Rânduiala lumii, pe înţelesul tuturor

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Pentru că mai sunt doar câteva zile până la un alt început al omenirii, mi-am zis că ar fi bine să vă povestesc, fără citate şi fără note de subsol, ce am izbutit să înţeleg eu din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, cea mai veche, “Cartea Shu” fiind începută în anul 2776 şi abandonată, în anul 900 înainte de Hristos, când Confucius şi-a propus să revoluţioneze gândirea umană.

*

Povestea ştiută a omenirii începe cu prima generaţie totemică de oameni vorbitori, numită chiar şi la greci, “generaţia de aur”. Lao Tse, ca şi Hesiod, povesteşte că oamenii aceştia nu cunoşteau Timpul şi, deci, nici moartea şi tocmai de aceea îşi petreceau viaţa în cântec şi joc. Cum toate cărţile religioase vechi ale omenirii spun că Spritul Universal ni s-a desluşit prin poezie, că învăţăturile lui erau scrise pe cer şi că muzica şi, ulterior, şi dansurile erau doar suporturi ceremoniale pentru desluşirea Spiritului Universal prin poezie, putem admite că generaţiile care au existat în vremurile în care Soarele răsărea din căsuţa zodiacală a Leului erau pe deplin fericite. Generaţiilor acelora le-a fost închinat Colindul Leului, care încă mai supravieţuieşte în România (de altfel, toate colindele Datinii sunt închinate constelaţiilor din care a răsărit Soarele până acum).

*

 Oamenii aceia trăiau în munţii Carpaţi, care înconjurau o mare continentală (Lao Tse o numea “iezer uriaş, în forma arcului ochiului”), care avea să se numească, odată şi odată, Tartarul sau Tărtăria, adică Transilvania (după zece ani ploioşi, prezentaţi în toate cărţile sfinte vechi, lacul s-a revărsat, rupând munţii şi durând albii râurilor, fundul lacului devenind un ţinut uscat, Tartarul – spunea Lao Tse). Când se simţeau osteniţi, urcau pe înălţimile munţilor, cât mai aproape de cer, şi se aşezau pe o lespede, pentru odihnă. Când sufletul se desprindea de trup, se iveau vulturii, care ciuguleau carnea, apoi şi oasele trupului abandonat, iar oamenii au fost siguri că bătrânii lor se mutau în cer, şi cu spiritul, şi cu trupul, iar când au conştientizat timpul, au continuat să-şi “îngroape părinţii în ceruri”, păsările devenind îngeri, al căror limbaj îl înţelegeau doar iniţiaţii (Solomon înţelegea limba păsărilor, şi-abia David pe cea a îngerilor).

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Cerul îi preocupa pe oameni (nu se numeau oameni, pe atunci OM fiind doar Spiritul Universal), iar prima rună, primul semn cosmic căruia i se dedica câte o familie, fiecare familie având ca totem tot altă înşiruire de stele, a fost crucea dreaptă, care începea cu coloana celestă sau arborele vieţii (linia imaginară care coboară din cer), numită axa solstiţială, care se intersecta perpendicular cu linia orizontală, numită axa echinocţială. Odată cu intuirea Crucii sau Crugului Cerului (Crugul Soarelui), oamenii au început să conştientizeze timpul, îmbătrânirea şi moartea. Ca să îl măsoare, s-au folosit, mai întâi, de Ursa Mare, constelaţia dominantă peste lumea boreală, a cărei coadă arăta anotimpurile (vara, spre sud, toamana, spre vest, iarna, spre nord, şi vara, spre răsărit). Apoi a apărut un bărbat înţelept, pe nume Anu, soţul vrăciţei Cula, care le-a explicat ce anume vestec unele constelaţii de pe cer. Se intrase deja în timpul lunar, Soarele răsărea din Rac, iar oamenii, care se închinau doar străbunilor din cer, au stabilit că există trei ceruri ale Soarelui, deasupra, trei ceruri ale Lunii, subpământene, şi cerul echinocţial al vremelniciei vieţii omeneşti. În total, 7 ceruri. Şi, cum axa solstiţială (coloana celestă) urca prin cele trei ceruri lunare, pe Calea Părinţilor (Pitr-Yana), spre cele trei ceruri solare de deasupra cerului terestru echinocţial, pe Calea Zeilor (Deva-Yana), s-a considerat că vremelnicia înseamnă logodna cosmică a cerurilor lunare cu cerurile solare, deci logodna dintre Alba (însemna Luminoasa, Lucia – în latină, Eftepir – în dacă) şi Aplu (însemna Roşu, Foc Viu, Soare, ulterior numindu-se doar Apolo).

*

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Ideea de Spirit, de Sine Universal, care există, împreună cu Sinele particular în grota inimii, precum lumina şi umbra (asta înseamnă şi Sfântul Graal, perceput ca inima lui Iisus), începu să fie înlocuită cu cultul părinţilor din ceruri, iar Sfântul Cer fu, la rândul lui, înlocuit cu Soarele şi cu Timpul, deşi Soarele locuieşte în Deaus (în cerul apropiat sau cerul zilei), iar Timpul în Cernunos (cerul îndepărtat sau bezna), între ele fiind “Roata Cerului” (Ur-Anu, pe care sunt scrise poveţele, iar mai târziu, poruncile, legile). Dar pentru că şi părinţii aveau nevoie de un lider-gazdă, i s-a atribuit cerului numele iniţiatorului Anu (Anu-Yahve, adică “Tatăl Ceresc” îi zicea Iisus, Tarkitan sau Sfântul Cer îl numeau sciţii, Ahura-Mazda – sumerienii şi inzii), în vremurile în care Soarele încă mai răsărea din căsuţa zodiacală a Taurului, deci în vremea lui Moise, a lui Rhamses al II-lea, a lui Ghilgameş, a viteazului Utu din Babilon etc. Cerul (Anu) era tatăl celor patru muze sau hore (anorimpurile), cerul devenise Timp, iar atributele lui încep să capete personificări (doar din capul lui Zeus se nasc muzele). Fiecare trib, fiecare populaţie, deci, deşi se închina propriilor străbuni, în frunte cu “Tatăl tuturor”, cum se numea Odin, sau “Tatăl Ceresc”, cum îl numeau evreii, sau “Tatăl nostru”, cum l-au perceput, în aceeaşi sintagmă armaică străveche creştinii, menţinea filonul iniţial al încredinţării celui nenăscut, neprecizat şi nenumit, dar pentru care se foloseau deja nume, ca să înţeleagă credincioşii despre cine este vorba. Şi, aşa, Spiritului, Sinelui Universal, care ne-a creat, din care ne-am desprins şi în care ne vom întoarce (altă metaforă a logodnei cosmice), începu să fie entităţi distincte şi diferite: Anu, Om, Tao, Ra, Odin, Baal (cum se numea nepotul lui Anu, Enkil), Apolo, Mitra (iniţial însemna “legământul” cu Cerul), Dumnezeu, Alah şi aşa mai departe.

*

În primii ani ai creştinismului, disputele nu îl vizează pe Mitra, ci pe Apolo (citiţi “Civitas Dei” a Sfântului Augustin), între identitatea lui Apolo (“Soarele Dreptăţii”) şi Iisus (“Soarele Dreptăţii) existând multe sinonimii. Dar să nu ne grăbim şi să revenim la poveţele Sinelui Universal, scrise pe cerul înstelat (Ur-Anu) şi încredinţate de Cer, drept “legi” pământenilor. Sfântul Cer, întrebat fiind de Zarathoustra dacă lui îi încredinţează primul legile (Vendidad, în sanscrită), îi spune că nu, primul beneficiar fiind Marele Păstor, Enlil al Muntelui, fiul lui Anu, deci al Cerului şi, în final, însuşi Cerul. Toţi iniţiaţii lumii se numeau, de altfel, “Marele Păstor”, reminiscenţă subconştientă a începuturilor religiei în munţi. Pentru că, la ceremoniile totemice, în care poezia, muzica şi dansul împlineau destinul omenesc, au început să se ivească şamanii, “bătrânii înţelepţi” (asta înseamnă şi preot, şi popă, doar cu etimologii diferite, în greacă şi, respectiv, în latină), care au pretins că poeţii au receptat şi reprodus limbajul ritmicităţii, dar numai ei, bătrânii înţelepţi, îl pot şi descifra. Aşa au apărut preoţii, mai puţin interesaţi de dumnezeire, dar dornici să domine naivitatea şi credulitatea lumii.

*

Câtă vreme fiecare populaţie avea alţi străbuni în cer, era greu să domini lumea, chiar şi în numele Soarelui. Aşa că un păstor fenician, Aplu, care a venit în ţinuturile boreale şi a început să predice, a fost crucificat de către… pileati, dar cu săgeţi, şi nu pe cruce, ci pe un stejar. Cultul Soarelui a rămas, însă, iar Apolo (nicidecum Mitra – altminteri, primele polemici creştine l-ar fi vizat pe Mitra, nu pe Apolo) s-a transformat lesne în Iisus (asta nu înseamnă că aş nega existenţa lui Iisus şi natura lui dumnezeiască), în ciuda faptului că anatemizarea străbunilor tuturor populaţiilor care aveau să-l urmeze pe Iisus s-a făcut mai greu. Străbunii populaţiilor nordice, care credeau în acelaşi “Tată al tuturor” (Odin), au fost damnaţi drept diavoli, ceea ce nu a convenit populaţiilor îndepărtate, care şi-au menţinut cultul străbunilor proprii până la ultimii vikingi. Populaţiile mai apropiate de imperiul roman, care avea să transforme creştinismul în religie imperială, nu au putut rezista presiunilor, iar disimulările lor identitare au fost acceptate tacit de biserica creştină (în Spania, de pildă, Zeiţa Vetrei avea să fie venerată, în continuare, inclusiv astăzi, drept “Fecioara Neagră”, iar tălpile ei mari, de zeiţă care personifică “Mama Glie”, nu au avut vreodată nevoie de explicaţii). La popoarele din răsăritul european, unde ceremoniile totemice (poezie, muzică, dans) au supravieţuit drept obiceiuri, deci drept ritualuri din ce în ce mai vag iniţiatice ale Datinii (a ceea ce a fost dat), până a deveni o bulibăşeală din ce în ce mai penibilă.

*

O să mă opresc, deocamdată, cam pe aici, dar precizând că toate cărţile religioase ale omenirii înseamnă una şi aceeaşi carte, în care se vorbeşte, mai abstract sau mai băsmuitor, funcţie de nivelul civilizaţiilor pe care şi le-au asumat, despre acelaşi neprecizat, nenumit şi veşnic spirit al universului şi despre tentaţia vremelnicilor pământeni de a-i dobândi bunăvoinţa sau chiar de a i se substitui. Iisus, prin calea lui de mult abandonată, este ultima întrupare a acelui sine inefabil, care nu doar că nu ne-a cerut niciodată nimic, ci şi-a asumat şi păcatele noastre, şi încă în două rânduri: când ne-a oferit rugăciunea “Tatăl nostru”, cu statutul de fraţi ai lui, şi când a plecat în veşnicie. Îl puteţi afla în Sfântul Graal al propriului trup, pentru că Sinele Universal şi Sinele Particular locuiesc împreună în inima păşitorului prin vremelnicia vieţii, precum lumina şi umbra.