Proze bucovinene: Un flăcău tomnatic

Traian Brăileanu

O căsuţă joasă, unsă cu humă. Dinaintea casei, o grădină neîngrijită, în dreapta, şura cu grajdul, care dă spre gardul ogrăzii vecinului, iar dinapoia casei se întinde ţarina mărginită, în depărtare, de dunga albastră a pădurii săteşti.

*

Aici locuia Ilie, holtei aproape de patruzeci de primăveri. Să-l lăsăm să răspundă el însuşi la întrebarea ce i-o puneau sufletele bune, care vroiau să-l însoare:

*

– Ba nu, aiasta n-o fac. Câţi s-au însurat, toţi îşi bat femeia şi trăiesc numai în harţă şi nevoi. Am şese fraţi însuraţi şi trăiesc rău cu nevestele; tătuca a umblat rău cu însurătoarea, iar Gavril nu era să-şi taie femeia? Nu mă-nsor şi pace!…

*

Contra acestor argumente e greu de luptat; cu timpul, s-au învăţat oamenii, când era vorba de Ilie, să dea numai din cap cu un zâmbet compătimitor. Puteai înţelege că-l ţineau de pierdut.

*

Iar Ilie îşi făcea treburile sale; mai lucra, mai pornea prin sat şi era totdeauna vesel şi cu voie bună. Nu se atinge de sexul frumos, îşi stabilise el o normă, care, deşi nu consonează cu morala obişnuită, totuşi îl scăpase de pericolul cărui sunt expuşi, de regulă, holteii, adică de a pierde banii şi sănătatea în crâşmă.

*

– De am bani, zicea el, mai ajut cu ei vreo vădană săracă sau vreo nevastă cu bărbat nepăsător.

*

Şi sărac nu era Ilie. Avea cinci fălci, ceea ce explică interesul mamelor cu fete de măritat pentru soarta lui. Cu puţină trudă, îşi câştiga toate cele trebuincioase, iar din prisos, cum am văzut, aveau folos şi alţii.

*

Cu vremea, însă, slăbise dărnicia lui Ilie. Era, acum, om aşezat. Iar ca să aibă ce face cu fânul şi ovăsul de pe pământul său, îşi cumpără un mânz şi, băgându-l în grajd, închise uşa cu cheia.

*

De aici înainte, Ilie se suia regulat, în fiecare zi, în podul grajdului şi-i da mânzului trifoi şi ovăs pe oblon, iar apă îi turna, pe lătoc, în troacă. Zile întregi sta omul nostru în podul grajdului şi se uita la zburdălniciile mânzului, zădărându-l cu o vargă şi vorbind cu el ca să-i mai treacă de urât.

*

Trecură trei ani.

Din mânz se făcuse un armăsar voinic şi, într-o zi, se gândi Ilie că ar fi bine să-l deprindă la călărit. Îşi cumpără, deci, frâu cu zăbală turcească, cum o numea el, şi, într-o după-amiază, luând cheia, se duse, cu frâul pe umăr, la grajd.

*

Când deschise uşa, roibul, care până acuma văzuse lumina numai printr-o ferestuică mică şi prin crăpăturile pereţilor, orbit de valul de lumină începu a sforăi şi a se ridica în două picioare.

*

De teamă să nu-l scape afară, Ilie trânti uşa în cleampă, tocmai în momentul când calul, iritat prin noutatea lucrului şi prin neobişnuita apropiere de om, năzui, într-o săritură, să capete libertatea. O izbitură surdă, un geamăt scurt, apoi se auzi numai sforăitul şi frământarea armăsarului.

*

La fereastra grajdului se ivi un cap de femeie. Ochii ei mari, negri căutau să străbată întunericul dinăuntru.

Roibul se frământa în loc în fundul grajdului. Nările sângerate îi vibrau în răsuflarea puternică, iar coada lungă până-n pământ îi biciuia şoldurile, care tremurau nervos. În întuneric, ochii sălbateci scânteiau şi păreau că ard. Grumazul gros era încordat într-o parte şi se părea că animalul ar fi vrut să fugă de obiectul groazei sale, însă, oprit de stavila pusă prin părete, se uita ţintă la el – lângă uşă, zăcea Ilie, fără mişcare.

*

O clipă stătu femeia ca împietrită în faţa tabloului. Înţelegea că trebuie ajutor şi că ea singură trebuia să-l scape; căci bărbatul ei şi toţi megieşii erau în câmp, la lucru.

Intră, mai întâi, în şură şi se sui în podul grajdului, de unde aruncă, în ieslea calului, trifoi; aşteptă până ce acesta se mai molcomi şi se apropie de mâncare. Apoi, se scoborî femeia şi, ieşind din şură, se apropie de uşa grajdului.

*

Un moment ezită, parcă-ar fi vrut să-şi culeagă puterile. Apoi, într-o încordare grozavă, stăpânindu-şi frica, deschise uşa şi, apucând trupul lui Ilie, îl trase afară, închizând repede uşa. Inima i se zbătea până-n grumaz şi ea trebui să se sprijine de părete, să nu cadă jos. Înăuntru se auzea frământarea armăsarului, din nou înspăimântat.

*

După ce femeia îşi mai veni în fire, alergă acasă şi se-ntoarse cu o cofă de apă şi un ştergar. Îl găsi pe Ilie cu ochii deschişi, opintindu-se să se ridice.

*

– M-a ameţit haramul!, zise el, vroind să glumească. Şi mi se pare că mi-a sclintit o mână. Da’ cum vii tu, aici, Marie?

– Cum vin?, răspunse aceasta, cu faţa strălucitoare de bucurie că-l vede viu. Eram în ogradă şi am auzit ce s-a întâmplat. Da’ Dumneata ai nevoie să te bagi la moarte? Hai, bea o gură de apă şi lasă să-ţi cat mâna!…

*

Mâna era smintită din umăr, şi pe faţă avea Ilie vreo câteva zgârâieturi. Dar nu era nimic periculos. Mai rău îi era la inimă, când privea cu ochii săi albaştri, zâmbind ca un copil pe sub musteaţa neagră, stufoasă, în ochii nevestei, care se roşea ca un bujor.

*

– De te uiţi mult aşa la mine, te las, bădiţă!…

*

Ilie se făcu sănătos la trup, însă sufletul îi era posomorât şi veselia de odinioară dispăruse cu totul. Nu stătea mult acasă, iar când venea, tresărea la orice zgomot ce venea din ograda megieşului.

Toader o luase pe Maria ca văduvoi. Silită de părinţii ei sărmani, fata trebui să se supună, măcar că Toader era cunoscut ca om hărţăgos şi fără inimă.

*

Ilie cercă să se apropie de Maria, pentru care simţea, din ziua întâmplării povestite, o dragoste înflăcărată. Însă nevasta i-a spus:

*

– Bădiţă, nu-mi face zile mai amare de cum sunt! Căci, de m-ar vide bărbatul că îmblu cu Dumneata, am sfârşit-o…

*

Ilie respectă dorinţa ei. Dar grea îi era inima şi acum înţelegea că viaţa de holtei e viaţă fără rost şi căpătâi.

Pentru avere, îşi găsise cumpărător, iar el era decis să plece din sat.

Pe unde o fi, numai departe de ea.

*

Într-o Duminecă, după amiazăzi, Ilie sta în grădină, lungit pe iarbă, la umbră. Soarele era de-o prăjină peste orizont şi strălucea ca-n zi de sărbătoare. Dinspre ţarină se auzeau strigătele băieţilor care păşteau vitele, iar în grajd strănuta roibul, care rodea la iesle. Era o zi de acele în care îţi vine a cânta de jale sau a chiui aşa, din senin, fără să ştii de ce.

*

Din ograda vecină se auzi vocea lui Toader. Se cunoştea că băuse, căci era răguşit şi striga în gura mare.

Ilie sări în sus şi se apropie de gardul ogrăzii.

*

– Iată-l, îl vezi?, strigă Toader, arătând spre el. De ce nu mergi să-i ajuţi să treacă gardul?.

*

Şi el ridică mâna asupra nevestei, care sta tăcută înaintea lui. Numai două boabe de lacrimi îi curgeau, în jos, pe obrazul palid ca ceara.

Ilie sări gardul şi se repezi între ei:

*

– Să nu dai că te omor!

– Mă omori tu…

*

Şi o înjurătură groaznică urmă. O scrâşnitură de dinţi, o opinteală şi Toader se tăvăli în sânge, horcăind, apoi linişte.

*

– L-ai omorât!, zise femeia cu vocea stinsă.

– L-am omorât şi s-au sfârşit toate, răspunse Ilie, uitându-se în faţa Mariei, parcă-ar fi vrut să-şi însemne pentru vecie trăsăturile feţei ei, apoi se întoarse încet şi trecu gardul, fără să privească înapoi.

*

Un moment stătu, se desluşi un geamăt, rămase o inimă sfâşiată şi zdrobită de soartă.

În ochii lui Ilie scăpără flacăra nebuniei, pieptul îi umbla greu şi des. Porni cu pas îndesat. Pe faţă îi sta scris: „Trebuie să împlinesc!“.

*

Uşa grajdului scârţâi în ţâţâni şi Ilie se înţepeni cu mâinile în uşori:

– Acuma vină, roibule!

*

Armăsarul, speriat, necheză scurt, viforos, apoi, dând raită prin grajd şi învârtindu-se pe picioarele de dinapoi, se opri faţă-n faţă cu stăpânul său. Un om slab între el şi orizontul nemărginit, care ardea în focul apusului de soare.

*

Cu ochii aprinşi de mânie şi respirând aerul libertăţii, flutură din coamă, apoi, repezindu-se spre stăpânul său, îl izbi cu copitele de dinainte în piept şi, trecând peste el, azvârli, o dată, cu picioarele de dinapoi ca şi cum ar fi vrut să se apere de duşmanul rămas îndărăt şi-l lovi pe Ilie în cap.

A împlinit.

*

Iar roibul se roti, o dată, măsurând în aprigă privire orizontul, apoi dispăru ca o săgeată spre asfinţitul înflăcărat” (Junimea literară, nr. 1/1905, pp. 9-11).