şi înapoi, mereu cu arma în mână, mereu apărându-i pe ţăranii pe care îi conducea în luptă chiar şi de aliaţii nemţi, s-a stabilit la Stulpicani, unde a rămas pentru totdeauna, crescând generaţii după generaţii şi iniţiindu-le şi în taina lemnului mărturisitor, lemnul acela cu meşteşug prelucrat şi care eternizează simboluri ancestrale. Există în căsuţa lui Chiril Dranca bâte ciobăneşti cu încrustări de calendare solare şi de zodiacuri, există lăzi de zestre, care păstrează pe capace simbolurile întregului univers, există linguri, furculiţe şi căuşe de lemn, ba şi câte un corn de vânătoare, ba şi un cuier cu scrieri runice. E un om cu trup puţin, dar cu un suflet până la cer domnul învăţător Chiril Dranca, iar munca lui de o viaţă, inclusiv „statuile” plămădite în măruntaiele pământului, drept rădăcini, merită o expunere care să sporească faima Stulpicanilor în cele patru zări.
Şi mai există la Stulpicani un fost orfan de război, Toader Silea, care a oferit satului o fabrică modernă, dar şi un loc de închinăciune, o biserică frumoasă, durată cu dragoste şi cu smerenie. Şi mai există o mulţime de oameni frumoşi, demni şi de o superbă nobleţe muntenească, meniţi parcă pentru a lumina luminoasa vale a Suhăi.
STUPCA
Satul Stupca, menţionat încă din vremea lui Petru Rareş, a fost dăruit mănăstirii Solca, de către ctitorul acesteia, Ştefan Tomşa val II-lea, în 1615, întăritura domnească a lui Radu Mihnea Vodă, din 15 aprilie 1618, menţionând satele Stupca şi Lămăşeni, „care au fost domneşti, ascultătoare de târgul Sucevii”.
În 9 noiembrie 1669, preotul din Stupca, „popa Iftimie”, a fost martor la o tranzacţie funciară în Ilişeşti.
În 15 decembrie 1717, când Racoviţă Vodă confirma fraţilor Iordachi, Şerban şi Toader Cantacuzino „satul Stupca, cu vecini şi heleşteie”, este, practic, menţionat un regim laic al satului, care aparţinuse, probabil că în urma unui schimb de moşii, logofătului Iuon Boul, din moment ce Cantacuzinii spun că satul „l-a dăruit moaşa lor, Booaia lui Iuon logofăt”.
În 15 iunie 1752, a fost refăcut hotarul dintre Stupca şi Ilişeşti, în prezenţa stupcanilor Văslan şi Gligorie Nemiţanul, reperele toponimice ale hotarului fiind: hotarul Zahareştilor, heleşteul Boului, rediul lui Cimbru, pârâul Ciutării, poiana lui Ciocan.
Toponimele acestea înveşnicesc numele unor localnici: logofătul Iuon Boul, care îşi făcuse un eleşteu înspre Zahareşti, Cimbru, care defrişase păduricea de pe deal (rediu) şi Ciocan, care şi el defrişase o parte din pădure.
O altă hotarnică, făcută în 11 iulie 1768, pentru Vasile Calmuţchi, proprietar în Ilişeşti, reia aceleaşi toponime (iazul Booaia, deci al văduvei lui Boul; rediul lui Cimbrişor, deci al feciorului lui Cimbru; poiana lui Ciocan, Poiana vizuinilor, Poiana Stupcăi şi Drumul Câmpulungului).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Stupca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 30 scutelnici şi 10 slugi şi argaţi ai stolnicesei Bălşoaei, 3 popi, 3 femei sărace, 11 ţigani şi 16 birnici.
Până în 1774, când Bucovina este ocupată de trupele generalului Mieg, la Stupca se stabilesc câteva familii de emigranţi transilvăneni: Vasile MORARIU (în 1753, din Nimigea), Ion UNGUREAN (1758, Bârlea), Ioan, Andrei şi Isidor BONTA (1763, din Sân George), Laurentie MOROŞAN (1765, Poieni), Teodor RODNEAN (1768, Bistriţa), Eremia ROŞCA (1768, Cilibica), Lupu MUNTEAN (1768, Calchion), Ioniţă ROŞCA (1769, Cilibica), Vasile a lui TOADER (1770, Ivanuşca), Teodor DUREA (1771, Năsăud), Iftimie ZAHARIA (1771, Blăjenii de Jos), Ignatie BODNAR (1771, Rădăşeni), Toader DULUŢ (1771, Fiscova), Ştefan LOCATI (1771, Bahmuta), Toader VICOVAN (1771, Bahmuta), Vasile CIUCĂLĂU (1771, Ciuchileşti), Iacob REUŢ (1771, Ciuchileşti), Grigore şi Constantin CROITOR (1771, Bârnova), Simion SCALU (1771, Biuchileşti), dulgherul Simion ILIAŞ (1772, Bârgăul de Jos), Grigore SAVA (1772, Blăjenii de Jos), Vasile şi Gavrilaş SERITON (1772, Blăjenii de Jos), Ioan VACARIU (1772, Noeni), Toma BÂRTOI (1772, Blăjenii de Jos), dulgherul Lupu HOREA (1772, Bârgăul de Jos), Carp CHIORU (1772, Blăjenii de Jos), Gavril MOROŞAN (1772, Buduş), Teodor şi Neagoe MORARIU (1772, Leşu Ilvei), George TRITEANU (1772, Blăjenii de Jos), Ioan TOBIE (1772, Blăjenii de Jos), Grigore DOINA (1772, Căila), George PINTEANCU (1772, Vinda), Simion BOJINCĂ (1772, Bârgăul de Jos), Elecheş IANOŞ (1772, Bârgăul de Jos), Nicolai ŞUTU (1772, Chintelnic), Sava CHECHERA (1772, Bârgăul de Jos), Ioniţă BOJESCU (1773, Bârgăul de Jos), Ieremia BOGDAN (1773, Rusu de Sus), Teodor HURBAN (1773, Bistriţa Mică), Ioan TOMA (1773, Căila), Dionisie BRĂTEŞAN (1773, Sâmbău), Gavril OLARIU (1773, Blajeni) şi Ion MOROŞAN (1774, Moiseiu).
În 1774, Stupca avea 56 familii, din care, după cum se poate observa, 45 familii de emigranţi ardeleni. În 1775, Stupca avea 2 popi şi 49 familii de ţărani, iar Lipovenii Stupcăi aveau 6 familii de ţărani lipoveni.
În 1784, Stupca avea 164 familii, în primii ani ai Bucovinei istorice stabilindu-se în sat şi familiile emigranţilor transilvăneni Ştefan BÂRGĂUAN (1777, Bârgăul de Jos), Nichită COSMACON (1777, Parva), Tudor ERDAN (1778, Nimigea pe Someş), Vasile IOSIP (1778, Berghea pe Someş), Grigore BLAGA (1778, Berghea pe Someş) şi Vasile MANCA (1778, Brăiuţ pe Someş).
O parte dintre ardelenii stabiliţi la Stupca aveau să se mute, ulterior, în alte sate, tot aşa cum alţii, stabiliţi, iniţial, pe alte vetre de sat, vor veni la Stupca, aşa cum s-a întâmplat, de pildă cu fraţii Petru, Gavril şi Tanasă Onigă, veniţi din Sân George şi stabiliţi, în 1765, la Berchişeşti, unde avea să rămână doar unul dintre ei, altul mutându-se la Stupca, iar al treilea, Tănasă, nu se ştie unde.
În 24 decembrie 1782, moşia Stupcăi aparţinea Mariei Balş, care, conform declaraţiei fiului ei, Toma Balş, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, o moştenea de la tatăl ei, Toderaşco Cantacuzino. Din 20 septembrie 1803, satul avea să treacă în proprietatea lui Toader Balş, fiul lui Toma, care îl va dărui, în 6 noiembrie 1811, nepoatei sale, Casandra Balş, jupâneasa lui Toma Iamandi.
Cea mai interesantă şi mai sugestivă poveste a Stupcăi se petrece în vara anului 1840, când deputaţii Stupcăi, deci consilierii comunali au încercat să se plângă de abuzurile boierului Manolachi Popovici.
Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile BALŞ, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de POPOVICI, paroh fiind Antonie DIMITROVICI. În 1876, patron bisericesc era Alexander von POPOVICI, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie PORUMBESCU (GOLEMBIOWSKI, în sursa menţionată). În 1907, paroh era Onufreiu MIRONOVICI, născut în 1852, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1879, Nicolai LUŢA, născut în 1851.
Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase .
În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure.
Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi”.
Banca populară raiffeisiană din Stupca a fost înfiinţată în 6 februarie 1903, sub preşedinţia lui Ilie Moroşan şi sub vicedirecţiunea lui Nicolai Toader Căilean. Cabinetul de lectură „Progresul” din Stupca funcţiona, din 1896, în casa lui Vasile Brătean, cu 57 membri, 45 cărţi, un abonament la gazetă şi o avere de 28 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Stupca era condusă de boierul Dimitrie cavaler de Costin, de Onufrei Mironovici şi de Nicu Donisă.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stupcanii Onofrei CĂILEAN (învăţător, 31 ani în 1908), Zenovia BOTUŞAN (18 ani în 1908), Ileana BACIU (18 ani în 1908), Maria COTRUŢ (18 ani în 1908) şi Tanasi SĂRMANU (18 ani în 1908).
În 24 mai / 6 iunie 1923, Ciprian Porumbescu a fost comemorat la Stupca, „la două morminte”, cum spunea Leca Morariu, unul fiind cel al uitării şi ignorării operei lui.
La Stupca, satul de suflet şi de spirit al lui Iraclie şi al lui Ciprian Porumbescu, s-au născut sculptorii Gheorghe BILAN (10 martie 1883) şi Dumitru CĂILEANU (10 iunie 1930), poetul martir al spiritualităţii româneşti în Bucovina Dumitru ONIGA (14 august 1925) şi interpretul de folclor Călin BRĂTEANU.
SUCEAVA
În 10 februarie 1388, „luni, în prima săptămână a postului”, Petru Muşat, domnul Moldovei, îi scria lui Vladislav, „rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al mai multor ţări”, ca să-i dea de ştire că i-a trimis un împrumut de 3.000 de ruble de argint, şi nu de 4.000, cum coneveniseră anterior şi cum se menţiona în zapisul aflat în posesia lui Petru Muşat, zapis pe care voievodul moldav se obliga să-l returneze, atunci când avea să primească altul nou şi în care să fie menţionată valoarea reală a împrumutului.
„Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”.
Scrisoarea aceasta, exhaustiv comentată de istoriografia românească, reprezintă prima atestare documentară a Cetăţii Sucevei, ridicată, de acelaşi Petru Muşat, între anii 1374-1391.
Târgul Sucevei a fost atestat documentar în 18 august 1388, un document al cancelariei domneşti fiind scris şi semnat în târgul Sucevei, de Petru Muşat, cel care a ctitorit şi cele două cetăţi din vecinătatea târgului, Suceava şi Zamca, şi Curtea Domnească din centrul târgului, şi biserica Mirăuţi, toate acestea făcându-se în timpul domniei lui, deci între anii 1374-1391. O tradiţie bucovineană, înveşnicită de Simion Florea Marian, pune pe seama unor păstori construirea bisericii de lemn Mirăuţi şi statornicirea, în jurul ei, a unei vetre de păstori, pe locul bisericii existând, cică, din vremea vremurilor, un stejar uriaş, în scorbura căruia locuia un sihastru. Acelaşi sihastru este menţionat şi într-o altă tradiţie, culeasă de Dimitrie Dan, dar localizat la Şcheia, calea râului Suceava adăpostind, în vechime, un lac uriaş, cu o insulă în mijloc, pe care ar fi locuit Zâna Iazului. Pe fond mitic, dar preluat mistic, lacul acela s-ar fi scufundat, ceea ce pare să conţină şi o oarecare doză de adevăr, din moment ce, sub jumătate din actualul oraş Suceava, încă se mai află un lac subteran.
Biserica Mirăuţilor avea să fie reclădită, din piatră, de Ştefan cel Mare, între anii 1481-1491, formula arhitectonică actuală datorându-se lui Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care, pregătind comemorarea lui Ştefan cel Mare, în 1904, a izbutit, într-un deceniu de muncă, să reconstruiască multe dintre bisericile Bucovinei, inclusiv cea a mănăstirii Putna, şi să scoată din pământ, din gunoaie şi din uitare ruinele Cetăţii Suceava.
În 17 martie 1390, în oraşul Suceava, s-au întâlnit solii Domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, şi cei ai Regelui Poloniei, Vladislav II Jagielo, pentru a conveni şi semna primul tratat politic şi militar dintre cele două ţări. Din Valahia sosiseră Roman Heriţchi şi Radlus Gadchi, „din însărcinarea şi porunca osebită a preavestitului principe, Domnul Mircea, Voievodul Ţării Româneşti”, iar din Polonia veniseră Ghervasie de Dalewicz şi Benko de Zabokruc, ambii cu „poruncă deplină şi însărcinare osebită ca (soli) ai prealuminatului principe, Domnul Vladislav, vestitul Rege al Poloniei”. Negocierile au fost încununate cu succes, în tratat menţionându-se: „Ne-am întâlnit cu rodnic spor, în oraşul Suceava, din părţile Moldovei, spre a cădea de acord asupra înţelegerii şi legământului de nestrămutată prietenie între amintiţii noştri stăpâni”.
Există în documentul menţionat şi câteva realităţi pe care noi, românii, în patriotismul nostru nobil şi veşnic efervescent, trebuie să le ignorăm; şi mă refer, în primul rând, la statutul de domeniu feudal vasal pe care îl avea Moldova lui Petru Muşat, ca şi Moldova de mai târziu, închinată, funcţie de conjunctură, dar din ce în ce mai păgubos, ba polonilor, ba turcilor, iar uneori şi ungurilor, care, încă din vremea întâiului Descălecat, au poftit, la concurenţă cu polonii, ceea ce nu le aparţinea.
Este de presupus că noua ctitorie a lui Petru Muşat a înlocuit o mai veche întăritură de lemn şi pământ, care servea „ca loc de retragere şi apărare pentru vremuri de restrişte… pe obiceiul timpului”, dar „această presupusă întăritură, ca întocmire şi valoare strategică, trebuie să fi însemnat însă prea puţin. Căci nici o mărturie n-o afirmă şi nici săpăturile n-au scos la iveală zidării mai vechi decât ale cetăţii actuale, care, sub raport istoric şi constructiv, nu poate fi anterioară epocii când Suceava a devenit capitală a Moldovei” (Al. Lăpedatu). Ce-i drept, nici nu a căutat nimeni.
Cetatea lui Petru Muşat ar fi rezistat, conform cronicarului regelui Sigismund al Ungariei, unui asediu, în 1395, când oştile maghiare şi-ar fi „pus castrele lângă reşedinţa voievodului Ştefan” I Muşat.
Piatra de mormânt a primului voievod Ştefan din istoria Moldovei, pusă de Ştefan cel Mare, glorifică, însă, victoria de la Hindău (Ghindăuani) a strămoşului său, iar victoria asta, soldată cu zdrobirea şi alungarea oştilor duşmane prin ţinutul Neamţului pare să anuleze afirmaţia cronicarului maghiar, deşi e posibil ca Sigismund să fi ajuns la Suceava şi, neputând cuceri cetatea, să se fi retras şi să fi fost înfrânt pe drumul întoarcerii.
Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, şi încă în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. Vistierul sultanului, Giovanni Maria Angiolello, descria, în 1476, probabil că pentru prima dată în memorialistica europeană, târgul şi Cetatea Sucevei:
„Parte din ea (oastea turcească) a plecat spre Suceava, pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ…
Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevei era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”.
Primul cartier al Târgului Sucevei, „mahalaua Sucevii”, a fost atestat documentar în 5 iunie 1449, şoltuzii târgului fiind un sas, „Nichil voitul”, şi un armean, „Serkiz, voitul armean”.
Prima stradă suceveană, „Uliţa Rusească”, a fost menţionată într-o inscripţie, datată în 30 ianuarie 1481, o a doua stradă, Uliţa Nouă, urmând să fie menţionată abia în 21 martie 1528, iar o a treia, Uliţa Armenească, în 16 mai 1623.
Biserica Sfântului Dumitru, ctitorită, ca şi biserica din Iţcani, şi închinată, împreună cu aceasta patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, în 1395, de Iaţco, fratele lui Herman şi fiul lui Iaţco din Voitin (cel din legenda lui Dragoş Vodă, care avea mănăstire şi casă la Voitinel), a fost reconstruită, din piatră, după anul 1497, de Ştefan cel Mare, care sărbătorea şi în acest fel victoria de la Codrul Cosminului, o a doua reconstrucţie fiind săvârşită de Petru Rareş, între anii 1534-1535, turnul clopotniţei, înalt de 40 metri şi celebru de-a lungul vremurilor, fiind construit de Alexandru Lăpuşneanul, în 1561.
A doua biserică de mir a Sucevei, care să adăpostească moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse la Suceava, în 29 iunie 1402, de Alexandru cel Bun şi adăpostite, iniţial în biserica Mirăuţilor, a fost începută, în 1514, de Bogdan cel Orb, fiul său, Ştefăniţă Vodă, fiind cel care va termina, în 1522, construcţia bisericii Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Portretele celor doi ctitori încă se mai pot zări, în ciuda patinei cenuşii a vremurilor şi a nepăsării, pe un perete din apropierea sfintelor moaşte. Bogdan cel Orb, care se mai numea şi Vlad, se născuse în vara anului 1475, când l-a avut drept naş pe Vlad Ţepeş.
Prima menţionare a sfântului de la Suceava într-un document străin avea să se facă abia în 1606, într-un inventar al bisericilor catolice din Moldova, iar prima minune, intens mediatizată de biserică pentru a putea stabili un loc în calendar, s-ar fi făcut în 2 iunie 1622, când, în faţa pericolului unei invazii tătăreşti, racla sfântului nu s-ar fi lăsat dusă şi adăpostită în Cetate, dar ar fi provocat o ploaie cumplită, care a umflat apele, barând accesul ceambulurilor tătăreşti spre Suceava.
În 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie). De atunci, din septembrie 1538, 300 de ieniceri au rămas în garnizoana cetăţii ca să apere domni slabi, precum Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Petru Rareş (în a doua domnie a fost un domnitor slab) şi fiii săi, Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa sau Despot Vodă.
În vremea acestui aventurier albanez, Cetatea Sucevei a suferit un lung şi sângeros asediu, care a început în august 1563 şi s-a sfârşit abia atunci Despot a fost dus în faţa lui Ştefan Tomşa, pe tăpşanul Arenilor, şi ucis cu o singură izbitură de buzdugan. Dar şi Tomşa a sfârşit tragic, la Liov, după ce fugise din calea lui Lăpuşneanu, voievodul care, în a doua sa domnie, a abandonat cetatea, în anul 1564, dar fără a o incendia, mutând capitala Moldovei la Iaşi, aşa cum promisese sultanului.
În 1592, Aron Vodă, singurul voievod evreu al Moldovei, a mutat reşedinţa domnească la Suceava, dar cetatea începe să fie reparată abia din anul 1595, când Ieremia Movilă s-a aşezat, cu gânduri statornice, în Cetatea Sucevei.
În 20 mai 1600, pârcălabul Ioan Kaptury a deschis porţile Cetăţii Sucevei în faţa lui Mihai Viteazul, jurând „pe Dumnezeu şi pe sfântul Fiul Său Iisus Hristos că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorul şi Domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”.
În 15 septembrie 1600, oştile hatmanului Zamoyski încearcă un asediu asupra Cetăţii Sucevei, dar pârcălabul Ioan Kaptury şi-a respectat jurământul, păstrând cetatea până după înfrângerea lui Mihai Viteazul, când a închinat-o domnului legiuit, adică lui Ieremia Movilă.
În 12 octombrie 1641, Petru Bogdan Baksik vizitează Suceava, apoi descrie târgul şi Cetatea Sucevei: „Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti; şi acest râu vine din Transilvania…
Cetatea… are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesupt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna ferecată.
În piaţă (deci în târg – n.n.), în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece…
Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sf. călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în această mănăstire…
Există 300 case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au cinci biserici”.
În 16 iulie 1653, seimenii şi ungurii lui Gheorghe Ştefan, aflând că în Cetatea Sucevei s-ar fi refugiat „casa lui Vasile Lupu cu toată averea lui”, au început să bată cetatea cu tunurile, dar zidurile au rezistat, până la venirea cazacilor lui Timuş Chmelnicki, care, sub pretext că vrea să-şi elibereze soacra, i-a alungat pe seimeni şi pe unguri, apoi a săpat şanţuri în faţa cetăţii, cu intenţia de a o smulge din mâinile garnizoanei moldoveneşti.
În 18 august 1653, pe când cazacii lui Timuş prădau mănăstirile din nordul moldav, iar el încerca, fără succes, să cucerească cetatea, Gheorghe Ştefan se întoarce şi începe să-i asedieze pe… asediatori.
În 15 septembrie 1653, rănit de o bucată de lemn, desprinsă dintr-un turn căzăcesc, sfărâmat de o ghiulea, Timuş Chmelnicki moare, iar noul hatman, Feodorovici, intră în negocieri cu pretendentul la tron şi, în 9 octombrie, primeşte învoirea să se retragă. Gheorghe Ştefan lasă în cetate o garnizoană de 200 lefegii nemţi, apoi se retrage spre Roman, alarmat de zvonul unei năvale tătărăşti.
Agonia Cetăţii Suceava începe în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceicu Vodă la Hotin, când în Cetate şi în târgul Sucevei se instalează o garnizoană polonă de trei mii de oameni, care, jefuiesc şi pradă satele din megieşie până în primăvara anului 1674, când, din porunca voievodului Dumitraşcu Cantacuzino, hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti, împresurarea luând sfârşit în 9 august, când, urmare a unei convenţii speciale, polonii ies din cetate şi părăsesc Moldova.
Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino, în iulie 1675. „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675.
Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase.
A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.
În 1686, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au fost luate şi duse în Polonia de mitropolitul Dosoftei, cel care păgubise Moldova şi de multe dintre documentele voievodale, dar şi de însemnate piese de tezaur naţional. Polonii, care s-au tot vânturat prin Moldova, aveau să ocupe Suceava în 1691, stabilindu-şi trupele în incinta mănăstirii Zamca, pe care au transformat-o într-o adevărată cetate, întărită şi cu valuri de pământ, şi cu şanţurile căzăceşti care se mai văd şi astăzi. Trupele acelea s-au purtat cu sălbăticie, devastând oraşul şi satele de până în marginea zării, aşa că, după pacea de la Carlowitz, din 12 septembrie 1699, când polonii părăsesc ţinutul, târgul Sucevei arăta mai ruinat şi decât Cetatea, pierzându-şi importanţa pentru totdeauna.
Chemaţi să ocupe nordul Moldovei de mitropolitul Gavril, ruşii ocupă şi Suceava, în 2 decembrie 1769, după ce curăţaseră de turci Hotinul şi Cernăuţii. Oată cu ocupaţia rusească, destul de vremelnică, târgul Sucevei începe să beneficieze de o oarecare securitate, deşi rămâne o aşezare neînsemnată, care avea, în 1774, când se statornicesc în nordul Moldovei austriecii, 5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi, 50 ţărani , deci cam o treime din populaţia satului Bosanci, din acelaşi Ocol al Mijlocului, în condiţiile în care Suceava cuprindea şi Lisaura.
Dintre emigranţii transilvăneni, care, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, veniseră, în acele vremuri, în număr mare ca să colonizeze nordul moldav, s-au stabilit la Suceava Arnold UNGUREAN din Rodna, în 1768, Dumitru DELATINSKI, dulgher din Râbnic, în 1770, Ion GRĂDINAR şi Ion GRĂDINARIU, pălmaşi din Şimeu-Sălaj, amândoi în 1772, Simion şi Petru UNGUREAJN din Săcăluşeni, în 1774, Florea UNGUREAN din Gabşani, în 1775, Ion MOLDOVAN din Dobrin, Paul SCHULER din Bistriţa, Ion MOROŞAN din Călineşti şi Grigore CÂRDEI, berar din Baia Mare, în 1776.
În octombrie 1774, „sucevenii au privit cu uimire la oştile arătoase, harnice şi disciplinate, care au trecut la instalarea cordunului (între 1 şi 25 octombrie) şi la marcarea cu stâlpi de graniţă şi pajure” (până în 16 noiembrie).
Devenind târg de graniţă, deci căpătând o oportunitate comercială, Suceava începe să se întremeze, în vremea ocupaţiei austriece, dar fără a mai redeveni vreodată, şi cu atât mai puţin astăzi, o localitate cu adevărat importantă, iar acel nou început era pe măsura faptelor anterioare, prezente şi viitoare, adică meschin, mărunt, dar plin de făloşenie, pe fondul unei nepăsări crase faţă de moştenirile noastre istorice şi faţă de identitatea noastră, inclusiv faţă de limba română, pe care sucevenii, în decursul istoriei târgului, au vorbit-o cu o oarecare neplăcere, oportunismul ispitindu-i cu limbi de stăpânitori străini.
În 26 octombrie 1768, popii Postolachi şi Ioniţă închiriaseră tăpşanul bisericii Sfântului Dumitru lui Tanase bacalu, care îşi făcuse şase dughene, plătind popilor 24 lei pe an, mijlocitorii tranzacţiei fiind epitropii bisericeşti Ivancio cupeţ şi Antohe căpitan. Tot pe atunci, în 1770, un oarecare Stan ruptaş, străin de pe aiurea, fusese dat afară din casa pe care o cumpărase în Suceava, băştinaşii Niculai Chiţăscu şi Ion Blănar transformând locuinţa aceea în închisoare, în „gros”, cum se spunea pe atunci.
Câţiva armeni suceveni, Ivan Capri, Moise Bogdan şi Ariton Pruncul, dar şi românul Ştefan Zota începând, din 6 aprilie 1779, în vremea judeciei lui Filip Arhip, demarează şi susţin un şir de procese cu mănăstirea din Sfântu Ilie pentru văile cu fânaţ de lângă Moara. Conflicte cu proprietarii ecleziaşti şi mai ales cu Mitropolia au tot avut sucevenii şi pentru terenuri din Tătăraşi, din Lisaura şi din Areni, câmpul întins al Arenilor, care începea din locul în care se află, astăzi, Palatul de Justiţie, fiind folosit, de-a lungul veacurilor, drept târg de animale, cirezi de vaci, herghelii de cai şi ciurde numeroase de porci fiind aduse, adăpostite, negociate şi vândute pe acel câmp în fiecare marţi de după Duminica Rusaliilor, în 8 iulie, în 20 august, în 14 septembrie, şi în 26 octombrie, un târg special având loc în 2 ianuarie, iar târgul săptămânal, de dimensiuni mai reduse, desfăşurându-se în fiecare zi de joi . Târgoveţii suceveni, care au revendicat moşiile comunale în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, erau reprezentaţi, în faţa acelei comisii, în 20 mai 1785, de Andrei Dragomir, de Ştefan Zota, de Ioan Brandabur, de starostele ţiganilor, fierarul Macovei, de fostul stareţ al mănăstirii Sfântului Ioan, Ursachi, şi de bătrânul fierar Ion Libedale. Jude al Sucevei era Costachi Borcilă, iar staroste moldovenesc era Gheorghe Tupilat.
Numele sucevenilor „de viţă veche” ai anului 1785, cum singuri îşi ziceau, au rămas menţionate în evidenţele şcolii moldoveneşti din Suceava, pe care o frecventau feciorii de plugari Andrei VORNICUL, Grigore GHERASIM, Vasile UNGUREANU, David RUSUL, feciorii de meseriaşi Vasile sin IORDACHE, Vasile sin TOADER cojocar, George sin VASILE blănar, Dumitru sin MIHAI blănar, Ioniţă sin BOTEZATUL blănar, Eftimie CROITORUL ciobotar, Ioniţă DUMITRAŞ olar, Iordache IONIŢĂ blănar, Manolache BARGIR bărbier, Nicolae UNGUREANU legător, Pintilie ANTON olar, feciorul de dascăl Constantin sin DASCĂL, feciorii de negustori Vasile sin TOADER, Vasile sin IORDACHE, Grigore GAVRILĂ, Lefter IONIŢĂ, Nichita CURCAN, Nicolae BRANDABURUL, Petrache sin TEODOR, Ştefan CUPEŢ şi Toader sin CONSTANTIN, feciorul de cârciumar Radul BUHAIUL, feciorul de băcan Matei sin TEODOR, dar şi feciorii unor funcţionari, precum Ştefan şi Vasile ai căpitanului ANDRONACHE, Tudorache TUPILAT, băiatul starostelui, feciorii celor doi mesargii, Toader BOTGROS şi Filimon UNGUREANUL, şi feciorul protopopului VASILE.
Cartierele Sucevei, în 1785, dacă se pot numi cartiere acele cuturi, adevărate „colţuri de sat” erau :
Ţigănia, care începea în spatele Mitropoliei, acolo unde se întâlnesc pâraiele Areni şi Şipot, continua spre vechiul Râbnic al Mitropoliei, spre pârâul Şipot, care delimita cutul ca şi casa negustorului Stamate grec, locuinţa lui Ioniţă Foti, biserica Învierii lui Cristos, considerată biserică superioară pe atunci, strada bisericii Învierii lui Cristos, Uliţa Poni sau Strada Mare, cum i se mai zicea, casa chirurgului districtual Tideriu Gutter, Groapa Veche a oraşului, Podul lui Macarie şi pârâul Areni.
Cartierul Armenesc, aflat în centrul târgului, în vecinătatea străzii Kapry, a grajdului împărătesc „ce merge din oraş la Areni”, „grajdurile husarilor” şi „drumul spre Sf. Ilie”, cuprindea gospodăriile lui Nicolai Ciubotar, Bogdan Drăghici, Ivan Norhap, Iordachi Ciubotar, Andruşca Sarchis, Mihai Tănase, Timoftei Diacon, Marcu Văcar, Ferdinand Cechnovici, Ivan Barbăroşie, Luca Păra, Dumitru Bocăneţ, Iordachi Croitor, Ion Izmană şi Grigore Rus, în locul numit „vechea groapă” având case Toader Păra şi Gavril Ciobanu.
Mahalaua Tătăraşi era alcătuită, înspre Areni, de casele zidite, de gospodăriile şi de grădinile lui Toader Spătar, Iordachi Popovici, Ioniţă Iftimachi şi Ion Răileanu, în vecinătatea casei berarului Meixner aflându-se gospodăriile altor berari: maistrul berar Georg Meixner, Axenia Rigan, Andrei Ciobanul, Andrei şi Grigore Rus, iar în partea dinspre Uliţa Mare locuind dulgherul Ion Andronic şi membrii consiliului orăşenesc Nicolai Rigan, Maria Ruşcuţa şi Dumitru Popovici. În mahalaua Tătăraşi se aflau biserica părăsită a Bunei Vestiri şi biserica ruinată a Sfântului Toader.
În centrul târgului Sucevei, pe Uliţa Poni, îşi aveau locuinţele secretarul Nani (Nagni), vornicul Simeon Tăutul, preotul Mihalache, croitorii Barbul Croitor, Nicolai Calu şi Ştefan Zota, blănarul Mihalachi Blănar, precum şi dughenele, uneori şi casele, unii negustori armeni, precum Ioan Capri, Ivan Manuşag, Apostol Pruncul, Ariton Pruncul şi Marco Popa. Tot acolo îşi aveau casele Teodor Ursu, preotul Ioniţă, boierii Constantin Balş şi pan Stamati, croitorul Isak Abraham şi maistrul franzelarul Johann Darfber.
Pe Uliţa Mare sau Uliţa Boierească aveau prăvălii, bolţi, pivniţe şi case evreii Leibel Grihmann, Taube, Joseph Schmil, tăbăcarul Ursu Manases, Chaya Naftuly şi Iacob Lazăr, armenii Nicolae Capri, Safta Pădure, Axenti Moises, Ioan Capri, Grigore Capri, Ariton Pădure şi Gheorghe Popovici, precum şi amestecul de moldovenii, saşi, greci şi slavi Toader Bacal, Gavril Nicşoiul, Catrina Nicşoaia, Cârste Tăbăcar, Maria Filipoaia, Dumitraşcu Brandeburg, Ioniţă Foti, Catrina lui Cozma băcan (casa o va cumpăra berarul Georg Meixner), vlăstarele boiereşti Iordachi Cantacuzino, Petrea Cheşcu şetrar, Manolache Balş, Iordache Balş, Matei Cantacuzino, germanul Georg Meixner şi grecul Constantin Pantazi. În mijlocul acestei străzi se afla biserica armenească a Sfintei Cruci, cu cimitirul ei.
În jurul bisericii Sfântului Dumitru, în aşa-zisa Piaţă, se aflau 9 dughene ale lui Matei Cantacuzino, una a lui Constantin Pantazi, o „boltă” (crâşmă) a mănăstirii Dragomirna, dughenile, câte una, ale lui Ioniţă Brandeburg, Toader Chiţescul, Constantin Chiţescul, Andrei Păscariul, Constantin Păscariul, Dumitraş Brandenburg, Dumitru Popovici, Costea Argintar, Ivancea Hagiu, Dumitru a lui Gheorghe Tupilat, două dughene alăturate având Dumitraş Pantazi, în vreme ce biserica Sfântului Dumitru avea şase dughene proprii. În această zonă se mai aflau alte case ale armenilor Ariton Pruncul, Ioan Capri şi Paraschiva Păduroaia, casele evreilor Iacob Mosco, Rifca Mendel, Jenkel Sulem, văduva Manze, Aron Leibel, Iosef Selig, Leibel Selig, David Moises, Lazăr Iosip şi Leibel Solomon, casele moldovenilor (dacă le spuneai români, protestau: „Rumân îi Gheorghe, vizitiul, eu mi-s moldovan!”) staroste Gheorghe Tupilat, Oprea Munteanul, Andrei Asandei, Toader Sămileanu, Stoica Dulgherul, boieroaica Ilinca Balş, Constantin Chiţescul, Iordachi Greculesi (străbunul artistului plastic Elena Greculesi), Toader Nicşoiu, Alexandru Săpunar, Mihai Blănar, Maria Preuteasa, Mucha din Fălticeni, boieroaica Maria Bălşoaia, Toader Băcal, Procopi Marchitan, Ionaşcu Croitor, Constantin Bărbieru, Ştefan Zota, Constantin Sângiori, Radu Munteanul şi Paraschiva Sămilean, casele celor doi meseriaşi germani, fierarul Bartolomeu Laitz şi curelarul Georg Weiderhalt, casa rusului Ştefan Rus şi casa cuţovlahului Crâste Cuţovlahul.
În mahalaua numită Cut din vecinătatea bisericii Învierii lui Cristos îşi avea gospodăriile Ioniţă Schipor, Sandală Nicşoiul, Ioniţă Foti, Pan Stamati, boier care avea casă şi în centrul târgului, şi Nicolae Croitor, tot aici aflându-se, în casa răposatului Formagiu, şi un spital militar, deschis chiar în acel an 1875.
Mai jos de Mitropolie, se afla cartierul numit Groapa sau Râpa de la Fântâna Doamnei, unde funcţionau baia domnească, baia evreiască, un templu evreiesc, construit pe temelia altuia mai vechi, o biserică ortodoxă închinată Sfintei Vineri, dar transformată în… grajd al târgoveţilor, îşi aveau proprietăţile armeanul Ioan Capri, cel care cumpărase măcelăria lui Bogdan Moisei, evreii Moises Kitzinger, Selig Kalman, Schmil Kleinrichter, moldovenii Ioniţă Chiţescul, Ioniţă Valdmeister, Toader, Simion şi Constantin Capstrâmb, Vasile, Ioniţă şi Toader Ropotă, Anastasia Iamandi, Vasile Ghinovici, Şerban Trene, Maria Bubei, Catrina Necşoiu, Alexandru Dascălul, Vasile a Greculesei, Gheorghe Dulgher, mazilul Ion Tăutul, Dumitru Pietrar, Nicolae Bejenar, Tofana Axenia, morarii Gheorghe Morar şi Ion Vieru, Didina Pânzăriţa, Iacob Formagiu, Petrea Ungureanu, Gheorghe Croitor, Gheorghe Tupilat, Andrei Ungureanu, Constantin Ciubotar, Ion Ungureanu, popa Vasile, Stanca Bărbieriţa, Ion Neculce, Maria Vieţoaia, Ioniţă Foti, Maria Buzăloaia, maiştrii lăcătuşi germani Bartholomeus Mick şi Wilhelm Fidelis, sârbii Pavel şi Ştefan Sârb, grecul Dele Blănar şi rusul Ştefan Rus.
Pe teritoriul bisericii Sfântului Ioan, deasupra ruinelor fostei curţi domneşti, îşi avea gospodăriile chirurgul Tiberius Gutter, Gavril Cojocar, Irina Blănăriţa, croitorul evreu Abraham, Ştefan Hotinceanu (străbunul marelui epigramist bucovinean Eusebiu Hotinceanu, cel care avea o moară în Suceava, pe Cacaina, lăsată moştenire urmaşilor).
În partea nordică a târgului, în hotar cu Iţcanii, exista un spital orăşenesc, adăpostit de o casă cumpărată de la Maria Filipoaia, de-a lungul drumului spre Suceava, aflându-se gospodăriile sucevenilor Mitrofan Chisăliţă, Gavril Posluşnic, paraclisierului armean Agop Kallos, armeanului Unan Apar, Ion Burdei, Ştefan Olar, Dănilă Calic, Gheorghe Zeperigă, Ion Neghină, ardelencei văduve Nedele şi a lui Mihai a lui Ion Blănar, precum şi casele polonezilor Ştefan Grabowsky şi Toader Zecimschi.
În vecinătatea bisericii Mirăuţilor se afla cartierul Muntenimii de Sus, numit şi La Bursuci, în care îşi aveau case soţii Vasile şi Vlada Munteanu.
Tranzacţiile funciare ale unui târg împovărat, ba chiar spulberat de istorie sugerează o vagă conturare de nouă identitate, una multiculturală, de care avea să fie foarte mândru, cândva, preotul George Mihuţă, deşi vechea şi decăzuta boierime a Sucevei părăseşte, încet, încet, târguşorul, pentru a se stabili fie la Iaşi, fie la Cernăuţi, iar vechile locuri boiereşti sunt luate de oameni străini, care îşi construiesc noi case, cumva străine de arhitectura tradiţională, mai curând galiţiene, decât europene, dar cu temelii zdravene, durate din piatra sfântă a Cetăţii Suceava sau a numeroaselor bolţi din glorioasa Suceavă de altădată..
În 30 mai 1787, Dumitrachi, fiul lui Nicolae şetrar, vindea douăsprezece dughene cu pivniţe de piatră în Suceava şi locul dimprejur, dar şi o livadă în Iţcani, pentru 100 guldeni şi un cal, care valora 20 guldeni, grecului Constantin Pantazi. Hagi Simion cumpărase, prin licitaţie, căsuţa de la nr. 312, de lângă casa lui Andrei Pascari, „de patru stânjeni de largă şi cinci stânjeni de lungă”, iar documentul era semnat, în 20 octombrie 1788, de Soste Voinovici, Ursachi Cenuşe, Petre Găină şi Mihai Costea, în ziua următoare, cea de 21 octombrie, imobilul fiind vândut, pentru 50 lei, armeanului Ariton Pruncul. Dughenele bisericii Sfântului Dumitru au fost cumpărate de Hagi Simion, Ioniţă Hormota, Constantin Pantazi, Petrea Făclier, Vasile Abărghieriţei şi Pentelei Sârghi.
Colecţiile de documente sucevene prezintă exhaustiv, uneori şi cu amoc, tranzacţiile care-i ţin loc Sucevei de mărturisire reală, de istorie, vehiculând nume de oameni, aflaţi, aidoma unui cuib de viespi, într-o ciudată foşcăială funciară: Sarchis Andronic, Axente Andronic (27 iunie 1803), Israel şi Caja Tauba Lenzer (1804, 1815), Valentin Rebitzki, Peter Schmidt, Mihai Cozma, Ioniţă şi Ştefan Foti, Berl Moldauer, Naftuli Weinbach şi aşa mai departe şi mai fără de identitate, Suceava devenind o insulă de străinism (ca în poemul lui Constantin Berariu), inclusiv prin românii „târgoveţi de viţă veche”, singura pulsare involuntară de românism real şi programată de ortodoxism petrecându-se anual, în iunie, prin scoaterea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în pelerinaj prin urbe, readuse din Polonia în 10 iulie 1783, din porunca împăratului Iosif al II-lea, care vizitase Suceava în 15 şi 16 iunie 1783.
În vremea acestei istorii fără de istorie, Suceava a avut primari deja uitaţi, precum Josef BERGER (1856-1865), Abraham cav. PPRUNKUL (1865-1870), Josef KREUZ (1870-1871), Ferdinand STARK (1871-1874), Julius HUBRICH (1874-1883), Adolf KOCZYNSKI (1883-1884), Michael cav. PRUNKUL, Albert FUCHS von Braunthal (1866), Iulius MORWITZER (1887-1891), după aceştia urmând, din 25 iulie / 6 august 1891, până în 10 mai 1914, singurul primar cu adevărat important, întemeietorul Sucevei moderne, Franz cavaler DES LOGES.
Până La Franz cavaler Des Loges, glorioasa Suceavă de odinioară arăta „ca o regină părăsită”, care „în tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte”, după cum inspirat zugrăvea oraşul şi cetatea Wickenhauser. Abia în epoca primarului Des Loges Suceava îşi individualizează o arhitectură urbană şi îşi recuperează sau reface vechile lăcaşuri religioase (între anii 1849-1854, Suceava a fost devastată de trei mari incendii), dar şi ruinele minunatei Cetăţi de Scaun a Moldovei.
Primăria Sucevei funcţiona, din 1804, într-o casă cumpărată de la familia Hatzendorf, de lângă turnul lui Lăpuşneanu, modernizată, în 1844, de inginerul Ioanelli, refăcută şi extinsă în 1859, după planurile inginerului Munnich. În acelaşi sediu, cunoscut, astăzi, după modernizări succesive, drept rezidenţă a Colegiului Naţional de Arte „Ciprian Porumbescu”, avea să funcţioneze, iniţial (vreo trei decenii şi mai bine!), şi gimnaziul greco-ortodox,
Palatul Comunal sau Primăria, cunoscut, astăzi, drept Palat Administrativ, în care funcţionează Consiliul Judeţean şi Prefectura, a fost construit, prin strădania lui Des Loges, în anii 1903 şi 1904, în cele 72 de încăperi ale sale funcţionând administraţia oraşului, poliţia, pompierii, casa de economii şi Muzeul Sucevei. Construit în stil baroc, cu subsol, parter şi două etaje, iniţial în formă de „L”, Palatul a fost dotat cu un turn de 52 metri, în care a fost instalat ceasornicul oficial al urbei.
Şcoala principală germană, construită între 1811 şi 27 iulie 1815, când a fost inaugurată, a rămas mărturie arhitecturală şi astăzi, când funcţionează ca Muzeu al Ştiinţelor Naturale. În această clădire au învăţat şi elevii armeni, până în 1835, când a fost inaugurată Şcoala trivială armenească, lângă biserica Sfântului Simion, dar şi elevii români, până în 1833, când Şcoala trivială românească a fost desfiinţată, din lipsă de învăţători şi de elevi.
Clădirea Gimnaziului greco-ortodox, numit, ulterior, Liceul „Ştefan cel Mare”, începută „în puterea prea înaltei sancţiuni din 19 Octombrie 1892”, cu contribuţii de 78.000 florini din partea Fondului Religionar, de 15.000 florini din partea statului şi de 15.000 florini şi locul pentru zidire din partea comunei Suceava, a fost construită sub privegherea arhitectului primăriei, inginerul Leo Fuchs de Braunthal, fost primar, fiind finalizată spre sfârşitul verii anului 1895 şi inaugurată în 19 noiembrie, „în ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei Elisaveta” .
Căpitănia districtuală sau Prefectura, astăzi, Muzeu al Bucovinei, a fost construită în 1903, de antreprenorul J. Bochnner, cu parter şi etaj şi cu câte 25 încăperi, de o parte şi de alta a celor două coridoare longitudinale.
Muzeul a fost înfiinţat, în 1895, de „un comitet compus dintre suceveni”, odată cu demararea lucrărilor de recuperare a ruinelor Cetăţii Sucevei, pentru „adăpostirea sigură şi aşezarea cuviincioasă a numeroaselor obiecte găsite, cari, din cauza neaşteptatei lor înmulţiri, trebuiră să călătorească din locuri mai mici în locuri mai mari” (o încăpere a mănăstirii care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, localul liceului, o şcoală orăşenească, o casă a bisericii armeneşti şi „încăperile cazărmii orăşeneşti a trupelor teritoriale” , adică ale fostei întreprinderi de gospodărire comunală de mai târziu).
Biserica catolică a Sfântului Nepomuk a fost construită între anii 1832-1836 şi împodobită, în 24 decembrie 1845, cu un ceasornic public, achiziţionat, cu 387 florini, de la firma vieneză „Wilhelm Stiehl”. Ceasornicul acesta fusese menit, iniţial, turnului lui Lăpuşneanu, de lângă biserica Sfântului Dumitru.
Iluminatul public sucevean datează din 1856, când începuse folosirea lămpilor de tip „Argond” (un ziarist nota: „Suceava are felinare pe stradă, cari noaptea nu se văd, fiindcă-i întuneric, cu atât mai intensiv le poţi simţi, însă, lovindu-te cu nasul în ele” ).
Iluminatul public eficient, prin construirea unei uzine electrice, cu două motoare Diesel de 120 CP, aprobată în 11 iunie 1905, cu punere în funcţiune planificată în 10 octombrie 1907, dar făptuită abia 18 august 1908, când se fac primele probe de motoare, datează, în Suceava, din 12 octombrie 1908, din 1912 fiind electrificată şi gara din Iţcani, iar din 1913 fiind exportată energie electrică în România (de la Iţcani, la gara Burdujeni şi la vama românească). Suceava primarului Franz cavaler Des Loges era luminată de 255 plus 55 lămpi cu becuri de 55 waţi, doar cele 55 lămpi funcţionând pe tot parcursul nopţii,
Cinematograful, în Suceava, şi-a făcut apariţia din toamna aceluiaşi binecuvântat an 1908.
Lucrările de canalizare şi apeduct au fost finalizate în 12 august 1912, odată cu darea în folosinţă a uzinei de apă, a canalizării şi a alimentării cu apă.
Parcul central al Sucevei, iniţial neîngrijit, dar în suprafaţă de 4 hectare, prevăzut în planul de sistematizare din 1854, a fost concesionat, în 1873, cernăuţeanului Anton Tiotrowski, făcea legătura între ruinele vechilor biserici voievodale şi vechea cişmea turcească a târgului, care avea să fie asanată şi repusă în utilitate de primarul Iuliu Morwitzer. Formula actuală a parcului datează din 1912.
Calea ferată Iţcani-Suceava, premeditată de primarul Abraham cav. Prunkul (1865-1870) a fost construită în 1895 şi inaugurată, în 1896, de Franz cav. Des Loges, staţiile Iţcani, Iţcanii Vechi, Răspântia (lângă biserica armenească a Sfintei Cruci) şi Abatorul de vite (în zona policlinicii de astăzi) funcţionând până în 23 mai 1918, când „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiective mari din piaţa gării”. Au ars, atunci, şi crâşma din târgul vitelor, şi gospodăria lui Litvinchievici, şi edificiul gării, şi magaziile cu cereale şi vite ale comandamentului militar, şi casa doamnei Luţia .
Hanurile importante ale Sucevei erau „Casa Polonă”, „Ca Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte Draci”, „La Craiul Negru” („boltă” cântată de T. Robeanu şi „zugrăvită” superb de Ion Grămadă), „La Para de Aur” (o boltă-băcănie, lângă piaţă), „Hotel Bucovina”, „Hotel Moldavia” şi celebrul han, descris şi de Iraclie Porumbescu, cel care îl vizitase, pentru prima dată, în decembrie 1841, „Hanul Langer”. Dar la fel de importantă era şi băcănia „Gewolb”, cunoscută, înainte de a fi dărâmată, drept „Casa bucovineană, în care obişnuiau să se întâlnească elitele sucevene.
Prima clădire a spitalului vechi a fost ridicată, „dincolo de târgul de vite”, în 1820.
Închisoare târgului, cunoscută, astăzi, drept Palat al Justiţiei, a fost inaugurată în 1885.
Casa de Economii a început să funcţioneze, din 1895, în baza aprobării nr. 2274, din 25 august 1894, a guvernului provincial, cu depuneri-retrageri de minimum 2 coroane, dobânzile fiind fixate la doar 4 %.
În 23 iulie 1895, începe pentru Suceava şi o făptuire cu adevărat istorică. În acea zi, arhitectul vienez, Karl A. Romstorfer, stabilit la Cernăuţi, din 1888, ca profesor la Şcoala de arte şi meserii, a invitat notabilităţile Sucevei la o întâlnire, în casa primarului Franz cavaler Des Loges (astăzi, vila sindicatelor).
În ziua cu pricina, s-au prezentat în vila cu foişor din Suceava, pe care, de vreun deceniu, o părăginesc sindicatele, profesorii gimnaziali Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici şi Constantin Procopovici, negustorul grec Ilie Pantazi, ieromonahul Pancraţiu Sidorovici, din partea stareţului mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava, Emanuil Ciuntuleac, prefectul Basil cavaler de Duzinchiewicz, arhitectul oraşului, inginer Leo Fuchs, profesorul german Wilhelm Schmidt şi directorul şcolii primare, Andrei Paşcan. Lor li s-au alăturat, ulterior, Dr. Frisch, procurorul Leon cavaler de Goian, avocatul Ioan Luţia, directorul gimnazial Ştefan de Repta, consilierul guvernamental Constantin Tarangul, consilierul de tribunal Filip Zierhofer, precum şi profesorii Iosif Fleischer şi Alfred cavaler de Peyersfeld, ambii transferaţi la Suceava pentru a se alătura lui Romstorfer. Atât, pentru că Suceava nici pe atunci nu era locuită, în ciuda aparenţelor de împuhoire cu lume.
Romstorfer obţinuse aprobarea, ba chiar şi însărcinarea Înaltului Minister pentru Cultură şi Învăţământ din Viena ca „să întreprindă cercetări la Cetatea voevodală din Suceava, în care scop i-a fost pusă la dispoziţie suma de 300 florini”.
Două zile mai târziu, în 25 iulie 1895, sub supravegherea paznicului cimitirului ortodox din Suceava, austriacul, originar din şi înmormântat în Gratz, Georg Sorger, au început lucrările de escavare a pământului şi gunoaielor de pe ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei, iar Romstorfer a plecat să facă rost şi de alţi bani. În fiecare zi, supravegheau inventarierea şi transportul pieselor găsite la mănăstirea Sf. Gheorghe, cea care adăposteşte moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Tarangul (luni), Pancraţiu Sidorovici (marţi), Simion Florea Marian (miercuri), Animpodist Daşchevici (joi), Ilie Pantazi (vineri), primarul Franz cavaler Des Loges (sâmbătă).
În aproape nouă ani de trudă, au fost cheltuite 13.071 coroane pentru recuperarea glorioaselor ruine. Ministerul de Instrucţie din Viena, care oferise şi primele 300 coroane, a contribuit, în total, cu 4.800 coroane, cu aceeaşi sumă implicându-se şi Dieta Bucovinei. Muzeul Bucovinei, înfiinţat, la Cernăuţi, încă din 1892 (oficial din 1893), sub consilieriatul ştiinţific al lui Karl A. Romstorfer, a investit 3.151 coroane, dar s-a ales cu o valoroasă colecţie de mărturii arheologice. Comuna urbană Suceava a oferit 200 coroane, alte 120 coroane provenind din donaţii particulare, din partea boierului din Costâna, armeanul Popovici, şi al boierului din Iţcani, Mihail cavaler de Kalmucki. Şi, astfel, „cu multă râvnă, mare folos şi puţină cheltuială pentru desfacerea din pământul lutos al Sucevei noastre de demult”, Cetatea de Scaun ne-a fost redăruită. „Pe rând au răsărit şanţurile adânci, pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de Ştefan, vulturul acestui cuib al ulilor şi şoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuinţă, încăperile Domnului, beciurile de arme şi de ostaşi, gropile pentru robi, curţile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă şi bisericuţa în care zilnic se cerea, fără sunet de clopot, îndurarea lui Dumnezeu, nădejdea cea mai tare şi apărătorul cel mai statornic. S-au găsit oase înfrăţite în acelaşi praf fără nume, hărburi de smalţ cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte şi săpături, bani, lemnării, inscripţii pe patră. Unele se află astăzi jos, la Muzeul dintr-o casă pustie, pe celelalte ţi le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic şi călduros ajutător al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor” (Iorga).
Între timp, primarul Sucevei, Franz cavaler Des Loges, înlocuit în unele din sâmbetele în care trebuia să supravegheze săpăturile la Cetate de fiul său, pe atunci student, a prins să construiască edificile Sucevei moderne (Gimnaziul, Palatul Administrativ, Uzina electrică, iluminatul public, aducţiunea cu apă, canalizarea etc.), iar Karl A. Romstorfer, ca să nu se plictisească, ne-a reparat bisericile şi mănăstirile. A început cu biserica domnească Mirăuţi, care, după ce fusese folosită ca grajd, funcţiona ca depozit de piei nedubite, a continuat cu Solca, cu Putna, ale cărei rămăşiţe de ziduri aveau maximum un metru şi jumătate înălţime, cu biserica Sf. Gheorghe din Suceava şi aşa mai departe, până în 2 iulie 1904 stil vechi (15 iulie stil vechi), când ne-au organizat, la Suceava, serbarea comemorativă a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, eveniment în care noi, românii, am investit mult entuziasm şi enorm patriotism. „Această serbare a avut caracter naţional, căci la ea au luat parte nu numai întreaga inteliginţă şi burghezime din loc, ci şi foarte multă lume românească din întreaga ţară”, nota, mândru de discursul pe care l-a rostit la acea serbare, profesorul sucevean Eusebie Popovici. „Cu prapore şi steaguri în frunte – nota însuşi Romstorfer – preoţii s-au dus la ruinele frumos împodobite ca să închine cu evlavie umbrei lui Ştefan şi să facă obişnuitele rugăciuni pentru odihna sufletului său. La această serbare au asistat societăţile arcaşilor şi veteranilor, reuniunile de pompieri, delegaţiunile din o mulţime de comuna, chiar şi din cele mai îndepărtate comune de la munte, populaţiunea Sucevii, cum şi mult public din împrejurimi şi chiar din Bucureşti. O preţioasă amintire de la această serbare frumoasă ne înfăţişează excelenta fotografie a fotografului I. Chrzanowski din Suceava” (fotografie pe care o reproducem).
Apoi s-a lăsat tăcere şi uitare. Nici o stradă, nici o plăcuţă şi nici un omenesc pomelnic nu mai amintesc, în Suceava, de Karl A. Romstorfer şi de Franz cavaler Des Loges, deşi le suntem datori cu recunoştinţă. În fond, nici nu o putem face, pentru că, neam fără memorie fiind, şi noi, păşitorii prin Bucovina de azi, deja suntem, dar fără să fi prins de veste, doar colbul de pe tălpile viitorimii.
„Oraşul Suceava, după numărul locuitorilor şi faţa sa de astăzi, se poate numi oraş numai de a treia mână. Deşi extinderea Sucevei este însemnată, totuşi zidirile sale, cu deosebire prin mahalale (suburbii), sunt mici, grădinile spaţioase şi pline de pomi. De aceea, petrecerea prin Suceava, în lunile de vară, nu se deosebeşte mult de petrecerea de pe la ţară. Aserţiunea aceasta se adevereşte cu atât mai mult, deoarece oraşul nostru are, în apropierea sa nemijlocită, o luncă întinsă, adăpată de limpedele şi răcorosul râu, de la care şi-a căpătat oraşul numele său.
Case rare, grădini spaţioase, acoperite mare parte de pomete, situaţiunea rădicată, lunca răsfirată şi apa abundentă şi proaspătă, de sub coasta nordică a oraşului, sunt condiţiuni cari îi dau Sucevei aspectul unui sat spaţios, cu poziţie favorabilă.
Unica regiune care seamănă serios a oraş este centrul Sucevei; afară de acesta, îi mai dau faţă de oraş cele 11 biserici şi ruinele din jurul său.
Cu privire la aceste însuşiri ale vechiului, însă scăpătatului oraş, petrecerea din el, pe timpul lunilor de vară, nu poate fi cu îngreunare. Cu toate aceste, este o deosebire considerabilă între aerul de la ţară şi între aerul celui mai mic oraş, precum şi între viaţa închisă, ce-o petrece orăşanul acasă, conform cu ocupaţiunile sale, şi între aerul şi viaţa ce-o gustă el la ţară, fiind liber de ocupaţiunile îndătinate” .
Despre Suceava şi despre Cetatea ei, cele mai frumoase închinări aveau să fie scrise de Mircea Streinul, pe nedrept prigonitul şi ignoratul spirit urieşesc al Bucovinei, care avea să descrie „Cetatea Sucevii”, printr-un „reportaj inedit”, în cel mai desăvârşit spirit iconarist, spărgând barierele timpului, grupând cele trei tipuri de relaţionări, în continuă interdependenţă, pe capitole: „Noapte stranie”, „Pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă”, „Biserica Sfântul Gheorghe”, „Oraş cu voevozi”, „Cetate bătută de ploi”, „Îngenunchiere în lumina Moldovei”, „Doinele murmură lângă cetate” şi Zări spre istorie”. Superb şi demn de memorie rămâne acel „Reportaj inedit de MIRCEA STREINUL”, care începe, continuă şi sfârşeşte astfel:
„Istoria ţării e plină de numele Sucevii.
Nume ca un cântec!
Suceava!
Ştefan cel Mare şi Moldova!
Veacurile au trecut peste pietrele colbăite ale Cetăţii, dar numele mai sună glorios, ca zângătul unui paloş, în sufletul nostru.
De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă’n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor.
Seară cu umbre. Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară.
Pe măsură ce înaintez, lucrurile devin tot mai stranii. Nu se vede nici o lumină pe dealuri. Casele au dispărut în beznă. Ploaia cade monoton. Câte-un câne latră, însă rar şi‘ndepărtat. Ce-i asta? Am rătăcit drumul? Mă opresc pentru a mă orienta. De aici, ar trebui să văd semnalele optice dela gara Burdujeni. Îmi încord privirea să taiu întunericul. Zadarnic! Nici o lumină! Absolut nici una! Totuşi, pâcla nu e atât de deasă, ca să înghită cu totul gara şi semafoarele, căci disting lămurit un copac la o depărtare de vreo trei chilometri. Îmi întorc privirea spre Iţcani. Aceeaşi beznă. Mare comedie!
– Ce, ai rătăcit drumul? – răsare deodată un glas lângă mine, îndepărtând tăcerile.
– Da… Adică nu, căci cunosc bine locurile, însă mi se pare ciudat să nu văd nici o lumină… – răspund eu, cam mirat de neaşteptata apariţie a unui tovarăş de drum, pe care nu ştiu cum de nu l-am observat până acuma.
Un râs încet şi straniu perlează întunericul:
– Nici o lumină? Dar priveşte castelul!
– Castelul? Care castel? – şi tresar, cuprins deodată de-o inexplicabilă teamă.
Străinul întinde mâna. Mă uit în direcţia ei. Şi, prin ploaie şi ceaţă, desluşesc că, într’adevăr, numeroase lumini pâlpâie pe dealul care ţine în coastă ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare. Nu mai înţeleg nimic. Şi ploaia ţârâie cumplit de enervant. Bacovia surâde trist în amintirea mea.
Tovarăşul de drum. Larg, ca din nesfârşite hăuri, se-aude glas vestind ceasul. Sunetul înfioară văsduhul de cenuşă. Oare n’am desluşit, ca prin vis, clinchenit de arme? Totul se învolburează. Nimic nu mai e verosimil.
Şi vechiul cântec al lui T. Robeanu, care, „descurajat şi hărţuit de nevoile vieţii, şi-a pus capăt zilelor în camera unui hotel din Munkacs (Ungaria)”, mă obsedează:
„La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Păzitorii cântă’n uliţi,
Răzimaţi în albe suliţi.
La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Zidul vechiu adânc răsună:
Noapte bună, noapte bună!”.
Necunoscutul sperie din nou întunericele:
– Trebuie să ne grăbim, că petrecerea e’n toiu şi Măriei Sale nu-i plac întârzierile…
Asta-i bună! Şi nu mă pot opri dela un hohot de râs:
– Nu cumva Măria-Sa mă aşteaptă pe mine?
Vocea necunoscutului sună a mirare:
– Vezi că pe dumneata! Că doar n-aş fi venit până la rohatcă pe-o vreme ca aiasta, dacă nu eram trimis să te‘ntâmpin pentru a te aduce‘ndata mare la curte… Da’ hai mai repede, că Măria-Sa vrea să-ţi audă cântecele cele noui. Nu cumva ai uitat să le iei cu dumneata! – se‘ngrijorează brusc tovarăşul meu de drum.
Asta-i bună! Adevărat, am în servietă câte un exemplar din „Tarot”, „Corbul de aur” şi „Divertisment”, dar le-am destinat pentru Valerian Doboş-Boca, bunul şi ostrul meu prieten, căci nu mă aşteptam deloc – vă asigur că absolut deloc! – să dau ochii cu Ştefăniţă-Vodă. Capul îmi zumzăieşte de cele mai absurde teorii şi-mi amintesc deodată că am văzut cândva un film după o nuvelă de Mark Twain, film în care, printr’o simplă isbitură în cap, eroul se trezeşte tocmai pe vremea Regelui Arthur, aşa că‘ncep să nu mă mir prea straşnic. Dacă tovarăşul afirmă că suntem pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă, sumbrul erou al lui Delavrancea, dece să n’o cred? Fie! Şi‘ncep să mă gândesc la dedicaţiile pe care ar trebui să i le ofer.
Mă tem, însă, ca nu va‘nţelege versurile mele şi mă interesez îngrijorat:
– Oare Măria-Sa i-a citit pe Simion Stolnicu şi Emil Botta?
– Da’ cine’s aceştia? Că n-am auzit de ei…
– Cum, n’ai auzit de ei?
Şi mă‘ngrijorez şi mai mult: te pomeneşti că la curte nu circulă decât Otilia Cazimir şi Vasile Militaru – şi, atunci, e vai de mine.
– Dar de N. Crevedia ai auzit?
Iarăşi:
– Nu. Ş’aiesta un grămătic?
Va-să-zică tot Otilia Cazimir şi Vasile Militaru!
Nu mai insist şi mă gândesc iarăşi la eroul lui Mark Twain:
– Ascultă… Cum îţi spune, bre?
– Ionuţ… Ionuţ al Lupului…
– Ascultă, frate Ionuţ al Lupului… Nu ştii, nu cumva m’a isbit vreun zurbagiu cu parul în cap?
– Doamne-fereşte! De ce să te fi isbit? – şi pacă-i văd prin întuneric ochii căscaţi a mirare.
– Nimic… Am întrebat aşa, fără nici un rost… – şi mă las în voia soartei.
În definitiv, o să am material pentru un reportaj efef… Păcat că nu l-am luat pe Rudd Rybiczka, să-mi facă nişte ilustraţii teribile!
Leap-leap… leap-leap…
Tot liopăind prin glod, trecând prin văgăuni şi urcând şanţuri, iată că ne-am apropiat de cetate.
Dacă bei titiun… Străjile ne‘ntâmpină cu straşnic zăngănit de suliţe. Ionuţ al Lupului dă parola şi trecem prin imensa poartă de piatră cenuşie, peste care lumina roşietică a făcliilor aruncă pete de sânge.
În ograda interioară, largă şi plină de făclieri, ne oprim pentru a ne odihni şi privesc cu lăcomie cetatea enormă, unde amintirea lui Ştefan-Vodă e încă vie în amintirea tuturor – dela Vlădică până la ultimul copil de casă.
Din palat străbate o muzică veselă, în care desluşesc o săltăreaţă melodie leahă. La răstimpuri, isbucnesc uriaşe cascade de râs. Desigur că vreun boier mai ghiduş îşi face iarăşi de cap! Totuşi, am impresia că râsul din-năuntru nu e tocmai sincer… Deh! Ştefăniţă-Vodă îi om ciudat şi cu toane… Cel puţin aşa ştiu din „Viforul” delavrancian… Şi te pomeneşti că boierii îşi cam tem capul şi râd galben!
Un oştean se-apropie de noi şi ne spune că vom fi chiemaţi imediat în faţa Măriei-Sale.
Emoţionat, mă mai gândesc o dată la nuvela lui Mark Twain şi-mi aprind o ţigară.
Nimic decât ploaie! Doamne, ce-o mai fi şi asta? – Căci m-am trezit, singur cuc!, în cel mai cumplit întuneric.
Unde-i castelul? Unde mi-i Ionuţ al Lupului? Unde’s făclierii?
Sfrrr…
Un strop de ploaie a căzut pe ţigară, stingându-mi-o. Aha! Acuma mă dumiresc… Cine naiba m’a pus să-mi aprind o ţigară pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă?! Mi-a trebuit iarba dracului? Acuma înghite-o, stimate domn! Mircea Streinul, ţi s’a dus copcă reportajul sensaţional.
Şi, amărât, leapa-leapa prin noroaie, abia reuşesc să urc dealul, ca să ajung însfârşit la Suceava.
Dacă n’aveam inspiraţia să-mi aprind o ţigară, beam acuma vin de Nicoreşti cu Ţugulea Moghilă şi nu mă perpeleam într’o odaie meschină de hotel obscur şi suspect…
Sfântul Ioan-cel-Nou. Disdedimineaţă, o iau încet către biserica sf. Gheorghe – ctitoria lui Bogdan cel Orb şi-a lui Ştefăniţă –, un adevărat giuvaer de piatră, în care se păstrează moaştele marelui mucenic Ioan-cel-Nou: acesta, nevrând să se lepede de credinţa în Hristos, a fost ucis de păgâni, după groaznice chinuri, la Cetatea-Albă.
În anul 1402, Alexandru-Vodă a adus la Suceava moaştele martirului pentru care, la 24 Iunie al fiecărui an, se face mare pomenire în fosta capitală a Moldovei.
„Moaştele sfântului Ioan” – spune un preot – „sunt un adevărat isvor de întărire a sufletelor creştineşti. În vechime, toţi Românii, dela Vodă până la arcaş, au îngenunchiat cu smerenie în faţa lor, rugându-se pentru mântuirea neamului şi, prin puterea ocrotitoare a sfântului Ioan, multe hoarde de străini au fost întoarse din cale ori răpuse în ţărnă…”.
M’apropiu de sicriul artistic lucrat în argint şi’ngenunchiez. Liniştea şi-un vag miros de tămâie domnesc în biserică. O lumină grea, cenuşie, învăluie în vis vastul interior fumuriu, în care aurul icoanelor împrăştie sclipiri mate şi suave.
Aici, departe de forfota uliţelor pline de evrei, e adevărata Suceavă, Suceava gloriei împărăteşti şi-a dreptei credinţe, Suceava voevozilor şi-a înţelepţilor monahi, – aici e Suceava eternă, pe care anii şi vitregiile n’au putut-o doborî.
Cetatea domnească. După lunga ploaie de ieri, cerul s’a luminat şi imensele azururi îşi tălăzuiesc peste oraş puritatea. Bisericile lucesc în bătaia dulcelui soare de toamnă, frunzişul copacilor depe dealuri îşi seamănă în vânt bănuţii aurii, colinele curg suav spre zările sidefate, iar departe, pe-o coastă, ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare se înalţă sobru şi majestuos, stăpânind văile ca un cioban turmele sale.
Dealtfel, întreaga Suceavă e mărturia vie a gloriei româneşti: cetatea domnească, Mirăuţii – nume de cântec, nu? –, Zamca – atâtea semne ale istoriei!
La Suceava, trăieşti ca’ntr’o biserică… Aici, îţi vine să vorbeşti cu sfială, să’ngenunchiezi. Între zidurile oraşului, parcă mai stăruie chiotul plăieşilor, parcă se mai aude zăngănit de suliţe. Oare acolo, în vale, nu stăteau hoardele tătare, ahtiate să cucerească lumina Moldovei? Oare dincolo, după dealuri, Dragomirna nu străjuieşte oştimea stejarilor?
Astfel fiind, oare nu se cade să îngenunchiezi pentru a săruta ţărna prin care, poate, a trecut cu pas viforos Ştefan-cel-Mare şi Sfânt?
Altă Suceavă. Mutând capitala Moldovei la Iaşi, Alexandru Lăpuşneanu a sortit pierzării Suceava şi chiar a poruncit să se dărâme cetatea.
Cu toate acestea, Suceava n’a murit. Cetatea lui Ştefan-cel-Mare n’a putut să moară. Oricât ar bate-o ploile şi vântul, oricât s-ar năpusti nămeţii iernii asupra ei, oricât ar cobi în nopţile lungi de toamnă cucuvăile şi bufniţele care îşi au cuibul între zidurile dărăpănate, – ea îşi ridică spre ceruri contururile enorme şi continuă să veghieze peste drumurile invadate de străini.
În timpul Austriei, Suceava a fost un puternic bastion de românism creator şi intransigent şi hidoasa pajură bicefală a defunctului imperiu nu cuteza să-şi fluture aripile negre deasupra cetăţii.
La Suceava, străinii nu sunt impertinenţi ca’n alte oraşe bucovinene. Aici, ei îşi dau seama că nu’s decât nişte intruşi şi se comportă în consecinţă, aşa că nu-i vezi ostentativi şi obraznici ca la Cernăuţi sau Storojineţ.
Noapte fără făclii. Amurgul m’a surprins pe dealul Zamcei. Şuvoaie de sânge gâlgâiau din nouri, amestecându-se cu aurul frunzişului din luncile râului care şerpuieşte pe lângă Iţcani şi Burdujeni. Soarele se rostogoleşte după zare şi umbrele cuprind repede văile imense. În apropiere, gara Iţcani, o fabrică – fabrica unui venetic, despre care un prieten îmi spunea că îşi bate la tălpi muncitorii – se conturează alb talazurile cenuşiu-albăstrii ale serii. În satele învecinate, casele ţărăneşti fumegă a mămăligă şi a lapte proaspăt, iar cânii latră melancolic, stârnind stihiile ascunse prin văgăuni. Un tren îşi târâie vagoanele spre Dărmăneşti. Un zumzet plăcut de care şi trăsuri adie dinspre şosea, iar dealurile răspund cu strigăt mic de păsări nocturne.
O lună enormă răsare peste noapte. Întreg peisagiul se cufundă într’o lumină palidă, ireală, prin care copacii îşi întind fantomatic braţele către cer.
Apoi, deodată, un cântec straniu prinde să crească tocmai depe celălalt deal. Rămân fascinat. Parcă niciodată n’am auzit un cântec mai dureros, mai tulburător. Am impresia că melodia asta, pe care-o murmură însuşi pământul, vine din vechile ruine – şi ascultând-o înfiorat ca’n preajma unei mari minuni, revăd întreaga istorie a Moldovei, ctitorită peste veacuri fără sfârşit.
Oare nu sună şi tulnice în depărtare?
Oare nu se-aprind focuri pe dealuri?
Oare nu răsună tropot de cai prin noapte?
Da, aici e Moldova; aici, unde Ştefan-Vodă mai trăieşte’n doinele ţăranilor; aici, unde sfântul mucenic Ioan doarme somn luminat; aici, unde zările închid un colţ de biserică şi de legendă.
Aţi înţeles acuma de ce aici trebuie să’ngenunchiezi şi să săruţi ţărâna? (Noembrie, 1938. / Mircea Streinul) .
SUCEVIŢA
La un an după începerea lucrărilor de construcţie ale mănăstirii Suceviţa (1582-1584), unul dintre cei doi fraţi ctitori, Ieremia Movilă (celălalt a fost Gheorghe, Mitropolitul Moldovei), a înzestrat noua ctitorie cu o moşie a domeniului domnesc, satul Suceviţa, ascultător de ocolul Bădeuţilor: „Am întărit nou ziditei mânăstiri zisă Suceviţa pe care am început a o zidi… un sat din satele noastre care au fost drepte domneşti ascultătoare de curtea noastră de Bădeuţi, anume Suceviţa, şi cu loc de moară la Suceviţa şi cu poieni pentru fănaţe şi cu munţi, şi cu slatine cari sănt pe aceşti munţi, şi cu izvoare cu peşti şi cu tot venitul”.
Dania din 6 august 1583 confirmă, desigur, numele unui sat deja existent, dar care se iveşte în istorie odată cu schimbarea regimului de proprietate, când numele lui intră în circuitul documentelor cancelariilor domnească şi ecleziastă.
Hotarul satului Suceviţa conţine toponime vechi, întâlnite şi în hotarnicele unor sate anterior atestate (Horodnicul de Jos, Voitin, Volovăţ), dar şi nume de localnici, împrumutate unor proprietăţi („izvorul lui Mihail”, „iazul lui Dăniciu”, „Stăna Secheraş”, „Stăna Ursului”, „colţul lui Jurj”), nume anonimizate în istorie, aşa cum se întâmplă, de regulă, la un popor pentru care doar prezentul contează. Nici măcar fântâna lui Ştefan cel Mare, cândva înzestrată cu cruce şi stâlp hotarnic, aflată în hotarul Suceviţei, nu mai supravieţuieşte în memoria locurilor.
Hotarul uricului din 6 august 1583 are următoarea configuraţie:
„Începând din cămp dela gura Horodnicelului, dela izvorul lui Mihail, la mocirla curată şi alăturea cu ele la Teşcioara; şi alăturea la Prăpădenia la capătul însemnat; şi pe povârnişul opcinei la semnul mare, la dealul Horodnicului, dară opcina şi la vale, pe vărvul Pietroasa şi de acolo spre Sud la dealul Voitinul, la Prislopul Viţelului; şi la dealul Săcărei, la capătul Voevodesei, şi de acolo la Dealul Crucii, la vărvul Berchiaşului şi la Stăna Secheraş, la vărvul Ruscăi şi acolo se întâlnesc hotarele Moldaviţei, ale Putnei şi ale Suceviţei, şi de acolo drept cu opcina la Stănişoara şi iarăşi opcina la Stăna Ursului, şi iarăşi la cărarea călugărească dela Moldaviţa şi de acolo la Răsărit, la Prislopul Preoţilor şi în opcina, la Poiana Mărului; şi opcina la Târguşor şi iarăşi alături cu opcina la Valea Homorului şi alăturea, la izvor la Dealul Homorului şi la cel dintăi prislop care s-a coborât dela Dealul Homorului, care este pentru a petrece vara; şi iarăşi opcina la Piatra Femeilor şi de acolo la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin; şi iarăşi opcina pănă unde se întălneşte cu drumul slatinii şi de acolo tufişul dela capătul părăului şi tot drumul Olhoveţului (Volovăţ), unde iese drumul prin pădure la colţul lui Jurj, la poiana Hirevul şi vadul Verboveţ dela Olvovăţ; de acolo în susul drumului printre ţarina Olhoveţului şi printre cea a Suceviţei şi, la vale, la făntăna unde este crucea şi stălpul lui Ştefan Vodă; şi de acolo la colţul Brădăţelului, la iazul lui Dăniciu, şi de acolo la heleşteul lui Mihail”.
Din nefericire, hotarul acesta, care delimitează un bogat teritoriu românesc, nu adăpostea o moşie din moşi-strămoşi, ci o feudă mănăstirească a Schitului Mare, din sudul Poloniei, căruia îi fusese închinată, din voinţa ctitorilor, mănăstirea Suceviţa. A însemnat lucrul ăsta un sacrilegiu sau nu numai bunul Dumnezeu ştie, dar tragică a fost ispăşirea, căzută, din voia soartei, pe umerii „Domniţei Voevodului Movilă” (soţia lui Ieremia Movilă), care, violată de turci, şi-a tăiat cosiţa, lăsând-o ofrandă altarului mănăstirii, apoi a sfârşit, îndurerată, după cum s-ar părea, prin Polonia. Povestea aceea cumplit de tristă, dar şi eroică, avea să fie retrăită liric, peste secole, de poetul iconar Teofil Lianu:
În mănăstirea de la Suceviţa,
Precum şi spune-ngălbenita filă,
Domniţa Voevodului Movilă
Spre pomenire şi-a lăsat şuviţa.
Şi urma gândurilor de mătasă
Şi-a degetelor albe şi trudite
Rămas-au pe ştergarele-nflorite.
Şi-era Domniţa straşnic de frumoasă!
Mănăstirea Suceviţa stăpâneşte satul Suceviţa, alcătuit din doar câteva case, până în primăvara anului 1784, când, după protestul egumenilor potrivnici confiscării averilor mănăstireşti, din 25 februarie 1784, semnat, în numele Suceviţei, de „Antioch igumen”, proprietăţile funciare ecleziastice au fost trecute în domeniul cameral, iar consilierul aulic şi comisarul imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels a sosit la Suceviţa, în 15 mai 1784, pentru a prospecta slatinele, din punct de vedere hidrostatic, chimic, al salinităţii, geografic şi geologic.
În 1810, soseşte la Suceviţa, însoţindu-l pe arhiducele Rainer, pictorul silezian Franz Iaschke, cel care avea să realizeze nouă acuarele cu peisaje bucovinene, acordându-i şi Suceviţei locul care i se cuvenea în tezaurul de simboluri româneşti ale Bucovinei.
În vremea aceea, când Franz Iaschke picta valea Suceviţei, satul se închegase binişor, odată cu sosirea câtorva grupuri de galiţieni, în majoritate huţani, Tănase şi Ioan Golombiovschi venind din Cozmeci-Galiţia, după cum mărturiseşte cronica parohială a satului Breaza, sat în care s-a mutat Ioan Golombiovschi, durându-şi casă nouă în august 1841.
Cu doi ani înainte de sosirea pictorului silezian, în 13 ianuarie 1808, vornic al satului Suceviţa era Iacov Coşmaţchi, dascălul se numea Banilceschi, iar printre săteni se numărau Gheorghe Iţcuş, care tocmai cumpăra o casă şi în Todireşti, precum şi „giuraţii” (martorii) Ioan Golembiovschi şi Ioan Bodnărescu.
În 9 martie 1823, s-a născut, la Suceviţa, Iraclie Porumbescu, primul mare prozator al Bucovinei. Iraclie era al doilea fiu al soţilor Atanasie şi Varvara Golembiovschi şi a copilărit în Suceviţa ca fiu de suflet al egumenului Ghenadie Plachentie, căruia îi fusese „vândut” simbolic, pentru că avea o sănătate firavă. La Karlsberg, cum se numea, pe atunci, Voivodeasa (întru amintirea „Domniţei Voevodului Movilă”), exista o şcoală primară a micii comunităţi germane, care se stabilise aici, iar Iraclie Porumbescu a făcut primele clase la Karlsberg-Voivodeasa, înainte de a-şi continua desăvârşirea la şcolile cele mari din Suceava, Cernăuţi, Lemberg şi, iarăşi, Cernăuţi.
În 3 februarie 1823, s-a născut, la Suceviţa, publicistul Toader Sireteanu.
În 9 iulie 1887, într-o zi de sâmbătă, Prinţul de coroană Rudolf, cel care a murit, într-o tainică poveste de dragoste, în 1888, la Mayerlling, a vizitat Suceviţa. „În Suceviţa, primi pe Alteţa Sa c.r. egumenul mănăstirii, archimandritul I. Filipovici, cu tot conventul, şi, după săvârşirea unui Te Deum, în mănăstire, se interesă Alteţa Sa Imperială foarte mult de antichităţi şi de feluritele lucruri cusute de mânile voevodeselor şi prinţesele vechilor voevozi (Prinţul de coroană Rudolf a binevoit să ordone cumpărarea unei icoane, care reprezintă mănăstirea Suceviţa. Această icoană este lucrată de Eugeniu Maximovici, profesor gimnazial din Rădăuţi, şi este menită pentru galeria privată de icoane a Alteţei Sale)”.
„Icoana” era, desigur, un tablou al marelui pictor bucovinean Eugen Maximovici.
În vara anului următor, 1888, „în aducere aminte de prezenţa Alteţei Sale, principele de coroană Rudolf, în Bucovina, fu ridicat un monument în Voivodeasa, lângă sfânta mănăstire Suceviţa. La dezvelirea monumentului au fost de faţă Excelenţa Sa guvernatorul ţării Baron Pino, apoi Baron Mustaţă, în numele comitetului ţării, şi arhimandritul sfintei mănăstiri Suceviţa Hilarion Filipovici” .
O listă de colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută la îndemnul gospodarilor George IŢCUŞ, George BADALE şi George CHIRAŞ, la începutul anului 1895, menţionează următoarele nume de suceviţeni: preotul A. GRIBOVICI, primarul Dimitrie ZAREMBA, Constantin CHIRAŞ, Vasile CHIRAŞ, Vasile STOLERCIUC, Ioan HREHORCIUC, Petru CHIRAŞ, George GOLEMBIOVSCHI, Ioan VATAMANIUC, Nicolai a lui Ioan şi Simion BODNARESCU, Ioan BOCICO, Petre MARCO, Andrei VATAMANIUC, George CORJIN, George ALBU, Ioan BOCICO, Ioan alui Ştefan SANIZEAC, Ioan alui Dimitrie FÂŞCU, Ioan CHIRAŞ, Vasile ZAREMBA, Mihai CHIZEVSCHI, George DRUZA, Andrei URSULEAN, Vasile IŢCUŞ, Fedor IŢCUŞ, Dimitrie VATAMANIUC, Ioan CHIRAŞ, George CAZAC, Ioan CAZAC, Simion CHIRAŞ, Simion alui Simion CAZAC, Vasile BANILEVICI, George ŞUMLEANSCHI, Artemie VATAMANIUC, Vasile HUSARCIUC, Roman alui Petre BODNARESCU, Vasile alui George VATAMANIUC, Vasile GOLEMBIOVSCHI, Efrem alui Ioan SANIZEAC şi Andrei CHIRAŞ .
O altă listă de colectă, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată preotului Ambrosie GRIGOROVICI, menţionează următoarele nume de locuitori ai Suceviţei: preotul Eleazar SOSNOVICI, primarul Dimitrie ZAREMBA, Simion BODNARESCUL, Avramia lui Simion BODNARESCUL, Agripina lui Ioan SERAFINOVICI, Ieremie alui Anton CHIRAŞ, Vasile STOLERCIUC, Ignatie HREHORCIUC, Ioan VATAMANIUC, Samuil CHIRAŞ, Ironim LAZARESCU, George BADALE, Luca BODNARESCUL, Iacob BOCICO, Teodor alui Ilie STRUŞ, Ilie PRECOPCIUC, Ioan PETRIUC, Ifrim TCACIUC, Vasile ZAREMBA, Aniţa lui Ştefan BOCICO, Simion BRĂILEAN şi Mihai BODNARESCUL .
În anul 1900, s-a înfiinţat, la Suceviţa, o bancă raiffeisiană, cu 52 membri, sub direcţiunea învăţătorului Ioan Fedorciuc (Fedorovici, în alte publicaţii) şi sub preşedinţia lui Alexandru Voevidca, cu o conducere formată din antistele (primarul) Ioan Vatamaniuc, Simion Bodnarescu, Luca Bodnarescu, Dimitrie Zaremba, Tanasie Vatamaniuc, Petre Procopiuc şi Teodor Iţcuş. În sat funcţiona, în localul şcolii, încă din 1896, cabinetul de lectură „Ajutorul”, cu 75 membri, 112 cărţi, un abonament la gazetă („Revista Politică”) şi cu o avere de 5 florini. Această primă bibliotecă sătească din Suceviţa era condusă de Ambrosie Gribovici, Ioan Fedorciuc şi Dimitrie Zaremba, cei trei fiind, în 1902, pe cont propriu, dar şi prin organizarea de colecte în Suceviţa, mari susţinători ai Internatului de băieţi din Rădăuţi. Lor li s-au alăturat, cu importante contribuţii, arendaşul Dimitrie Chiraş, învăţătoarea Maria Zugrav, Mihai Roteliuc, Sofia Vatamaniuc, Glicheria Fedorciuc, G. Iţcuş, V. Stolerciuc, O. Vatamaniuc, V. Bogean, Ilie Procopovici, S. Bodnarescu şi Luca Bodnarescu.
„Aici, ca şi în Margine, totul e rânduit şi curăţit cum se şi cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în păr şi flori în pălărie, pentru tineri cu pletele bine unse şi ştergarul frumos desfăşurat pentru ceilalţi, la mănăstire… Trecem pe lângă stâlpul destul de urât care aminteşte, în limba germană, despre oprirea în acest loc, în calea spre gropniţa Movileştilor, a nenorocitului arhiduce Rudolf” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Vasile a lui Simion ZAREMBA (50 ani în 1909) din Suceviţa.
În 25 septembrie 1920, s-a născut, la Suceviţa, academicianul Dimitrie VATAMANIUC, în tinereţe, sub pseudonimul Dumitru Vatamanu, un promiţător poet bucovinean. În 18 august 1953, s-a născut poetul Constantin HREHOR, nepotul Eroului Umanităţii Constantin Hrehorciuc.
Hrehorciuc luptase, în armata austriacă, pe frontul italian, unde a căzut prizonier, întorcându-se, ulterior, în ţară ca membru al brigăzilor italiene de voluntari români. În perioada interbelică, s-a angajat în jandarmerie, activând în nordul Bucovinei, în plasa Stăneşti. După declanşarea celui de-al doilea război mondial, Constantin Hrehorciuc a revenit în plasa Stăneşti şi, pentru că în localitate ucrainenii se distrau cu „judecarea” şi uciderea evreilor, a lăsat jandarmii la marginea satului şi s-a prezentat singur în faţa ucrainenilor, cerându-le să se supună autorităţii româneşti şi să-i fie predaţi lui evreii. Atitudinea aceasta curajoasă a avut efectul scontat, câteva sute de evrei fiind salvaţi de la moarte şi evacuaţi în România. Manuscrisul memoriilor lui Constantin Hrehorciuc se află, în câte un exemplar, la mai mulţi dintre nepoţii eroului. Manuscrisul nu a fost publicat vreodată, cu excepţia câtorva capitole, care au văzut lumina tiparului în coloanele ziarului „NordPress”, în 1995.
După război, pentru că în zonă activaseră trupele de rezervişti, sub comanda lui Vladimir Macoviciuc, cu misiunea, stabilită de Marele Stat Major al Armatei Române, de a se împotrivi armatelor sovietice, mulţi suceviţeni au avut de suferit, fiind arestaţi din ordinele odioşilor securişti Dumitru Zaleţchi şi Nicu Plosceac. Printre martirii suceviţeni s-a numărat şi brigadierul silvic Grigore Bodnărescu, arestat în baza „pârei” lui Serafimovici din Voivodeasa, care, în perioada aceea, nici nu se afla la Suceviţa, ci în Banat, la munci agricole, ca să-şi salveze familia de la foamete, şi eliberat de un alt Erou al Umanităţii, Ioan D. Popescu, comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi, cu sprijinul procurorului Vasile Moloce.
În Suceviţa de astăzi trăieşte un mare epigramist bucovinean, Stelian Cazacu (primar pentru o legislatură şi, dacă nu mă înşel, viceprimar pentru o alta), cel care are, printre altele, şi un ideal românesc în Basarabia: Cândva, cândva, veţi spune: „Hopa, / Azi ni-i deplină bucuria / Că-i România-n Europa, Iar noi suntem în România!”. Ştiu epigrama asta din 1995, când i-am publicat-o în „NordPress”, şi o reproduc doar pentru a dovedi că şi epigramistul adevărat, nu numai poetul, poate fi un mare vizionar al neamului românesc.
ŞARU DORNEI
Satul înfiinţat, cu câmpulungeni, dar şi cu colonişti ardeleni şi cu evrei, după 1848, este îndreptăţit, precum şi celelalte din zonă, să-şi revendice istoria îndelungată şi complexă a obştii câmpulungene.
În noiembrie 1886, Nastasia Ursu din Şaru Dornei a fost prădată de 200 florini şi o mulţime de lucruri, apoi schingiuită şi sugrumată cu nojiţele de la opinci de şase hoţi, cu feţele înnegrite cu cărbune şi acoperite cu măşti din piei de iepure. Cercetările ulterioare, făcute de adjunctul Judecătoriei din Dorna, Scânteuţă, şi de judecătorul de instrucţie de la Tribunalul din Suceava, T. V. Stefanelli, au dus la identificarea celor şase tâlhari, conduşi de Grigori Niculiţă, care dosiseră lucrurile furate în România, hotarul aflându-se la o depărtare de zece minute de locul comiterii faptei .
ŞCHEIA
Legenda spune că, în vremuri imemoriale, când pe locurile Sucevei de astăzi exista un lac, stăpânit de Zâna Lacului, cea mistuitor de iubitoare, în pădurile din apropiere trăiau doi sihaştri, unul în scorbura unui fag uriaş, aflat pe locul pe care, din acel copac, avea să fie ridicată prima biserică de mir, cea din lemn, a Mirăuţilor, iar celălalt sihastru ar fi trăit pe dealul Şcheii. Prin vecinătate, de o parte şi de alta a apei Sucevei, cică păşteau turmele Dediului, cioban legendar, cu numele păstrat de fântâni, buduroaie şi pâraie din satele răspândite, de veacuri, prin lunca râului.
De la sihastrul din Şcheia ar fi învăţat o fată de voievod că trebuie să meargă în pelerinaj la 50 de biserici şi mănăstiri, dacă vrea să-şi salveze iubitul, căzut sub vraja Zânei Lacului, care zână, după câte un an de dragoste, obişnuia să-l ucidă pe cel ademenit. Pelerinajul a avut rezultatele aşteptate, Zâna Lacului prăbuşindu-se, odată cu lacul ei, în străfundurile pământului (cine ştie, poate că aşa se explică prezenţa unui lac subteran sub partea nord-estică a oraşului). Dar legenda mai sugerează şi altceva, şi anume faptul că sihastrul ar fi trăit, pe dealul Şcheii, la începutul secolului al XV-lea, pentru că în 11 iulie 1428 au fost atestate, prin închinare mănăstirii Bistriţa, primele 50 de biserici din ţinutul Sucevei. Dar, şi dacă ar fi fost aşa, nu putem şti care era numele locurilor care constituie, astăzi, localitatea Şcheia, pentru că „şchei” înseamnă, în româna veche, „bulgari”. De aici, de la acest reper toponimic, se poate presupune că primii locuitori ar fi fost vlahi balcanici, dacă nu cumva chiar bulgari.
Satul Şcheia este, fără îndoială, foarte vechi, dar prima lui atestare documentară datează abia din 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.
Se pare că sfinţii călugări s-au ocupat cucernic de izgonirea diavolului lăcomiei din bieţii şcheieni, aşa că vodă Ştefan Tomşa le-a mai dăruit, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
Moşia satului se afla, în 27 martie 1721, în proprietatea lui Sandul Ropceanul, care o moştenea, împreună cu nişte datorii la negustorii turci, de la fratele său, Vasile Ropceanul. Ca să-şi salveze moştenirea, Sandul Ropceanul zălogeşte, pentru 147 lei, cămătarului episcop Calistru al Rădăuţilor, „svinţii sale giumătate de sat de Şchiae cu mori pe apa Sucevei”.
Pe vremea aceea, Florinta era doar un metoh, adică un loc de făcut fânul pentru nevoile mănăstireşti, populat doar cu câteva bordeie, metoh întărit mănăstirii Sf. Ilie, de Racoviţă Vodă, şi în 11 noiembrie 1725.
Vasile şi Sandu Ropceanul, primii proprietari cunoscuţi ai Şcheii, nu au avut copii, au fost, cum se spunea pe atunci „rude sterpe”, aşa că satul a fost moştenit de Nicolae Mogâlde, apoi de nepotul acestuia, Solomon Botez. Văduva lui Solomon Botez, Tofana, fiind datoare negustorilor (luxul costa şi atunci), vinde satul, cu 1.000 lei, în 15 septembrie 1746, boierului Lupu Balş, care îl va lăsa moştenire fiului său, Constantin. În 2 septembrie 1798, moşteneşte satul Şcheia ginerele lui Constantin Balş, Iordache Rosăt.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şcheia, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „25 – toată suma caselor”, însemnând 4 slugi ale logofătului BALŞ, o femeie săracă şi 20 birnici.
În 1774, satul Şcheia avea 28 de familii, iar în anul 1784, după reforma agrară, 72.
Însoţirea raiffeisiană din Şcheia a fost înfiinţată în anul 1901, cu 50 părtaşi, sub preşedinţia preotului George Mihuţă, care se va muta, în 1903, la Suceava, lăsând parohia şi preşedinţia băncii rurale în seama preotului Gavril Bogdan. Din conducerea băncii mai făceau parte directorul Ştefan Roşu, vicedirectorul Nicolai Creangă şi membrii direcţiunii Nicolai Berariu, Petru Berariu (din 1903) şi vistiernicul Nicolai Pop.
Biserica Sfântului Nicolai din Şcheia a fost ctitorită, în 1841, de armeanul Ilie Hagi ARITONOVICI. În 1843, biserica avea 864 enoriaşi, patron bisericesc era Markus Hagi de ARITONOVICI, paroh fiind Ioan CRIANGĂ. În 1876, sub acelaşi patronat, paroh era Georgie BILAŞEVSCHI, care păstorea 1.443 suflete. În 1907, paroh era Theodor BALAN, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1901, cantor fiind, din 1900, George MIHUŢĂ, născut în 1871, cel care va fi preot în Suceava şi autor de cărţi mărturisitoare.
Din 1884, avea să fie deschisă în Şcheia o şcoală cu 3 clase .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şcheianca Rahila POP (15 ani în 1910).
În 9 martie 1925, s-a născut, la Şcheia, o mare personalitate a culturii române, istoricul literar Dimitrie PĂCURARIU.
ŞERĂUŢI
Întărit, în 8 iulie 1453 lui Mihail logofăt, cel care avea să negocieze primul tribut cu turcii, „satul Şirouţi… mai sus pe Budilci”, care-l cumpărase de la Şendrică, a fost vândut, în 11 februarie 1478, de nepoţii lui Dan Poiană, Mihăilă şi Piţurcă, lui Iuga vistier („pan Ignatie, numit Iuga”), soţul cneaghinei Nestea, tatăl lui Mihul, Sobţea şi Sofica, pentru 300 zloţi tătăreşti. Şi, astfel, „în acelaşi ceas, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, pan Iuga vistier… a dat acest sat mai sus scris, anume Şirăuţi, mănăstirii noastre de la Putna”. Iuga fusese convins de egumenul Putnei, „smeritul arhimandrit Ioasaf”, să cumpere Şirăuţii şi să-l dăruiască mănăstirii încă din 25 ianuarie 1476, şi în 1 iunie 1476, ba chiar şi în 29 iunie 1476, în toate aceste documente menţionând şi Şirăuţii, printre danii de obiecte bisericeşti, de bani, de vii şi de cai, menite pomenirii lui veşnice „la 1 ianuarie, în ziua Sfântului Vasilie cel Mare, seara parastas, iar dimineaţa sfânta liturghie”.
În 7 martie 1487, Şteful, fiul lui Hărman, şi sora lui Marina, jupâneasa lui Mihail Rogaşevschi, dau mănăstirii Putna satul „Maneuţi, cu mori pe Suceava” şi primesc, la schimb, „un sat, anume Şirăuţi… pe care sat îl cumpărase pan Iuga vistier de la Mihail şi de la Piţurca, nepotul lui Dan Poiană, pentru 300 de zloţi tătăreşti, iar pan Iuga a dat acest sat Şirăuţi pentru sufletul său mănăstirii noastre Putna”.
În 12 martie 1622, Ştefan Tomşa întăreşte fostului staroste Gavrilaş „jumătate de sat Şerăuţi, cu heleştee, ce este lui cumpărătură de la Ionaşco, fiul răposatului Lupu Stroici… şi a opta parte tot din acel mai sus scris sat de Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la Gligorie, fiul lui Jadovanul, aşijdere şi altă a patra parte tot din acel mai sus scris sat Şerăuţi, ce-i este cumpărătură de la toţi nepoţii Stancăi”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost satul Şerăuţi, cu heleşteu şi toate veniturile”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şerăuţi, moşia mănăstirii Sfântul Spiridon, „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iosip, 7 vădane, Catrina, Nastasa, Irina, Catinca, Palaghia, Gafiţa şi Tudosca, 11 case pustii şi 41 birnici, şi anume: Nicolaiu vornic, Grihor ŞEREMED, Nechita sin COIŢAN, Toader zet COIŢAN, Apostul COIŢAN, Grigoraş COIŢAN, Ion FRÂNZEIU, Andrei SOFRONII, Sofronii ZĂIŢĂNCU, Alecsa ONOFREICIUK, Dănilă ONOFREICIUK, Simion GRIGORIŞCIUK, Savin, Ion SAVIN, Ion vătăman, Gavril cojocar, Dumitraş ISAIANCIUK, Anton KALIICIUK, Georgii sin PAVĂL, Andrieş, Iftemi PAVLIUK, Dumitraş, Necolaiu ROMANCIUK, Grigoraş BEŞLIU, Toader, Ion GROSUL, Andronic rus, SÂRGHII, Dumitraşco vornic, Vasile, Toader MICIULENCU, Agapii MICIULENCU, Grigoraş ROMANCIUK, Petre, Costin OLINCIUK, Toader ROMACIUK, Dumitru HUŢUL, Dumitru HAGI, Nicolaiu HUŢUL şi Fodor rus.
În 1775, satul Şerăuţi avea 1 popă şi 86 familii de ţărani iobagi.
În Şerăuţi existau două biserici, cea a Sfântului Spiridon din Şerăuţii de Sus, construită în 1735 de Nicolae Alexandru MAVROCORDAT, şi cea a Adormirii Maicii Domnului din Şerăuţii de Jos, construită în 1779 de Iacov LOGOTHETTI, care avea să fie reconstruită în 1877-1881 şi sfinţită în 1884. În 1843, biserica din Şerăuţii de Sus, cu 1.099 enoriaşi, era patronată de Bogdan de ZADUROWICZ şi slujită de preotul administrator Nicolai ANDRIICIUC, iar biserica din Şerăuţii de Jos, cu 440 enoriaşi, era patronată de Louis von LOGOTHETY şi slujită de parohul Ioan TUREŢCHI. În 1876, la Şerăuţii de Sus, patron bisericesc fiind Josef von ZADUROWICZ, iar paroh, peste cei 1.458 enoriaşi, Avramie ANDREICIUC, Louis de LOGOTHETY rămânând patron bisericesc la Şerăuţii de Jos, unde nu exista preot pentru cei 626 credincioşi. În 1907, la Şerăuţii de Sus, sub patronatul evreului Salamon HOROWITZ, paroh era Miron GRIBOVSCHI, născut în 1844, preot din 1869, paroh din 1874, cantor fiind, din 1898, Leonti CHEIVAN, născut în 1860, iar la Şerăuţii de Jos, unde drepturile şi responsabilităţile patronale aparţineau lui Alexandru cavaler de GRIGORCEA, superb boier al Bucovinei istorice, alături de fratele său, paroh era Dionis ILASIEVICI, născut în 1852, preot din 1882, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Vasile KWIATKOWSKI, născut în 1870.
Din 1876, funcţiona, la Şerăuţii de Sus, o şcoală cu 4 clase, iar din 1895, avea să se deschidă, la Şerăuţii de Jos, o şcoală cu 2 clase .
ŞERBĂUŢI
Satul Şerbăuţi, atestat, alături de Hânţeşti (de la „hanţă”, care înseamnă cal mic, mârţoagă), în 15 iunie 1431, când Cupcici face nişte schimburi de sate cu Catamare, în faţa Divanului lui Alexandru cel Bun.
În 17 martie 1492, Ştefan cel Mare întărea lui Şteful şi surorii sale, Marina, amândoi copii ai Maruşcăi şi nepoţi ai lui Şteful Jumetate, satul Şerbăuţi pe Siret.
În 9 decembrie 1662, Gligoraş, vătăman de Şerbăuţi, depunea mărturie la stâlpirea părţii de moşie a lui Hulubei din Calafindeşti.
În 8 septembrie 1682, popa, diaconul şi Pătraşcu, toţi din Şerbăuţi, erau martori la o vânzare de moşie a aceluiaşi Hulubei în Botoşeniţa.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şerbăuţi, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „27 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 25 birnici.
În 1775, satul Şerbăuţi avea 1 popă şi 49 familii de ţărani.
După cum rezultă dintr-o scrisoare a Divanului Moldovei către Creisamtul din Bucovina, din 16 februarie 1790, Constantin Sturza vornic a dat ginerelui său, Vasile Neculcea ban, satele Calafindeşti şi Şerbăuţi, cu condiţia ca el, Sturza, să le stăpânească atâta timp cât va fi în viaţă. Sturza le-a arendat negustorului armean Ivan Căprăi din Mărăţăi.
Biserica Sfântului Vasile din Şerbăuţi, construită în 1774 şi reconstruită, ca biserică nouă, în 1906, avea, în 1843, 759 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Georgie ILASIEVICI, patron bisericesc fiind familia WOLANSKI. În 1876, patron bisericesc era Michael von KAPRI, biserica avea 1.266 enoriaşi, paroh fiind Grigorie CERNIAVSCHI. În 1907, când patron bisericesc era baronina Albina KAPRI, paroh era Eugen SIRETEAN, născut în 1848, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1904, Hariton CASPAROVICI, născut în 1877.
Din 1885, avea să fie deschisă la Şerbăuţi o şcoală cu 4 clase .
O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu SERETEAN, cuprinde următoarele nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan ŞTEFANIUC, Grigori AURITE, Aurora AURITE, Elena BENDESCHI, Natalia SETEAN, Ecaterina MATEICIUC, Teofila RATCA (soţia lui Vasilie de RADCA, proprietar în Călineşti), George de URSULEAN, Ioan de MALINESCU, Nicolae de VOLCINSCHI şi comerciantul Lazar ŞTEFANIUC .
În 10 octombrie 1893, Ileana, văduva lui Vasile Neculce, dăruieşte Şerbăuţii copiilor ei, Constantin şi Ioan, Ioan renunţând în favoarea lui Constantin, pentru alte moşii.
În 12 august 1810, Constantin Neculce arendează moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, precum şi un sfert din Româneşti, pe 6 ani, pentru 840 „galbini de aur olandeji”, lui Iordache Cârste, angajând şi un vechil, pe Ilie Ilschi, în 7 aprilie 1812, care să primească venitul acestor moşii, iar Ilschi declară caduc contractul lui Iordache Cârste, în 25 iunie 1812, aflând, apoi, un alt arendaş, Iosef Volanschi, cel căruia fiul cronicarului Ion Neculce, Constantin, îi va arenda Calafindeştii, Şerbăuţii şi un sfert din Româneşti, în 22 februarie 1813, pe timp de 6 ani, pentru o sumă anuală de 600 galbeni olandezi. După o nouă arendare, în 22 februarie 1813, Costantin Neculce îi va vinde arendaşului Iosef Volanschi, în 19 iunie 1827, moşiile Calafindeşti şi Şerbăuţi, pentru 6.100 galbeni de aur olandezi.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la şerbăuţenii Varvara PROCHIPCIUC (40 ani în 1914), Alexandra POPESCU (14 ani în 1914) şi Nicolai GAVAZIUC (37 ani în 1914).
ŞIPENIŢ
Menţionat în 1433, în 1434 şi în 1453 drept „Şepinţi”, apoi, în 1661, drept „Şipeniţa”, satul Şipeniţ aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul marelui duce al Lituaniei, Kiejstut. Vitovt, duce al Lituaniei din 1932, până în 1430, când moare în bătălia de la Troki. Drept moştenitori ai ducelui lituanian aveau să se revendice, în 12 mai 1662, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin, pârcălab de Hotin, Dabija Vodă considerând că urmaşul legal al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şipeniţ a fost ctitorită, în 1812, de Dimitrie de COSTIN. În 1843, biserica, aflată sub patronatul familiei COSTIN, avea 1.935 enoriaşi din Şipeniţ şi Luh, fiind slujită de preotul administrator Ioan DAŞCHIEVICI. În 1876, drepturile şi responsabilităţile patronale fuseseră moştenite de Ioan de COSTIN, paroh fiind Simeon DAŞCHIEVICI, iar numărul enoriaşilor ajungând la 2.628. În 1907, patroni bisericeşti erau baroninele Pulcheria VASILCO şi Anisia MUSTATZA, paroh fiind Constantin MICHITOVICI, născut în 1850, preot din 1881, paroh din 1888, postul de cantor fiind vacant.
Din 1857, funcţiona la Şipeniţ o şcoală cu 5 clase .
ŞIPOTELE SUCEVEI
În 15 martie 1490, când stabilea şi întărea mănăstirii Putna braniştea, este menţionat un prim localnic, „până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot”.
O atestare propriu-zisă a satului Şipotele Sucevei (includem aici şi Izvoarele Sucevei) s-a făcut într-un uric din 9 decembrie 1627, prin care Miron Barnovschi Vodă dăruia mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, cunoscută drept mănăstirea Barnovschi, satele Toporăuţi şi Şipotele Sucevei, dar satul Şipotele Sucevei a fost întemeiat cu adevărat, în jurul superbei biserici de lemn, cu clopotniţă de lemn, construită în 1763 şi închinată, iniţial, Adormirii Maicii Domnului, apoi, din 1908, când a fost renovată, Sfântului Proroc Ilie, abia în 1776, odată cu înfiinţarea coloniilor huţăneşti Ploska, Jabloniţa, Voloska, Koniatin, Ropocel, Seletin şi Stebni Voloschi,. În 1784, satul avea 125 familii de huţani.
Biserica Sfântului Profet Ilie din Şipotele Sucevei, care deservea şi enoriaşii din Brodina de Sus, Izvor, Sărata. Ialovicioara, Bobeica, Iaroviţa, Ulma, Crasnodil şi Buhăiescul, fusese construită în 1786 şi reconstruită în 1859. În 1843, în mulţimea aceea de sate şi cătune existau 1.155 enoriaşi, dar postul de paroh era vacant (avea să-l ocupe, peste vreo cinci ani, Iraclie PORUMBESCU). În 1876, paroh era Theodor NICHITOVICI, biserica având 1.801 enoriaşi, în care erau incluşi şi cei din Moldova-Suliţa, sat în care funcţiona o biserică filială celei din Şipot. În 1907, paroh era doctorul în teologie Vasile ANTIMOVICI, născut în 1867, preot din 1893, paroh din 1900, iar cantor, din 1900, George VELNICIUC, născut în 1853.
Din 1862, funcţiona la Şipot o şcoală cu 2 clase, din 1902 urmând să fie deschisă una cu 2 clase şi la Izvoarele Sucevei, numite, pe atunci şi până atunci, Izvor .
ŞIŞCĂUŢI
Atestat documentar în 20 decembrie 1432, când printre cele 52 de sate întărite de Ilie Vodă lui Mihail de Dorohoi, apoi soţului nepoatei sale, fata lui Iurie, Sin de Hotin, în 8 iunie 1456, drept „Şişcăuţi, unde este Horodici”, satul Şişcăuţi va fi întărit, 5 iunie 1521, de Ştefăniţă Vodă, vistiernicului Ion Turcul, drept „un sat din satele noastre, care a ascultat de Sipinţi, anume Şizcouţii”, care îl va vinde, în 1531, pentru 350 zloţi tătăreşti, lui Simion şi rudelor acestuia, ceea ce înseamnă că satul redevenea, pentru scurtă vreme, unul răzeşesc.
În 8 februarie 1595, Toader Orbul ceda partea sa de sat Şizcăuţi vătafului din Bărbeşti, Ilea, cu care avusese un proces la Divan pentru moşii din Hluboca şi din Bănila.
În 4 iunie 1649, Gavrilaş logofăt avea să cumpere satul întreg, cu loc de eleşteu, cu 350 lei turceşti de la fraţii Mătiiaş şi Dumitraşco, feciorii Gaftonei, preoteasa popii Grigore, nepoţii lui Ilea de Berbeşti, şi de la „semenţia lor Dumitraşco cel Bătrân şi cu feciorul său, cu Vasilie”.
Conform uricelor, prezentate în 4 iunie 1649, satul Şişcăuţi fusese cumpărat de la Petru Vodă de fraţii Simion, Gherasim vatav, Vasco, Dumşa, Coropta şi Anghelina şi de nepoata lor Marica „şi semenţia lor Panul, şi fratele lui, Onciul, şi surorile lor, Nastea şi Vasutca şi Olenca, şi unchiul lor Iurie Orăş şi alte semenţii a lor”, care se regăsesc într-un ispisoc de pâră al Olenei şi dintr-un „zapis de pâră al lui Ilea vătavul, cum au pârât Fădor Orbul”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Şişcăuţi, cu un heleşteu”.
În 23 iulie 1701, Safta Lupaşco vindea cumnatei sale, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, pentru 300 lei „un sat întreg, cu tot hotarul ce a avut în cămpu, în pădure şi apă, cu tot venitul ce va avea şi cu vecini ce să vor afla dintr-acest sat… anume Şişcăuţii, care această moşie îmi easti mii direaptă ocină de la părinţii miei”.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 1772, cu prilejul delimitării graniţei de sud a Galiţiei, satele Şişcăuţi şi Iujineţi fuseseră uzurpate de către Polonia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şişcăuţi, moşie a comisului Iordache CANTA, „39 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Toader, 2 dascăli, Tănasi şi Ilie, 7 văduve, Odochia, Nastasia, Maria, Ilinca, Paraschiva, Maria şi Paraschiva, 1 volintir, Dumitraşco DANCIUL, 1 jidov, Avram, şi 26 birnici, adică: Lupul vornic, Ion TĂNASIICIUC, Iacob sin lui, Dumitru TĂNASIICIUC, Hrihor VOLSCHII, Vasili BORDEICU, Gavril sin lui, Vasili FEICIUC, Pavel DOLINSCHI, Mihailo CRIVINSCHII, Vasili OROJBĂT, Iacob PANCIUC, Sămion DUMINCIUC, Dumitru BRIHAN, Alecsa REHILĂ, Simion vătăman, Ivan LIPCA, Vasili LITUL, Hrihor LIPCA, Ivan DERPAC, Vasili FALIBOGA, Nichita ŞTEFANCIUC, Gavril MIAICA, Luchian ONOFREICIUC, Fodor GAVDUN şi Iacob CUŞCĂ.
În 1774, satul Şişcăuţi avea 54 familii (2 popi şi 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97 familii ţărăneşti.
În 24 iunie 1784, Ion Zota, împuternicitul lui Iordachi Cantacuzino, obţine o decizie a Consiliului de Război din Viena, adresată Comandamentului general al Galiţiei, prin care satele Şişcăuţi şi Iujineţ reveneau în graniţa moldovenească a Bucovinei.
Biserica Naşterii Sfintei Marii din Şişcăuţi a fost construită în 1886, pe locul unei vechi bisericuţe, şi sfinţită în 1887. În 1843, patronul vechii bisericuţe era Jakob von MIKULI, paroh fiind Ilie BACINSCHI, numărul credincioşilor ajungând la 1.036. În 1876, biserica avea 1.279 enoriaşi, patron bisericesc era Anton TABACAR, paroh fiind Ioan HOMIUCA. În 1907, patronatul bisericesc era asigurat de Franzisca OHANOWICZ, paroh fiind Ilie MACIUŞAC, născut în 1845, preot din 1876, paroh din 1881, iar cantor, din 1901, Vasile SIMULIAK, născut în 1874.
Din 1859, funcţiona la Şişcăuţi o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Şişcăuţi avea 1.500 locuitori, primar fiind Ştefan Şupenia. Învăţător era George Chirilovici, Ilie Maciuşac era paroh, iar Vasile Masichievici – cantor bisericesc.
ŞUBRANEŢ
Menţionat în 18 octombrie 1435 drept „satul Sobraneţ, în ţinutul Ţeţinei”, selişte pustie la 1640, satul Şubraneţ, de lângă Sadagura, avea, în 1775, când era grafiar Sobraneţ sau Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani şi 1 umblător.
În 7 (9, după alte surse) septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul, pentru 100 galbeni, „săliştea Şubraneţ”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Şobroneţ, moşie răzeşească, „96 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, Ştefan, Iftemii, Ştefan şi Ion, 3 dascăli, Ion, Tănasă şi Vasile, 3 mazili, Costandin, Mihalachi şi Panaite STROESCU, 5 jidovi, Leizer, Iosip, Moşcol, Marko şi Leiba, 21 călăraşi, respectiv Ion chihaia (CHIHAIA), Ion DĂNULIAC, Toader DĂNULIAC, Grigoraş LASCHIUCA, Grigoraş LUPINKA, Grigoraş PALCIUK, Andrieş LASCHIUCA, Luca, Neculai SOROCIAN, Ion LALEŞ, Toader SAVCIUK, Vasile CRABCIUK, Grigoraş sin HAVETIK, Ivan PIŢIL, Andrii BILAC, Andrieş CLIM, Pătraşcu MOVILĂ, Andrieş cojocar, Fodor, Vasile LASCHIUCA şi Ivan rus, 5 văduve, Maria, Nastasa şi Maria lui Vasile, plus 2 văduve de călăraşi, Dochiţa şi Fedora, 3 ţigani, Simion, Grigoraş şi Grigori, 7 case pustii şi 45 birnici, şi anume: Andrei vornic, Pricop LUNGUL, Ivan rus, Alecsa rus, Ostafi, Ivan RABICI, MAZURUL, Gavril OMENICI, Vasile POPOVICIUK, Costaşco, Vasile MĂCARII, Sauca TOMACIUK, Ştefan vătăman, Vasile Tomaiciuk, Ivan HORDIBAN, Ivan rus, Mihaiu BOŢUL, Ilko pânzar, Fodor pânzar, Mihail CORIDA, Andrei TOPALCIUK, Vasile TELEPELECIAK, Dănilă CINPOEŞ, Andrei CHIŢUMAN, Fodor STRIEŢ, Vasile CRIVDA, Petrea FUNDRA, Semen CHINA, Milko CALANCIUK, Vasile CAZAC, Vasile CALANCIUK, Lulian DORLELIŢA, Mihail cioban, Vasile cioban, Mihail rus, Gavril văcar, Ion prisăcar, Timofti rus, Hrihor rus, Hrihor RUSNAK, Timofti rus, Foka, Vasile rus, Macsim argat şi Petrea rus.
În 8 iunie 1782, Mihalachi, Constantin şi Panaite Stroescul se declarau stăpânii Şubraneţului, sat pe care îl cumpărase străbunul lor, Lupul Stroescul, în 9 septembrie 1640 de la mănăstirea Voroneţ. Panaite Stroescul, care nu avea copii, va dărui fratelui său, Constantin, treimea sa din Şubraneţ, în 27 octombrie 1785. Mihalachi Stroiescul îşi va înzestra fata, Caterina, jupâneasa lui Alexandru Jiean, cu a treia parte din satul Şubraneţ, în 22 ianuarie 1792. La fel va proceda şi Constantin Stroescul, care îşi va înzestra fata, Safta, jupâneasa lui Dumitraş Goian, în 22 iunie 1792, cu un sfert din satul Şubraneţ, Dumitraş Goian de Jadova cumpărând, în 12 noiembrie 1792, şi partea lui Alexandru Jiean.
Panaite Stroescul, care va avea. În cele din urmă, o fată, Smaranda, care se va căsători cu Vasile Zota, o va înzestra, în 20 iunie 1793, cu un sfert din satul Şubraneţ.
În 18 mai 1797, Mihalachi Stroescul dăruia ginerelui său, Şerban Stârce, a şaisprezecea parte din Şubraneţ, apoi, pentru că trăia în Moldova, va arenda partea lui de sat, în 25 aprilie 1798, lui David Lucaşevici.
În 3 februarie 1807, Constantin Stroescul dăruia fiului său, Gligoraş, un sfert din satul Şubraneţ, pe care îl avea de la Panaite.
În 5 septembrie 1809, Vasile Stroescul avea să vândă a şaisprezecea parte din Şubraneţ, pentru 10.000 florini, lui Dimitrie Costin.
Biserica Sfântului Gheorghe din Şubraneţ, ctitorită în 1786, reconstruită în 1899, avea, în 1843, 1.023 enoriaşi, păstoriţi de parohul Ioan POCLITAR, patroni bisericeşti fiind baronul de MERSWICZ, Nicolai baron de CALMUŢCHI şi baronul de ZOTTA. În 1876, patroni bisericeşti erau Cristof şi Ioan de MERZOWICZ şi Vasilie de ZOTTA, paroh fiind Georgie ZAVADOVSCHI, care păstorea 1.580 suflete. În 1907, sub patronatul Sofie de MERZOWICZ şi al Kaietanei şi a lui Peter de ROMAŞCAN, paroh era George ZAVADOVSCHI, născut în 1838, preot din 1869, paroh din 1872, cantor fiind, din 1900, Ioan TOMAŞEVSCHI, născut în 1855.
Din 1871, funcţiona la Şubraneţ o şcoală cu 4 clase .
În 1890, comuna Şubraneţ avea 1.750 locuitori, primar fiind Petru Mustaţă. George Chirilovici era învăţător, George Zavadovschi – preot, iar cantor bisericesc era Ioan Tomastewski.