Proze bucovinene: Vasile Cârlănariul

Simion Florea Marian

Într-o dimineaţă plăcută de primăvară, îmbla tatăl meu încolo şi-ncoace prin ogradă, căutând de n-au uitat argaţii să pună toate cele trebuitoare în car şi ori de au grijit cum se cade de boi şi de celelalte vite, căci nu peste mult avea să pornească, la câmp, la arat. Iar eu, pe atunci un băieţel între şapte şi opt ani, mă ţineam grapă de dânsul, când întrebându-l cum se numeşte cutare şi cutare lucru, ce vedeam că-l prinde în mână, când rugându-l ca să mă ia şi pe mine în câmp, promiţându-i că, de astă dată, nu-i voi mai vărsa sămânţa din saci, nici nu mă voi ascunde pe sub haturi şi nu voi speria boii ca să iasă afară din brazdă şi să facă greşuri.

*

Şi, pe când tatăl meu era mai învăluit, pe când nu-şi putea da rând, acuş’ luând un lucru dintr-un loc şi mutându-l într-altul, acuş’ strigând pe argaţi ca să îmble mai repede, să nu calce ca pe ouă, căci îndată îi va apuca amiaza neporniţi de-acasă, iată că un om înalt de stat şi lat în spete, cu părul lung, creţ şi negru ca pana corbului lăsat pe spate, cu-o pălărie foarte mare şi lată-n pânză pusă pe-o ureche, cu-un suman de mâţe între umeri, cu-o curea roşie şi foarte lată încins peste mijloc, cu-o pereche de cioareci albi şi largi în picioare şi încălţat cu opinci ale căror aţe negre din păr de capră erau învârtite, mai bine de-o şchioapă, de la glezne în sus, deschide încet poarta şi, intrând în ogradă, zice către tatăl meu:

*

– Bună dimineaţa, bade Grigoraş!

– Mulţămim Dumitale!, răspunse tatăl meu foarte surprins de această vizită neaşteptată şi nedorită.

– Dar ce mai diregi şi cum te afli?, întrebă noul venit.

– Bine!… Mulţumesc de-ntrebare!… Ia tocmai voiam şi eu să mă pornesc la arat, căci, din pricina ploilor celor multe şi grase din săptămâna trecută, nu apucai mai nimic a ara şi tare mă tem să nu se prea întârzie treaba!… Dar Dumneata cum te mai afli şi ce vânt te-a abătut pe la noi, căci de mult nu te-am văzut… mai că nici nu mai ţin minte de când!

– Şi Dumitale nu-ţi pare bine de-aceasta, că nu mă vezi mai adeseori?

– De ce să-mi pară bine?… Au doar nu eşti şi Dumneata un om ca toţi ceilalţi oameni?

– Ba da, însă mulţi sunt cu totul de altă părere!… Mulţi ar voi nici de nume să nu-mi mai audă, da’ de cum să mă şi vadă!

– Apoi, dă!… Aşa-s oamenii din ziua de astăzi… ce să le faci?!… Mulţi se tem chiar şi de umbra lor, dar încă de Dumneata!… Dar eu, mulţămită Domnului, n-am de cine mă teme, după ce ştiu că nimănui nu i-am făcut nici un rău, iar dacă se-ntânplă să vină cineva la casa mea, fie acela orişicine ar fi, niciodată nu-i arăt uşa, precum fac mulţi alţii, ci-l primesc şi-l ospătez cu ce am şi cum pot.

– Ba, asta să n-o zici niciodată, că n-ai de cine să te temi!… Eu ştiu prea bine că Dumneata eşti un om foarte cinstit de oameni şi primitor de oaspeţi şi tocmai pentru aceasta m-am abătut, astăzi, pe la Dumneata, ca eu, omul cel urgisit de toată lumea, să te fac luător de seamă că, cu toate acestea, ai foarte mulţi duşmani şi încă ce fel de duşmani!…

– Poate că vom fi şi având… nu zic ba!… Mai ales că lumea din ziua de astăzi e foarte răutăcioasă!…

– Aşa-i cum îţi spun eu!… Şi nu mi-ar fi nicidecum ciudă, când ai avea pe cutare străini de duşmani, căci, orişicum, străinul e tot străin, dar tocmai neamurile Dumitale sunt acelea care nu-ţi doresc binele… Ascultă numai şi îndată te vei încredinţa că ceea ce-ţi spun eu e adevărat!… Fiind, în una din serile trecute, la vărul Dumitale, Simion Scâncea, unde se aflau şi Vasile Beroca, Ion Fonfa şi Grigoraş Mogorogea, din una în alta veni vorba şi despre Dumneata, şi ei mă sfătuiră şi mă îndemnară să-ţi fac o revizie prin grajduri, ştii, colea după datina şi priceperea mea, zicând că Dumneata ai fi dus de-acasă, iar argaţii cine ştie pe unde se vor fi aflând. Dar eu n-am voit nicidecum să-i ascult, căci, dacă m-aş fi potrivit sfaturilor şi îndemnărilor lor, nu ştiu, zău!, dacă ai fi avut, astăzi, cu ce merge la arat, mai ales că Dumneata, să nu fie de deochi!, ai nişte boişori şi nişte căişori aşa de încălţaţi şi de frumuşei că nu mi-ar fi fost ruşine cu dânşii nici de-un neguţător… Ei!… ce spui Dumneata la aceasta?…

*

La auzul acestor cuvinte, tatăl meu se făcu alb că păretele, mai ales că ştia prea bine cine-s Simeon Scâncea şi ceilalţi inşi, din partea cărora nu o dată a avut foarte multe de a le suferi. Dar nu-şi pierdu nicidecum cumpătul, ci, îndreptându-se către noul venit, îi zise:

*

– Îţi mulţumesc din toată inima pentru această descoperire!… Cugetasem că de mult am scăpat de aceşti oameni răi, dar se vede treaba că lupul îşi schimbă părul, dar năravul niciodată!… De-acum înainte, voi şti mai bine de cine să mă feresc şi de cine nu!…

*

Şi, după rostirea acestor cuvinte, îl pofti pe străin să intre în casă. Iar pe un argat, care tocmai atunci scoase o păreche de boi din grajd şi voia să-i înjuge, îl chemă la sine, vârî mâna în curea, scoase un pumn de cruceri mărunţei şi, şoptindu-i ceva la ureche, îi dete crucerii, şi argatul, lăsând boii şi toate celelalte baltă, îndată se făcu nevăzut.

*

Maica mea, care era ocupată cu dereticarea prin casă, când văzu pe străinul acesta intrând înăuntru, se făcu galbenă ca ceara şi începu a tremura.

*

– Da’ ce te-ai făcut aşa de galbenă, lele Ruxandră?… Nu cumva te-ai spăriat de mine?… Ce păcatele!… Doar eu nu-s spaima oamenilor!, zice străinul, văzând că maica mea s-a speriat într-atâta.

– Ba, m-am cam… adică dă!… de ce să mă spării?… Nu m-am spăriat… dar nu ştiu cum… mi-i ceva cam rău!, gângăvi maica mea.

– Că nici n-ai de ce să te spării, pentru că eu n-am venit la Dumneavoastră cu vreun cuget rău, ci, dimpotrivă, am venit să vă spun ca să vă feriţi de alţi oameni, pe de o sută de ori mai răi decât mine!…

*

Nu apucă, însă, bine străinul a rosti cuvintele acestea, când şi intră tatăl meu înăuntru şi, ducându-se drept la maica mea, îi şopti şi ei ceva la ureche, ca şi mai înainte argatului, apoi, înturnându-se către străin, îl pofti să şadă.

*

Maica mea ieşi degrabă din casă afară, iar străinul, nelăsându-se de două ori poftit, luă un scaun şi se puse să şadă.

– Şi cum îţi mai merge, cum te mai lauzi şi pe unde mai petreci?, întrebă tatăl meu pe noul său oaspe, ai cărui ochi mari şi negri străluceau, uitându-se în toate părţile prin casă.

– Mulţămesc de-ntrebare!, răspunse acesta. Ia şi eu ca tot omul cel neastâmpărat, unde nici nu gândeşti, acolo mă găseşti; azi aici, mâine dincolo, poimâine în alt loc şi tot aşa îmi mut şi eu viaţa de azi pe mâine, neputând nicăiri prinde rădăcină… Se vede că aşa mi-a fost împărţit de la Dumnezeu, aşa mi-au ursit ursitele, când m-am născut!… Iar cât pentru sănătate, mulţămită ceriului, nu mă dau nici pe douăzeci, măcar că am trecut, acuma, demult peste treizeci de ani!…

– Vrea să zică, îţi merge, acuma, binişor!

– Ha! ha! ha!… Mie să nu-mi meargă bine?… D-apoi ce, Doamne iartă-mă!, un singur suflet de om să nu se poată ţine pe lângă o mulţime alţii, care nu ştiu nemică alta să facă, decât să adune, şi zi, şi noapte, la avere, să strângă bani ca şi când ar avea să-i ia cu dânşii în cealaltă lume!… Doară Dumnezeu n-a lăsat banii şi celelalte bunătăţi pe lume numai pentru cei avuţi şi iubitori de argint, ci şi pentru cei sărmani şi fără căpătâi, bunăoară cum sunt şi eu unul… Dacă în lumea aceasta sunt oameni care nu ştiu alta ce să facă, decât să tot adune la avere şi la bani, sunt, iarăşi, unii care n-au alta de lucru, decât să tot răscolească şi să împrăştie averea celor dintăi, ca să nu li-o roadă moliile, să nu mucezească sau să nu le-o roadă rugina… Un asemenea răscolitor şi împrăştietor sunt şi eu, după cum prea bine mă ştii!…

*

Şi, pe când tatăl meu şi cu acest om, necunoscut pentru mine, petreceau în casă, vorbind despre multe toate, maica mea, o femeie foarte sprintenă şi harnică, cum a ieşit afară, prinse vreo doi pui, care erau mai frumoşi şi mai graşi, îi tăie degrabă, uitând, în iuţeala sa, că femeilor nu le este iertat a tăia nici o galiţă, şi, cum îi tăie, îi cinătui şi, punându-i la foc, cât ai bate din palme făcu dintr-înşii o fripturică, amestecată în două cu unt şi cu groscior, de ţi se ducea inima când te uitai la dânsa, şi, aducând-o, dimpreună cu o mămăliguţă călduţă, în odaia în care se aflau tatăl meu şi cu străinul, le-o puse dinainte.

*

Mai în acelaşi timp, intră înăuntru şi argatul, căruia, cu puţin mai înainte, tatăl meu îi şoptise ceva la ureche, cu-un şip mare de rachiu, pe care, asemenea, îl puse pe masă.

*

Tatăl meu luă, acuma, şipul în mână şi, turnând rachiu într-un pahar, se-ndreptă către oaspetele său şi, închinând, îi zise:

– Să te văd sănătos, bade Vasile!… Dumnezeu să-ţi dea bine şi să te ferească de rău!…

– Amin!… Să te audă Dumnezeu, bade Grigoraş!… Asemenea şi Dumitale!…

*

Apoi, cinstind amândoi câte vreo două păhărele de bine, se puseră la masă şi începură a ospăta.

Eu, care, de cum am intrat în urma străinului în casă, stam într-un ungher şi mă uitam când la unul, când la altul, mai întâi cum vorbesc, iar acum cum ospătează, căpătai încă poftă de mâncare. Şi nici nu e de mirare, după ce eu nu eram nici mai mult, nici mai puţin, decât un copil ca toţi copiii. Dar, de la o vreme, văzând că nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu mă pofteşte şi pe mine la masă, ca să-mi dea măcar un picioruş, din genunchie în jos, mă apropiai de tatăl meu şi-l întrebai încetişor:

*

– Tătucă, cine e badea acesta, care mănâncă pui fripţi cu Dumneata şi cum se cheamă Dumnealui?

– Ia-n du-te, băiete, într-o parte şi nu mă mai supăra atâta!… Ce-ţi trebuie să ştii şi tu toate celea!, răspunse tatăl meu necăjit şi făcându-mi semn ca să mă depărtez de la masă.

*

Cu toate, însă, că atât eu, cât şi tatăl meu vorbirăm foarte încet, omul nostru auzi tot ce am vorbit şi, adresându-se către tatăl meu, zise:

– De ce nu voieşti să-i spui cum mă cheamă?… Sau poate numele meu a ajuns, acuma, să fie spaima pruncilor ca duhurile cele necurate şi rele din poveşti şi te temi că ţi s-a spăria fecioraşul?… N-avea nici o teamă, căci nu i se va întâmpla nemică!…

*

Apoi, adresându-se către mine, îmi zise:

– Măi guţă, ia vină încoace la badea să-ţi spuie el singur ceea ce nu voieşte tatăl tău!… Să ştii, de azi înainte, că pe mine mă cheamă Vasile Cârlănariul, care în tot satul are vreo câteva turme de cârlani şi, când voieşte, atunci frige şi mănâncă câte unul dintr’înşii!… Acum mă cunoşti cine-s?…

– Cunosc!, răspunsei eu, uitându-mă drept în ochii lui.

*

Tatăl meu, temându-se să nu-l fi atins cumva prin purtarea sa faţă cu mine se corectă degrabă şi zise:

– Nu de-aceea că nu mi-ar fi fost voia să-i spun cum te cheamă pe Dumneata, dar, de azi-dimineaţă, totuna mă cincăieşte: ba să-i spun cum se cheamă cutare şi cutare lucru, ba să-l iau şi pe dânsul în câmp, ba una, ba alta… Mai pe scurt, n-ai să scapi de el nici un minut!

*

Vasile Cârlănariul, nu ştiu, n-a luat seama, oricum, destul că n-a răspuns nimic la cuvintele acestea, ci, chemându-mă pe mine la sine, îmi dete un picioruş de pui şi o bucată de mai, tocmai părţile acelea care-mi plăceau mai tare. Apoi, adresându-se iarăşi către tatăl meu, îi zise:

– Când aş avea eu un băieţel ca acesta, toată ziua l-aş purta cu mine şi ce-ar voi aceea i-aş da, căci se vede că este deştept şi cumincior!

– Şi-apoi ce, e mare lucru să ai şi Dumneata un băieţel ca acesta?… Eu cred că, de te rog să nu-mi iei anume de rău ceea ce voiesc să-ţi spun, eu cred, adică, că şi de-acum înainte n-ar fi prea târziu când te-ai însura şi, prin aceasta, ai duce o viaţă mai liniştită şi mai bună de cum duci acuma.

– Bine-ar fi, când s-ar putea, dar acum e prea târziu!… Am voit şi eu, odată, nu-i vorbă, când eram mai tânăr, să mă însor, dar ce folos, căci tocmai când socotii că voi deveni omul cel mai fericit din lume, atunci căzui în prăpastia în care mă aflu şi astăzi şi din care, măcar să şi vreau, nu voi mai ieşi până ce nu voi pune mâinile pe piept.

– Şi care să fi fost, oare, pricina aceea, din care, cum spui Dumneata, ai căzut în această prăpastie, dacă-mi este iertat să te-ntreb?

– E mult de istorisit şi puţin de ascultat!… Dar aceasta ar fi cum ar mai fi, însă când mi-aduc aminte câte am mai avut să le sufăr şi eu în tinereţile mele, atunci tot sângele mi se urcă în cap şi mă cuprinde un fel de nebuneală înspăimântătoare, de-aceea mai bine să lăsăm trecute la o parte şi să vorbim, dacă ai plăcere, despre alte lucruri.

*

Tatăl meu, părându-i acuma rău că l-a întrebat despre aşaceva şi temându-se ca să nu înceapă a istorisi cele ce le-a păţit şi să-l cuprindă, apoi, nebunia despre care a vorbit, nu stârni mai mult nimic, ci-i dete bună pace… Numai aceea i-ar mai fi lipsit, să-l vadă încă şi ieşit din minte!…

Vasile Cârlănariul plecă capul în jos, stete vreo câteva minute dus pe gânduri, apoi, ridicându-şi iar capul în sus şi clătinându-l de vreo câteva ori ca să i se dea părul la loc, zise:

– Am uitat cu totul că Dumneata, bade Grigoraş, ai avut să te porneşti la arat şi eu te ţin atâta cu vorba!

– Nu strică nemică!… M-oi duce eu şi mai apoi, căci doară nu piere acuma lumea de dorul aratului!

– Cu toate acestea, poate că Dumneata vei fi având foarte mult de lucru şi n-ar fi bine să-l laşi pe altădată, pe când eu, care n-am nici casă, nici masă, nici vreo avere aleasă, ci trăiesc iac-aşa… pe unde apuc şi cum pot, ţi-oi sta şi până seara de vorbă şi tot nu mi s-ar părea prea mult.

– Poftim, cu cea mai mare plăcere!, zise tatăl meu din gură, dar numai unul Dumnezeu ştia cum rostise el cuvintele acestea şi ce avea în inimă.

*

Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, din una în alta, soarele ajunse la amiază şi tatăl meu nu se mai duse la câmp, ci trimise numai pe argaţi, iar el rămase de vorbă cu Vasile Cârlănariul.

*

Când sosi amiaza, maica mea, care în tot timpul acesta petrecu în altă odaie, aduse o mulţime de bucate într-ales şi le puse pe masă. Nu-mi pot aduce bine aminte cam câte şi ce fel de bucate vor fi fost acelea, atâta ştiu numai, că, de astă dată, trebuii să şed şi eu, şi maica mea la masă şi să ospătăm cu toţii, împreună.

*

Cât despre mine, eram foarte bucuros de această destindere, căci ce ştiam eu, atunci, cine-i badea Vasile Cârlănariul, dar părinţilor mei nu le prea veni la socoteală, numai, dă!… n-aveau ce să facă.

Şi-acuma, după ce şezurăm cu toţii la masă, după ce toţi, afară de mine, mai cinstiră vreo câteva pahare de rachiu şi ospătară din toate bucatele, Vasile Cârlănariul, sculându-se de la masă şi luându-şi pălăria în mână, zise către tatăl meu:

*

– Rămâi sănătos, bade Grigoraş, şi Dumneata, lele Ruxandă, rămâneţi cu Dumnezeu şi, cât despre mine, să n-aveţi nici o teamă, că nici o pagubă sau altă neplăcere nu vi s-a-ntâmpla. Vă puteţi în voia cea bună culca şi scula pe una şi aceeaşi ureche.

*

Şi, rostind cuvintele acestea, îşi puse pălăria în cap şi dete să iasă pe uşă afară. Însă tatăl meu îl mai opri puţin şi, întinzându-i mâna, văzui că vreo câţiva sorcoveţi se rotilează în mâna străinului.

*

Vasile Cârlănariul, luând sorcoveţii, strânse, zâmbind şi plin de mulţumire, pe tatăl meu de mână şi, mai repetând încă o dată cuvintele de mai sus, ieşi pe uşă afară şi-ntr-un buc după aceasta îi pierdurăm urma.

*

– Mulţămescu-ţi ţie, Doamne, că am scăpat cu obrazul curat!, zise tatăl meu, după ce s-a depărtat Vasile Cârlănariul, şi-şi făcu mai de multe ori cruce, ca şi când ar fi scăpat nu ştiu de ce nenorocire mare.

– D-apoi eu ce să mai zic!, cuvântă, acuma, maica mea. Când l-am văzut că intră pe uşă, m-am vârât în toate răcorile… Cât pe ce eram să leşin de spaimă!…

– Dar bine că s-a întâmplat aşa şi nu altminterea!… Omul acesta e un om de care să te ferească Dumnezeu!… Cum nu iai bine seama ce vorbeşti şi numai cu-un singur cuvinţel l-ai atinge… ţi-ai aflat pe dracul!… Poţi fi încredinţat că, peste două, trei zile, îţi şterge ori boii, ori caii, ori alt lucru scump de pe lângă casă, şi-apoi… ia-le pe toate acestea, dacă ai de unde le lua, sau caută-l pe Vasile Cârlănariu, dacă-l poţi afla!… Şi din pricina dimonului acestuia – arătând, acuma, cu mâna spre mine – puţin de nu eram să fac una cât zece, şi atunci ar fi fost, apoi, atunci!

– Eu nu ştiu cum mai sunteţi şi voi, bărbaţii!… Mai fricoşi chiar şi decât noi, femeile!, urmă, mai departe, maica mea. Să nu se afle nime în toată ţara aceasta care să pună mâna pe dânsul, să-l lege frumuşel cot la cot şi aşa, apoi, să-l deie pe mâna judecătoriei, ca să scape odată ţara de dânsul!… Să nu mai trăim, din pricina lui, tot cu frica-n spate!…

– E lesne a zice, dară foarte greu a face!… Şi, apoi, ce socoţi tu?… Socoţi că acesta-i un om ca toţi oamenii, ca orişicine să se poată măsura cu dânsul?… Nu l-ai văzut cât e de ’nalt, de spătos şi de vânjos, parcă-i un uriaş, nu alta… Cine e în stare să-l lege pe aşa un om şi să-l deie pe mâna judecăţii?… Şi chiar de l-ar şi prinde şi l-ar da pe mâna domnilor, spune-mi ce rău i s-ar putea întâmpla, dacă el, după cum am auzit nu de la unul, are iarba-fiarelor la mâna dreaptă, cu care e în stare nu ştiu ce fel de lăcăţi să le deschidă şi să iasă nu ştiu din ce prinsoare mare, şi atunci?… Vai şi amar de capul aceluia ce l-ar fi dat pe mâna judecătoriei!… Alta ar fi când cineva i-ar stânge, dintr-odată, vieaţa. Dar apoi cine şi-ar pângări sufletul şi şi l-ar încărca de păcate cu aşa un fel de faptă!… Eu socot cu mintea mea că nime!… Prin urmare, toţi aceia ce voiesc să nu li se-ntâmple nici o pagubă, neplăcere sau chiar nenorocire, caută să se încunjure cu dânsul cum mai bine, şi aşa am făcut şi eu, ori de câte ori s-a abătut pe la noi, şi cred că rău n-am făcut!

– Ai dreptate, bărbate!, întări maica mea. Mai bine aşa, decât altfel!… Cu binele ieşi, totdeauna, mai bine la capăt, decât cu răul!

*

Şi, rostind maica mea cuvintele acestea, şi unul, şi altul se depărtară şi-şi căutară, mai departe, de lucru.

Eu, care, de când a intrat Vasile Cârlănariul în ogradă şi până ce s-a depărtat, fusei de faţă la toate cele ce s-au întâmplat şi vorbit, abia acum mă putui desbate de cap şi pricepe de ce tatăl meu, care, de altminteri, era un om foarte acurat în toate întreprinderile şi lucrările sale, de astă dată toate celea le lăsă baltă şi stete de vorbă cu neaşteptatul său oaspe, căutând să-l primească cum mai bine.

*

Şi avea toată dreptatea tatăl meu, căci Vasile Cârlănariul, a cărui cunoştinţă am făcut-o în şirele de mai sus, era un om foarte curios şi periculos. Nimeni nu ştia din ce sat e, cine i-au fost părinţii şi cum îi este numele lui cel adevărat. Tot ce se ştia, până atunci, de dânsul era că el singur se numea pe sine Vasile Cârlănariul, că, unde nu voiai, acolo-l întâlneai, şi că era un om, după cum ne spune proverbul, „gros de venă şi lung în mână“.

*

Dacă unul sau altul, căruia nu i-a tors maică-sa pe limbă, se-ncumeta şi-ntreba de unde-i, el răspundea: „Tot de acolo!“. Dacă îl întreba cum s-au chemat părinţii lui, el răspundea: „Ca pe părinţii feciorului lor“; dacă îl întreba de unde vine şi-ncotro se duce, el răspundea: „De unde m-am sculat, azi-dimineaţă, şi mă duc încotro m-am pornit“.

*

Mai pe scurt, nimeni nu putea să scoată, în privinţa aceasta, un cuvânt de Doamne-ajută din gura lui, căci el îi curma vorba îndată.

Iară dacă unul sau altul se-ntâmpla să-l atace cu vreun cuvânt, apoi nu trebuia să-şi aprindă paie-n cap, căci Vasile Cârlănariul, mai înainte de aceasta, îi smulgea tot părul sau îl făcea, cu voia, fără voia, să bată metanii şi să cerce cu nasul ţărna, iar cu mâinile şi cu picioarele să măsure lungimea şi lăţimea pământului.

*

Da, Vasile Cârlănariul era un om foarte curios, căci el secera unde nu semănase şi aduna, totdeauna, pe unde nu împrăştiase.

Cu toate acesta, însă noi nu putem să zicem că el ar fi fost un hoţ, pentru că hoţii se ţin mai mult prin păduri şi prin codri, iar el îmbla, ziua mare, pe la amiază, prin sate, fără teamă că i se va-ntâmpla vreun rău. Iar Găinariu sau Potlogariu încă nu putem să-l numim, căci el nu-şi bătea capul, niciodată, cu mărunţişuri şi alte lucruri de nimic. Ci Vasile Cârlănariul era un fel de Vântură-ţară, care numai în cazuri extreme, când îi venea mucul la degete, când nu-i intra cineva în voie sau îl ataca cu vreun cuvânt, sau atunci când vedea că a rămas fără un şalău în pungă, încălica câte pe-un cal şi-l învăţa la călărie până ce şi pe acesta îl pierdea undeva, în vreun iarmaroc.

*

Dar, cum am zis, numai foate rar era el nevoit să facă aşaceva. Cu totul de altă natură erau apucăturile sale, cu care se susţinea el şi prin mijlocirea cărora ducea o viaţă pentru dâsul destul de bună, căci nu trebuia nicicând să muncească, nici să îngrijească de nimic, pentru că toate le căpăta de-a gata. Şi la astfel de apucături nu ştiu, zău!, dacă mai era altul aşa de priceput şi ajuns de cap ca dânsul. Lui îi era destul să se ducă numai la cel dintâi gospodar, să-nceapă a-i lăuda vitele că-s foarte grăsuţe şi frumoase şi că nu i-ar fi nicidecum ruşine când le-ar scoate, şi fără carte, la vreun târg de vândut. Şi gospodarul pricepându-se îndată încotro bate şeaua, băga frumuşel mâna în pungă şi, scoţând vreo câţiva leuşcani, sorcoveţi sau chiar galbeni, adică ce avea şi-i pica mai degrabă de-ndemână, îi da lui, fără multă vorbă şi chibzuială, numai ca să fie bine.

*

Vasile Cârlănariul mai întâi se codea, făcându-se că nu voieşte să-i ia, însă, după aceasta, luându-i, îi mulţumea pentru facerea de bine, îi spunea că ce se atinge de dânsul nici capul să nu-l doară, căci nu i se va întâmpla din parte-i nici o neplăcere, apoi, luându-şi rămas bun, se ducea mai departe, la alt gospodar, despre care ştia el că stă bine şi şi cu acesta făcea ca şi cu cel de mai înainte.

*

Şi pentru apucături de-acestea avea el nu numai o deosebită isteţime şi iscusinţă, ci şi o plăcere foarte mare, căci nu era nevoit să cutreiere nopţile prin întuneric, când trăgând vreo păreche de boi de funie, când încălicând pe vreun cal neînvăţat la călărie, care de multe ori ar fi putut să-l arunce jos şi să-i frângă vreun picior, vreo mână sau chiar şi capul. Apoi şi oamenilor, care aveau fericirea de a fi vizitaţi de dânsul, încă le plăceau apucăturile acestea ale lui mai mult decât când li s-ar fi luat boii, caii sau altceva de pe lângă casă şi ar fi fost nevoiţi să dea poate îndoit sau întreit pe atâţia bani pe slujbe şi pe la vrăjitoare şi, cu toate acestea, totuşi să rămână păgubaşi, adică, cum s-ar zice, să mai dea încă şi colac peste pupăză.

*

Însă Vasile Cârlănariul nu se purta cu toţi oamenii în unul şi acelaşi mod. Asupra veneticilor, cămătarilor şi a oamenilor celor avuţi, dar zgârciţi, mai cu seamă, nu ştiu cum şi din ce cauză, destul atâta că asupra acestora avea foarte mare ciudă şi, de-aceea, îi storcea el, foarte adeseori, de bani, fără cea mai mică mustrare de cuget şi fără teamă că i se va întâmpla ceva, căci, când venea treaba, la adică, om voinic şi tare de fire trebuie să fi fost acela care ar fi cutezat şi ar fi putut pune mâna pe dânsul.

*

Când se-ntâlnea cu vreun străin, îndată se oprea în loc, îl întreba cum îi mai merge şi cam câte pătrări de galbeni a adus cu sine din ţara sa, de unde a venit, că îmblă aşa de frumos îmbrăcat şi de fudul, ca şi când ar fi un boier cu vreo douăsprezece moşii.

*

– Da, zicea el, Dumneata şi compatrioţii Dumitale trebuie să fi adus mult bine în ţara noastră de pe acolo, de unde aţi venit, căci, pe când, mai înainte, românii noştri îmblau şi ei iac-aşa… cum puteau şi mâncau ce aveau, acuma îi văd îmblând îmbrăcaţi mai mult în mantale de cătrăţiră, care nu se ţin pe ei nici o ţâră, încălţaţi cu papuci galbeni-desculţi şi mâncând numai bucate într-ales, precum ciuline fripte şi răbdări prăjite… Se vede că pentru toate bunătăţile şi îndămânările acestea numai siguri Domniilor-Voastre au să vă mulţumească, căci cine altul ar fi putut să i le deie aşa degrabă şi să-i puie aşa de iute şi de frumos în picioare ca Domnia-Voastră?… Unul dintre ai noştri de bună seamă că nu!… Halal de ţara noastră, dacă vă mai ţine multă vreme tot aşa!… Dar ce să mai întindem multă vorbă! Află că eu sunt Vasile Cârlănariul, prietenul cel mai bun al Domniei-Voastre, şi Vasile Cârlănariul n-are niciodată datină de-a lăuda pe cine numai… iac-aşa… de flori de cuc!…

*

Dacă, acuma, străinul îl cunoştea, fie chiar şi numai din auzite, şi-i da vreo câţiva galbeni de cheltuială, apoi era bine de dânsul, putea să meargă încotro îi era calea, dar dacă, din păcate, nu-l cunoştea şi, prin urmare, se punea de pricină şi nu voia să-i dea nimic, atunci îi da Vasile Cârlănariul, dar ceea ce-i da el nu putea s-o împărţească cu nimeni.

*

Când se ducea la vreun om bogat, despre care ştia el că este foarte zgârcit şi care nu se-ndură să dea măcar o bucăţică de pâine la vreun sărman, dar de jupit jupuia de la cine putea şi cât putea, îi zicea:

*

– Măi, măi! da’ ce mai de avere mare, ce de mai bunătăţi pe lângă casa Dumitale, bade Hârşilă! De bună seamă că multă muncă te va fi costat până ce le-ai adunat pe toate acestea la un loc. Dar, apoi, nici nu e de mirare!… Unui om ca Dumneata, care nu e sărman să nu-l ajute, nu e văduvă căreia să nu-i hrănească şi să nu-i îmbrace sărmanii copilaşi, rămaşi ca vai de dânşii de tatăl lor, şi nu e biserică la care să nu fi dăruit măcar un muc de lumină, zic, nu e de mirare că aşa unui om să-i ajute şi Dumnezeu!… De pe faţă se poate cunoaşte ce fel de om eşti Dumneata şi cât bine poţi face celor ce-ţi cer ajutorul. Şi tocmai pentru aceasta m-am abătut şi eu, acuma, pe la Dumneata, ştiind prea bine că nu mă voi depărta cu mâinile goale!…

*

Ce era să facă, acuma, zgârcitul?… Să-l fi batjocorit pentru aceste cuvinte împungătoare?… Să nu-i fi dat nimic?… Să-l fi alungat de la casă?… Atâta-i trebuia!… Mai mult nimic. O păreche de boi sau de cai, care ar fi fost mai buni şi mai frumoşi, îndată i s-ar fi dus pentru totdeauna de la casă… Putea, în voia cea bună, să dea colac şi lumină după dânşii, căci mai mult nu i-ar fi văzut… Să fi voit a-l bate sau a-l prinde şi a-l lega? Să fi cercat numai, că, apoi, nu ştiu, zău!, de-ar mai fi auzit cucul cântând!… Deci, deşi numai cu cea mai mare părere de rău şi durere de inimă, scotea zgârcitul vreo câţiva sorcoveţi şi galbeni şi, după ce-i înturna în toate părţile şi-i privea de mai multe ori cu jale, cum e datina celor zgârciţi, când au să dea ceva din mână, îi da, apoi, lui Vasile Cârlănariul, rugându-l să nu-i facă nici un rău.

*

Vasile Cârlănariul, care cunoştea chiar şi ce zace în inima omului, luând banii, zicea:

– N-am zis eu, mai înainte, că Dumneata eşti un om foarte bun!… Dar ca Dumnezeu să-ţi deie şi mai mult bine, n-ar strica, când ai trimite cutărei vădane o văcuţă cu lapte, pe vreo două, trei luni, ca să aibă sărmana şi ea ce mulge şi cu ce-şi înfrupta bieţii copilaşi; iar cutărui om, care zace de vreo câteva luni în pat, încă n-ar strica, când i-ai trimite şi lui câte una, alta de pe lângă casă, căci, slavă Domnului!, ai de unde, pe când el e gata să moară de foame…

– Ceri cam multişor de la mine, bade Vasile! Fiecare om poate să-şi câştige cele trebuincioase pentru susţinerea vieţii, precum mi le-am câştigat şi eu!, răspundea, nu o dată, unul sau altul dintre cei zgârciţi.

– Aşa este, bade Sgârcilă!… Dar, să vezi Dumneata, nu fiecare om are darul sgârceniei şi al mârşăviei!… Mulţi muncesc zi şi noapte şi, cu toate acestea, totuşi nu se pot face avuţi, pe semne că li-i împărţit de la Dumnezeu, pe când altora, ori şi încotro se-ntorc, tot în plin le merge şi, dacă au strâns într-un ungher sau într-alt loc, undeva, o grămăgioară de sorcoveţi sau gălbenaşi, grămăgioara aceea nicicând nu se micşorează, pentru că niciodată nu se-ndură să ia dintr’însa, ci se tot sileşte numai să puie deasupra… Poate că Dumitale nu-ţi dă mâna să duci singur sau să trimiţi pe vreun argat cu cele ce te-am rugat, de-aceea m-am răsgândit ca să le duc eu, pentru că mie nu-mi e ruşine… sunt învăţat şi cu de-astea!…

*

Zgârcitul, când mai auzea încă şi aceasta, să-i fi scos un ochi, poate că nu l-ar fi durut aşa de tare la inimă, nici nu i-ar fi părut aşa de rău, dar n-avea ce să facă. Trebuia să-l asculte pe Vasile Cârlănariul, şi chiar în ziua aceea făcea aşa după cum i s-a spus. Iar Vasile Cârlănariul, cum vedea că şi-a atins scopul, că toate i s-au făcut după plac, se ducea mai departe, căci nu-i da mâna să stea mult într-un loc.

*

Cu totul altfel, însă, era purtarea lui Vasile Cârlănariul faţă cu oamenii cei mijlocaşi şi cu cei sărmani. Acestora, dacă nu le putea face vreun bine, dacă nu-i putea ajuta cu câte ceva, apoi nicodată nu le lua nimic, nici nu-i constrângea ca să-i dea ceva, doar, la vreme de nevoie, de mâncare şi sălaş de odihnă. Alta, nimic.

*

Dar nu-i vorbă că şi pe aceştia, de multe ori, îi băga în toate răcorile. Aşa se zice că, dacă vedea pe vreo femeie îmblând cu îmbrăcămintele negre, nespălate, negrijite şi rupte, apoi el îndată îi spunea că se va duce la dânsa acasă şi-i va ajuta a spăla şi a cârpi cămeşile şi, dacă nici atunci nu va avea timp, apoi i le va lua şi i le-a spăla el singur, căci el se pricepe foarte bine şi la asemenea lucruri.

*

A doua zi, dimineaţă, femeia noastră n-o mai cunoşteai de-i aceea ori ba; cămeşa pe dânsa era acuma albă ca ghiocul.

Dacă vedea pe vreun bărbat, îmblând cu nişte boi, ale căror coaste de departe le puteai număra, Vasile Cârlănariul îl oprea în mijlocul drumului, se uita lung la dânsul şi, apoi, îi zicea:

*

– Măi verişcane! Da’ de la cine-ai cumpărat boii aceştia şi cu ce-i hrăneşti de arată aşa de bine?… Nu cumva cu tărâţe şi cu sare?… Ştii tu că, pentru această ţinere bună, eşti vrednic să capeţi vreo câteva învârtite!… Şi, dacă tot aşa de bine îi vei ţine şi de-acuma înainte, apoi fii sigur că, la cea dintâi întâlnire cu tine, îţi dau făgăduinţa îndoit!…

*

Omul nostru, ştiind prea bine cine-i Vasile Cârlănariul şi cum că totdeauna îşi împlineşte promisiunea, făcea pe dracul în zece şi căuta ca pe boii săi să-i ţină mai bine de cum îi ţinuse până atunci.

Şi aşa a dus-o Vasile Cârlănariul mai mulţi ani în şir, când luând de la unii bani ca să nu li se întâmple vreo pagubă sau altă neplăcere, după cum avea el datină de-a zice orişidecâteori se abătea pe la cineva, când punând mâna câte pe-o păreche de boi sau câte pe-un cal, pe care-i vindea, apoi, unde apuca şi cu ce putea, când bătându-şi joc sau băgând în toate răcorile pe cei slabi de înger. Şi niciodată nu i s-a-ntâmplat nimic.

*

Dar bine-a zis cine-a zis că toate-s numai până la un timp. Cofa merge la apă numai până atunci, până când i se frânge toarta…

Aşa a păţit-o şi Vasile Cârlănariul.

I-a mers şi lui cât i-a mers, dar, în urma urmelor, şi-a dat şi el peste om.

*

La vreo patru ani, după ce l-am văzut întâia şi cea de pe urmă oară la părinţii mei, mergând, într-o zi, eu, tatăl meu şi încă vreo câţiva oameni la Corlata, unde tatăl meu ţinea în posesie o livadă de vreo şase fălci, a unei mătuşe a mele, când intrarăm în sat văzurăm o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, adunaţi la o casă.

*

Cunoscând noi că la casa aceasta va fi vreo petrecere sau vreo înmormântare, trecurăm, în treabă-ne, mai departe spre livada noastră, unde ne aşteptau vreo două fălci de polog ca să-l adunăm, căci cerul se-nnorase şi ne temeam să nu dea vreo ploaie.

*

Nu mult, însă, după ce ajunsem la starea locului şi ne apucarăm de lucru, iată că trece pe lângă noi un cunoscut foarte bun de-al tătuchii şi, trecând, ne dă bună ziua.

*

– Mulţămim Dumitale!, răspunse tatăl meu. Apoi, întrebându-l, zise: Da’ dincotro, bade Nicolae?…

– Ia vin şi eu de la o judecată foarte mare şi ciudată şi mă duc, acuma, spre casă!, răspunse întrebatul.

– Da’ ce fel de judecată aşa de mare şi de ciudată aţi avut?, întreabă, mai departe, tatăl meu.

– Ce?… Dumneata n-ai auzit încă nemică până acuma?

– Nu!… Da’ ce este? Ce s-a întâmplat?…

– Ce este nu-i prea bine!, urmă, mai departe, badea Nicolae. Cred că-ţi va fi cunoscut Vasile Cârlănariul…

– D-apoi cui, păcatele, să nu-i fie cunoscut omul acesta?… Mi-i cunoscut şi prea cunoscut!… Dar ce are a face el cu judecata Dumneavoastră?

– Ascultă numai şi îndată vei pricepe ce a avut a face… Mergând, ieri-demineaţa, un om de-aici, de la noi, anume Ion Spată-lată, după cum se numeşte el de-ntregul sat că e cât un uriaş de ’nalt, de gros şi de tare, mergând, cum zic, Ion acesta, dimpreună cu doi fraţi ai săi şi c-un văr, şi-aceştia mai tot atât de voinici ca şi dânsul, pe imaş şi prin pădure ca să caute nişte vite de cai, ce-i pierdură în săptămâna trecută, şi-n loc să-şi afle caii, dau din întâmplare peste Vasile Cârlănariul, într-o sihlă deasă, stând într-un genunchi şi frigând un cârlan, şi, când merseră mai aproape şi se uitară mai bine, al cui e cârlanul?… Al lui Ion Spată-lată!… Pielea, aruncată nu departe de foc, i-o spuse aceasta.

– Măi hoţule, la ce mi-ai furat şi mi-ai tăiat tu cârlanul?, întrebă Spată-lată furios.

– Ca să-l mănânc!, răspunse Vasile Cârlănariul cu sânge rece, ca şi când cârlanul ar fi fost al său şi nu de furat.

– D-apoi bine, de-aceea ţin eu cârlani, ca să-i mănânci tu?

– Dacă nu i-aş mânca eu, apoi cine i-ar mânca?… Tu de bunăseamă că nu-i vei mânca, pentru că eşti prea hârşit ca să te-nfrupţi vreodată!… Pentru tine-s bune şi fasolele, iar pentru mine nu!, răspunse Vasile Cârlănariul iarăşi zâmbind.

– Măi hoţule, poate că tot tu mi-ai furat şi caii mei, pe care eu îi caut, acuma, de vreo câteva zile şi tot nu-i mai pot afla?

– Care cai?… Nu cumva cei negri ca corbul şi păntănogi de picioarele de-napoi?…

– Da, aceia!…

– Să fii tu sănătos!… Cu caii tăi se vor fi preumblând, acuma, nişte ciocoiaşi din Moldova, cărora le place a îmbla mai mult în trăsură şi călare, nu ca tine, tot pe jos!… Dar ce, poate-ţi pare rău după dânşii?, zise iarăşi Vasile Cârlănariul, râzând, fără, însă, să se urnească din loc şi să se stârnească cât de puţin de la frigerea cârlanului.

– Ba, bine că nu mi-a fi părut rău!, răcni Ion Spată-lată.

*

Şi, cum rosti cuvintele acestea, se şi repezi asupra lui Vasile Cârlănariul ca un leu înfuriat şi-l prinse de toarta capului. În acelaşi moment, sar şi fraţii, şi vărul său de după nişte tufe şi, mai-nainte de-a apuca Vasile Cârlănariul a se scula în genunchi, cum sta şi frigea cârlanul, îl prinseră tuspatru brăţiş şi, legându-i bine mâinile la spate, tot bătându-l cu cârlanul cel pe jumătate fript, pe jumătate crud, peste cap, peste ochi, peste obraz şi pe unde apucară, îl aduseră în sat şi, aicea, după ce-i mai traseră o sfântă de bătaie de la roate, îl legară fideleş şi-l aruncară, peste noapte, într-o găinărie. Iar azi, demineaţă, până în ziuă, răsculară întreg satul, toată Corlata, asupra Cârlănariului… Cu mic, cu mare, trebuiră să alerge la casa lui Spată-lată, căci ia-n să nu fi alergat, şi-ar fi aflat pe dracul!… Ba, poate şi mai mult, pentru că Spată-lată, fraţii şi verii lui, şi încă vreo câţiva de pănura lor, mai că întrec pe Vasile Cârlănariul!… Şi, cum se strânseră cei mai mulţi, Spată-lată, fraţii lui şi cu ceilalţi de pănura lor ţinură sfat şi-l judecară ca de la fiecare, fie bărbat, fie femeie, fie ce va fi, să capete, pe rând, câte douăzeci şi cinci de beţe sărate şi pipărate, şi fiecare să i le măsure, căci Spată-lată şi ceilalţi stăteau dinapoia lor câte cu-o ghioagă mare în mână şi, dacă n-ar fi fost ascultaţi, dacă s-ar fi opus hotărinţei lor, ar fi păţit-o ca şi vecinul Dumitale, moşneagul Ion Cucul, care se ruga să-şi facă milă de bietul om, să nu-l mai bată şi să-l muncească aşa de rău, căci e păcat, şi pentru cuvintele acestea, cât ţi-i de bătrân, căpătă douăzeci şi cinci de beţe în locul Cârlănariului, învinovăţit fiind că şi el ar fi fost un tovarăş de-al hoţului… A făcut Cârlănariul câte le-a făcut în vieaţa sa, dar acum i s-au întors şi lui toate însutit!…

*

Cu aceste cuvinte, badea Nicolae sfârşi tot ce avea de spus şi, luându-şi rămas bun de la noi, se duse acasă.

*

Iar noi, cei ce-l ascultarăm cu cea mai mare luare de seamă, când auzirăm cuvintele din urmă, rămăseserăm cu toţii ca înlemniţi… Mai pe urmă, cugetarăm să mergem şi noi ca să-l vedem în ce stare se află acest om, care prin mai mulţi ani în şir fusese groaza şi spaima mai tuturor locuitorilor din Bucovina, şi-ndeosebi a celor din ţinutul Sucevei, Homorului şi al Câmpulungului, dar nici unul nu am avut curaj.

*

Iar de atunci, din ziua aceea şi până astăzi, nu l-am mai văzut pe Vasile Cârlănariul, nici n-am mai auzit nimic de dânsul. Numele şi faptele lui, însă, s-au păstrat şi până-n ziua de astăzi în memoria celor mai mulţi oameni din acele părţi” (Aurora Română, nr. 5/1881, pp. 65-71).