Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca (II)
*
Romanul „Éléna”, al româncei de doar 19 ani (s-a născut în 16 februarie 1843, la Botoşani), în care o intrigă ingenioasă, care ţinea cont de gusturile estetice franceze (foiletoanele din „Le Monde illustré” erau semnate de Paul Féval, Ponson du Terrail şi, mar rar, de Alphonse Daudet), reprezenta doar un pretext pentru a înfăţişa un Orient exotic, dar crud, cu o Moldovă veşnic răstignită, Constanţa Dunca alăturându-se, astfel, lui Mihail Kogălniceanu şi lui Vasile Alecsandri în promovarea unei „insule de latinitate”, cu care Europa va simpatiza fără rezerve.
*
Despre romanul ei, „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, Francois Barrière scria, evitând intriga, în favoarea intuirii exotismului oriental:
*
*
„Îmi plac cărţile scrise în Franţa de străini; este un tribut care face literatura lor a noastră, mai mult în funcţie de gusturile noastre, când autorul este străin şi când redă cu vivacitate obiceiuri şi mentalităţi din ţările lor îndepărtate. Să intrăm, deci, fără ezitări, împreună cu Domnişoara Constanţa de Dunca, în oraşul Iaşi, printre moldoveni, care, pe un frig cumplit, serbau, în 6 decembrie, ziua ţarului Nicolae.
*
*
Mii de lumini strălucitoare la ferestrele palatului; piaţa era ticsită cu vase şi cu bobotăi aprinse: lumina feerică roşie purifica ţara. Există, de asemenea, în ţară, oameni frumoşi, obiceiuri locale, care trebuie păstrate. Priviţi îmbrăcămintea celei admirate mai mult la bal: „Ea purta o jupă albă, puţin prea scurtă; două piese din ţesătură bogată, în dungi roşii şi aurii, acoperea faţa şi spatele jupei. Un brâu de aur, încrustată cu diamante îi sublinia talia. Corsajul fusese înlocuit cu o cămăşuţă din două piese din pânză subţire şi mătase, cum se poartă în unele seraiuri din Constantinopole, şi tivite cu broderii de aur, de mătase şi de perle fine. O bentiţă neagră, împodobită cu flori şi pietre preţioase, în încingea fruntea ca o coroană regală, şi alte două bentiţe, înnodate cu panglici de aur, curgeau până la glezne. Pantofi roşii, acoperiţi cu paiete de aur, încălţau cele mai fine picioare din lume, şi nici o mănuşă nu ascundea perfecţiunea mâinilor de patriciană”.
*
Cum vă pare? Era Elena, în port naţional. Doamnele moldovence încercau, tot timpul, să-l poarte. Sper că, cel puţin în această iarnă, va apărea aşa la măcar unul dintre balurile noastre mascate. Valahia, Moldova vor, după îndelungă vreme, să ascundă cu adevărat unele înfăţişări, prin ceea ce autoarea a numit fanariotisme: inimă, opinii, sentimente, cuvinte, aproape întotdeauna deghizat implicate. Acum ştiţi ce sunt fanarioţii.
*
Când strălucitul Mahomet II cucerea Constantinopole, în 1453, acei greci, care nu se puteau hotărî să părăsească oraşul, au locuit în Fanar, în cartierul Phanal. Peste timp, răbdarea lor nu a putut să înmoaie fanatismul opresorului, aroganţii şi neciopliţii turci. Şiretenia şi inteligenţa au venit să ajute slăbiciunea. Grecii nu erau prea războinici. Supli, dibaci, persuasivi, ei s-au făcut negociatori şi până în prezent poartă ascultare şi devotament faţă de Bar-i ali (Sublima Poartă), care le-a încredinţat titlul de hospodari, de guvernatori ai popoarelor aflate sub dominaţia lor. Multă vreme au numeroşi în Valahia şi Moldova.
*
Prinţul Zonidis, jucând un rol, altfel frumos, sau măcar rolul principal în romanul „Elena”, este un fanariot; Domnişoara Constanţa de Dunca reproduce cu fidelitate cele mai înduioşătoare reguli şi prejudecăţi ale ţării; că locuitorii din mediul rural încă sunt aproape sclavi; că în lumea bună se poate divorţa chiar şi de trei ori; că, pe de altă parte, cunoştinţele deosebit de timide (eresurile, prejudecăţile – n. n.) interzic căsătoria între fiul unei mame şi tânără fată căreia mama lui îi este naşă; că superficialitatea legilor şi excesele religioase domină şi prezentul şi că favorizează ticăloşiile prinţului fanariot.
*
În toate clipele, în toate locurile, noi perfidii! Ne-ar fi deranjat dacă ar fi încetat; din ele rezultă incidentele care fac mai bine cunoscută varietatea mentalităţilor. În Occident, un văl acoperă capul şi talia unei mirese; el dispare în Moldova sub revărsări de aur, care radiază în jurul ei. Din însingurarea noastră o tânără ne răpeşte; în locurile în care ne conduce, în care ne reţine admirabil autoarea, o închinătoare în mănăstirea visată a patriei (Arhondaricul), în care oferă cine şi năluciri de fum. M-am asigurat că aceste fapte sunt adevărate. Continue. Cum vă imaginaţi că trăiesc, încă, vechii boieri? Ei poartă în picioare cipici galbeni, care dispar sub o lungă blană de samur, încinsă cu un brâu de caşmir. Iată ce e m,ai grav: când tatăl Elenei moare, carul funebru, tras de doisprezece cai şi acoperit cu aur şi cu catifea roşie, douăsprezece bocitoare, smulgându-şi părul şi plângându-l pe boierul magnific înfăşurat în satin roşu şi albastru. Aceste culori e greu să ni le imaginăm pentru doliu, şi totuşi profundă era durerea în întreg oraşul şi sfâşietoare cea a Elenei. Nişte accidente cerebrale succesive au spulberat intrigile neguroase ale lui Zonidis? V-am prevăzut că, dacă aş fi scris-o eu, povestea ar fi fost lipsită de spaţiu. Scenele pe care le-a conceput, pasiunile pe care le-a pus în joc, bogăţia imaginaţiei autoarei sunt foarte atrăgătoare pentru o amplă analiză la rece. Vreau să las numeroşilor cititori plăcerea emoţiilor şi surprizelor”.
*
*
„Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, anunţa în prima pagină, printre cărţile noi şi importante, „Éléna”, de Constance de Dunka (Camille d’Alb), cu trimitere la recenzia din interior, semnate de Olympe Audouard:
*
*
„Elena provine din condeiul unei tinere moldovence, care a venit la Paris pentru a studia frumuseţile literaturii noastre. Domnişoara de Dunka a publicat mai multe drăguţe şi interesante articole în jurnalele din Paris; ea a semnat cu pseudonimul Camille d’Albe; acest debut mă face să vă prezint un deja obişnuit al scrisului… Ea s-a ţinut de promisiune: prima sa operă nu ar fi dezavuat-o mulţi autori renumiţi. Cartea ei înfăţişează, cu o mare claritate, moravurile moldave şi relele sclaviei, mizeria pe care stăpânirea rusă a făcut să se nască. În acest fel, patriotul descoperă: tonul ei încriminează cu o energie virilă pe opresorii ţării sale. Ea vorbeşte despre dragoste, într-un mod credibil şi savant. Interesul, drama abundă în cartea sa. Eroul ei, Ioanide, este descris în culori sumbre; opresorii ţării sale, curtenii ruşi, comit mai multe greşeli, cu o nepăsare perfectă şi cu zâmbetul pe buze; râvnind averea unei tinere blonde fete, dar având o femeie tânără şi la fel de fericită, care e soţia lui, şi că, în ciuda acestei iubiri, nu ştie cum să scape de ea, imaginează să introducă un bărbat tânăr în intimitatea lui, forţându-şi soţia să-l primească în curtea lor. Dar, în cazul în care femeia consimte, va trebui să o facă mai puţin virtuoasă, ceea ce nu se întâmplă conform voinţei soţului; atunci el comite un fals, cu secretarul său; cu pistolul în mână, el îl obligă să contrafacă scrisul soţiei sale şi să scrie un bilet, pentru a-i da întâlnire în căsuţa guvernantei ei. După această lucrătură, el îşi trimite secretarul să moară în temniţa unui castel… Prinţesa merge fără sfială la guvernantă; seducătorul soseşte şi îngenunchează în faţa genunchilor ei; soţul intră însoţit de doi martori, care să vadă că un om este la genunchii soţiei lui, care protestează, susţine că biletul nu-i al ei, dar soţul cere divorţ şi îl obţine. Apoi nefericita, care încă îşi iubeşte soţul, înnebuneşte… Dar acest obstacol este prea puţin pentru el… El face un al doilea fals: sunt scrisori care compromit politic pe omul tânăr pe care Elena îl iubeşte…Găseşte modul de a plasa aceste scrisori în biroul rivalului său. Îl pârăşte la guvernator că ar fi capul unei răscoale care se va declanşa; se ordonă o descindere la el… Se găsesc hârtiile, şi iată-l pe îndrăgostit condamnat la moarte… Ioanide este judecat; Elena (frumoasa moştenitoare) veni să cadă în genunchi pentru a obţine graţierea iubitului ei. El îi spune, se subînţelege, că, dacă se va căsători cu el, Ioanide va putea evada şi fugi cât mai departe, în curând. Ea acceptă aceste condiţii… Dar, înainte de a se rezolva acest mariaj, îşi pierde curajul; merge la biserică şi se roagă lui Dumnezeu; întâlneşte un poştalion, în care se află bolnava Maria, nebuna, prima victimă a celui ce-i fusese soţ; un habotnic o însoţeşte într-o mănăstire… Ea decide să rămână acolo… şi iat-o la mănăstire. Domnişoara de Dunka este un pic prea severă pentru retragerea în schit; ea ne dă, aici, o tristă idee şi o nefericită opinie despre virtutea sexului ei.
*
Din schit, Elena i-a scris tatălui său: Zonidis (Ioanide este trecut greşit în text – n. n.) interceptă scrisorile; tatăl, aflând despre răpirea fiicei lui, paralizase; se află în agonie. Atunci Zonidis (Olympe Audouard continuă confuzia de nume, spunându-i în continuare Ioanide – n. n.) ferecă toate porţile, şi i-a zis bătrânului: „Alegeţi să muriţi; un preot este aici, dar nu va intra şi veţi muri fără ajutorul religiei, dacă nu scrieţi următoarea scrisoare fiicei dumneavoastră”. Sensul acestei scrisori este acela că sufletul ei va fi sortit unui chin veşnic, dacă nu se va căsători cu Zonidis. Tatăl rezistă şi viitorul ginere, fără respect pentru agonizant, îl maltratează…
*
Într-un alt capitol, ne întâlnim cu Maria nebună, cu Elena şi cu o altă tânără fată, o altă victimă a acestui om sălbatic: el a sedus-o, a dezonorat-o, promiţându-i că o iubeşte şi se vor căsători, şi totul cu scopul de a obţine, hârtiile pe care le avea tatăl acestei tinere fete, care dovedeau că Zonidis l-a furat… Acesta vine şi pretinde ca victimele sale să fie întemniţate în mănăstire; şi se bucură cu sălbăticie de răul pe care l-a făcut.
*
Acţiunea curge, drama sfârşeşte palpitant şi lugubru. Dar eu vreau să vă las plăcerea surprizei, dragi cititori, şi nu vă voi spune deznodământul”.
*