Robeanu, limpede ca un istoric, plastic ca un sculptor

*

Eram de mult în Cernăuţi şi nu-l cunoşteam încă. Dar îi auzisem de faimă. Oraşul povestea legendele ce se pot povesti despre un tânăr care studiază şi iubeşte.

*

Când l-am văzut mai de aproape, legendele mi s-au părut fireşti. În trupul lui mare, reînviat parcă de sub un dolmen, puteai bănui multă viaţă; totuşi, ochii lui trădau mai mult curiozitatea de a asculta, decât dorinţa de a vorbi însuşi. Era un om care, în conştiinţa valorilor sale, prefera să rămână un pas înapoi, ştiind că oricând poate înainta doi-trei; era om care ura arta de a se vârî în sufletul oamenilor şi care cerea şi pentru sine aceeaşi cruţare. Ne-am cruţat, în acest înţeles, unul pe altul şi am fost buni prieteni. O singură dată n-a fost sincer: nu mi-a spus că voieşte să moară.

*

Moartea nu i se păruse niciodată îngrozitoare. De mult ea era, pentru el, o simplă „veşnică uitare”, care se scoboară „blândă” peste noi şi în care intri „fără veste”.

*

De mult iluziile tinereţilor îl părăsiseră: un vânt mai mult moleşitor, decât spulberător fusese şi Schopenhauer. Avea conştiinţa că-i vinovat de ceva şi-l rugase, discret, în versuri, de iertare pe tatăl său – o, ce enorm şi sfios respect avea el de acest tată! –, pe ea. Era, pe atunci, un om întârziat în viaţă, dar înaintat în idealuri, simţind dureros durerea altora că el nu poate fi altfel. Îl aşteptau toţi, se împăcaseră toţi cu firea lui, dar el se priveghea şi, văzându-se limpede, negăsind în sine putinţa unei mari energii lumeşti, suferea în sine. Şi, cât putea, fugea de lume.

*

Gândul morţii zboară uşor spre astfel de suflete, cum zboară păsărica pe creanga abia înflorită şi-o scutură de flori.

*

*

Când l-am cunoscut eu, fondul acesta trist sufletesc îl stăpânea mai puţin. Se simţea, nu-i vorbă, foarte bine în căsuţa ce-şi închiriase în Cernăuţi, departe de centru, într-o curte părăsită, să citească… încă (!) pentru doctorat – eu l-am găsit, odată, citind un vechi drept austriac, scris în limba medievală germană; dar se simţea tot atât de bine în crângul de la Horecea, pe pajişte verde, la o masă cu pahare; ori, iarna, în câte-o excursie la Sadagura, între păreţii înguşti ai unei odăi cu o fereastră mare spre uliţă, unde ne încălzeam cu un vin bun, de ne ţinea de cald până la podul Prutului, loc de repaus şi contemplaţii. O seamă de studenţi aveau dreptul meritat de a ne însoţi în aceste tinereşti colindări, cu prilejul cărora se vorbeau frumoase lucruri.

*

În bolta de la „Craiul Negru“

Acolo-i vinul minunat.

Acolo trei voinici aseară

Într-un ungher s-au aşezat

 *

Au pene roşii-n pălărie

Şi tinereţe în obraz.

Mustăţile, aşa de dârze

Şi vorbele aşa cu haz…

*

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind mânuţele i-a prins.

Guriţa-al doilea îi sărută

În şagă mai, mai înadins.

 *

Iar cel din urmă stă deoparte

Aşa de palid, chinuit –

Ah, mult amar şi, totuşi, dulce

În ochii săi ea a citit.

*

Privindu-l cum scrie, peste umeri, Uhland ar putea zâmbi mulţămit de opera lui T. Robeanu. Când scrie astfel, în felul baladei germane, cu mici urme în felul „dulcelui bard din Bolintin”, T. Robeanu este limpede ca un istoric, plastic ca un sculptor, impecabil ca isteţime când alege scena ori pointa, original; vezi, de pildă, „Novela de castel”.

*

Este păcat că T. Robeanu n-a voit – nu s-ar putea zice: n-a putut – să facă din aceste evocări ale trecutului o intenţie mai stăruitoare şi mai rodnică.

*

Când trebuie să-şi cânte viaţa sa, claritatea se micşorează; i-o micşorează sfiala-i firească; poezia lui devine o aluzie delicată, nu o mărturisire fără rezerve, care iubeşte descripţia brutală:

*

Şi numai gândul meu pribeag

Va trece-n taină al tău prag

Şi, nevăzut, va săruta

Şi ochii tăi, şi inima.

*

„Viaţa nouă” crede că T. Robeanu „singur nu punea desigur mult preţ” pe poeziile sale. Şi eu cred aceasta. Dar eu ştiu că aceeaşi atitudine o avea şi faţă de cercetările sale istorice, a căror culegere o cere numita revistă. El n-a emoţionat lumea prin mulţimea lucrărilor, dar a ţinut mult să arate cum ar face el ce alţii fac atât de fără duh. Fragmentul este deseori mai bun decât întregul.

*

G. Bogdan-Duică

(Luceafărul, Anul VII, nr. 23/1908, pp. 555, 556)