roman istrati: popas

pe nări caii scot o ciupercă de aburi

şi-n crengi dimineaţa-i o lână bolnavă

tata stinge-n scrumieră încet, răbdător

aşchii lungi şi subţiri de otravă

*

frig ne-a cuprins deodată şi ceaţa

înalţă ferestre mari de năvod

prin scorburi zăpada şi aerul au

miros de salcâm şi de iod

*

un cheag e cerul de ceară, de sânge

sau poate cenuşă de mac spre amurg

noi trecem şi brazii pe dealuri îmi par

amorţite cupole de burg

*

ne ducem, dar unde; nici tata nu ştie

şi palmele-s vânătă, dureroasă cerneală

focu-i un scrin şi cenuşa îmi pare

albastru tărâm de sfială

*

ne ducem, ne ducem către grădina

cu căpiţe de bronz diafane

ne ducem şi chiotul nostru rămâne

numai în piatra

fără timpane