Povestea aşezărilor sucevene: Slatina

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

SLATINA. Până în 1558, când muncitori şi robi despădureau o largă suprafaţă de teren, amenajând, într-o parte, colibe şi bordeie, nu a existat un sat Slatina. Apoi, odată sfârşitul zidirii, cu organizarea şi sfinţirea mănăstirii, muncitorii au plecat, în colibe şi bordeie rămânând doar câteva sălaşuri de robi ţigani, sporiţi, de-a lungul veacurilor, cu alţi robi, fugiţi de aiurea sau dăruiţi de vreun boier pe neaşteptate cuprins de evlavie. Dovezi că în sat s-ar fi stabilit şi iobagi, înainte de secularizarea averilor mănăstireşti, nu sunt. Spre sfârşitul veacului al XIX-lea vin, totuşi, obşteni de prin cătunele Mălinilor, care se stabilesc aici, în munte, pentru a dăinui, dar fără să lase urme şi mărturii prin monitoarele oficiale sau prin gazete. Altminteri, povestea Slatinii reverberează, de cele mai multe ori trist, în povestea satelor care s-au aflat, prin vremuri, la cheremul călugărilor ei.

1558: „Mai apoi, domnind Alexandru Vodă ţara, întru lauda lui Dumnezeu, au zidit mânăstirea Slatina, cu multă cheltuială şi osârdie, şi o au sfinţit Grigorie mitropolitul. La sfinţenie zic să fi fost preoţi cu diaconi 116. Aceasta s-au lucrat în anul 7066 şi o au sfinţit în Octombrie 14”[1]. „Alexandru Vodă Lăpuşneanu, fiind Domn, au făcut mânăstirea Sla­tina; şi aşa zic oamenii, că, trăind unu sihastru acolo, şi fiind unu paltin, copac mare, unde este acum pristolul în altar, vedea acel sihastru, spre Duminici şi spre alte zile mari, multe lumini întru acel paltin, la vremea slujbei bisericeşti. Şi i s-a arătat Maica Precista în vis, şi i-a zis să meargă la Alexandru Vodă, să-i zică să facă mânăstire; şi mergând sihastru la Alexandru Vodă, s-au îndemnata Alexandru Vodă de sihastru de a făcut mâ­năstirea Slatina, întru acel loc unde a fost paltinul; şi a adus şi capul sfântului Grigorie Bogoslov, de stă până astăzi la sfânta mănăstire, la Sla­tina, ferecata cu arginta şi cu pietre scumpe”[2].

1568: „Alexandru Vodă căzu în boală grea, şi-şi cunoscu moar­tea, şi chemă episcopii şi boierii şi toată curtea, de i-au în­văţat, înaintea morţii, şi le-au arătat moşan pre fiu-său Bogdan Vodă, ca să-l pună pre urma lui la domnie. Iar el, dacă au umplut 13 ani pol a domniei sale, şi acei dintâi şi acei de apoi, primind întâi călugăria, au răposat, şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea de la Slatină, care-i zidită de dânsul. / Zic unii că şi moartea lui Alexandru Vodă au fost cu înşelăciune, că el, mai înainte de moarte, văzându-se în boală grea ce căzuse şi neavând nădejde de a mai fi viu, au lăsat cuvânt episcopilor, de vor vedea că-i spre moarte, iară ei să-l călugărească. Deci, văzându-l ei leşinând şi mai mult mort decât viu, după cuvântul lui l-au călugărit, şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fi zis că, de se va scula, va popi şi el pre unii. Mai apoi episcopii şi boierii, înţelegând acel cuvânt, şi mai cu deadinsul Roxanda. doamnă-sa, temându-se de un cuvânt ca acela, care era de a-l şi credere, ştiind câtă groază şi moarte făcuse mai înainte în boierii săi, temându-se doamna sa să nu păţească mai rău decât alţii, l-au otrăvit şi au murit, şi l-au îngropat în mănăstire, în Slatina. / Acest Alexandru Vodă zic că au fost scoţând ochii oamenilor, şi pre mulţi au sluţit în domnia lui”[3].

1570: „După moartea lui Alexandru Vodă, fiind coconul Bogdan Vodă de 15 ani, cu toţii l-au rădicat la domnie; ci fiind brudiu, lucrurile ţării le ocârmuia mamă-sa Roxanda, că era o femeie destoinică, înţeleaptă, cu dumnezeire, milostivă şi la toate bunătăţile plecată. Şi au domnit, cu fiu-său dimpreună, 2 ani şi 9 luni, şi, asuprind-o boala, a mers şi ea pre urma moşilor săi, în anii 7078, Noiemvrie 12, şi s-au îngropat la Slatina, unde şi domnu-său Alexandru Vodă”[4].

1586, august 17: Vornicul de Suceava Albu hotăreşte partea din satul Burhineşti, ţinutul Suceava, proprietatea mănăstirii Slatina, printre martorii „oameni buni şi bătrâni” aflându-se şi „Corce vataman de Lămăşeni”[5].

1588: Simion din Roşcani este martor la vânzarea, de către Nicoară şoltuz de Baia, din „a sa ocină giumătate de loc de câmpie între moghilă şi între Siretul vechi şi între Siretul nou” mănăstirii Slatina, ca „să-i fie loc de moară şi de pod”[6].

1624, noiembrie 22: „O mărturie de la pârcălabul de Neamţ şi de la vornicul de Piatra, în care scrie că, din porunca domnească, au mers la Bistriţa şi au socotit cine cu ce hrană se hrăneşte. Deci socotind braniştea Slatinei şi a Ruşcii şi a Neamţului, au aprins casele oamenilor care au fost fără dăjdii şi fără ispravă, şi braniştea Secului şi a Agapiei, de aici au dat în hotarul Hangului, deci au socotit cine cum este şi au dat la hotarul Vindăoanilor”[7].

1625, martie 8: Într-o înfăţişare la Divanul lui Radu Vodă, armenii din Suceava susţineau că au avut drese pentru un loc în hotar, „care acele drese s-au pierdut din mănăstirea Slatina, în zilele lui Mihai Voievod, când atunci au prădat cătanele şi mănăstirea Slatina şi multă avere au luat din acea mănăstire”[8].

1636, septembrie 2: Anastasie, egumenul Slatinei, şi cu întreg Soborul se prezintă la Divanul lui Vasile Vodă pentru a mărturisi că de bună voie au vândut satul Băişeşti mănăstirii Humorului, „cu vatră de sat, cu câmp şi cu pădure, şi cu tot venitul”[9].

1733: „La vlet 7241, septembrie, singur dintru sine îndemnat, Domnul nostru luminat Gligorii Ghica Vodă, ca să vadă scaunul bătrân, unde este cetatea Sucevei, mai mult pentru sfintele mănăstiri, coitind Măria sa honogravul ţării şi auzind că la aceste părţi de sus, purcesu-s-au, cu toată curtea Măriei sale, între care erau şi boieri mari, Constantin Costachi vel logofăt, Ion Neculce vel vornic, Sandul Sturza hatman, şi au mers la Roman, la Neamţ şi la cetatea Baia, la Slatina, mănăstire, şi luni, septembrie 11, au mas la mine, la Horodniceni, şi a doua zi m-au făcut vornic în Câmpulung, şi au purces în Dragomirna şi în Suceava, de au văzut cetatea şi alte toate, şi cu cheltuiala Măriei sale m-au pus epitrop, să acopăr biserica gospod ce este în mijlocul târgului, în numele sfântului mare mucenic Dimitrie / Şerbam Cantacuzino biv vel medelnicer”[10].

1737, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, întăreşte ispisocul mănăstirii Slatina pentru satul Rădăşeni şi alte moşii, deoarece scrisorile pe care le-a avut mănăstirea s-au pierdut „la vremile de răscoale” într-o tainiţă a mănăstirii, după cum arată mărturia adusă de călugări de la megieşii locului”[11].

1743, ianuarie 23: „Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, să fie volnic a stăpâni nişte livezi cu pomi făcute pe moşia Rădăşani, ţinutul Suceava, de către vecinii mănăstirii, din care unii au murit fără a lăsa feciori, iar alţii au fugit în alte părţi, pe care caută să le stăpânească unii săteni din Rădăşani, „făcându-se că-s neamuri cu stăpânii acelor livezi”[12].

1743, aprilie 20: „Ştefan Gherghel, postelnic, Constan­tin Cantacuzino, Vasile Başotă, postelnic, şi alţi hotarnici dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că, după cartea sa, primită prin Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, pentru alegerea unui loc din hotarul târgului Baia, ce este al moşiei Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina, au mers la Rădăşeni, unde, în prezenţa egumenului mănăstirii Slatina, a mazililor din jur, a târgoveţilor din Baia, a bătrânilor din Rădăşeni, vecini de loc, în frunte cu popa Constantin, au mărturisit de la bătrânii lor, că Ştefan Tomşa Voievod, fiind copil mic şi sărac, a învăţat carte aici şi, primind domnia, a venit la Rădăşeni, a ridicat biserică şi, jeluindu-se oamenii că-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat o bucată de loc din hotarul târ­gului Baia. Iar Grigore Andron şi Gavril Tăpălăghia, din acelaşi sat, au arătat că a venit în casa părinţilor, când erau copilandri, Alecsa Oiaga, om bătrân, băieş de loc, care a mărturisit părinţilor că a apucat stăpânind rădăşenii acea bucată de loc din hotarul lor, şi văzând că târgoveţii din Baia n-au pus nici o pricină, când popa Constantin şi cei 15 bătrâni din Rădăşeni au primit asupra lor cartea de blestem, adusă de egumen, au ales acea bucată de loc dinspre hotarul Băii şi, înnoind sem­nele, au lipit-o de hotarul Rădăşenilor. Hotare: Drumul Armanului. Martori: Grigori Frătiţa şi Ursachi Davidel mazili, popa Vasile, Ianăş cel Mare, Petrea fratele lui, Ianăş Peşte, vechi târgoveţi din Baia, Va­sile al lui Gheorghie, Vasile Tăpalaghia, Strătulat Miron, Gheorghie Pletosul, Grigore al lui Sofronie, Ion al lui Iftimie, Vasile Tănase, Toader Alucăi, Toader al lui Dumitraşco, Gligore Andron, Gligorie Pletosul, Ion Perjul, vecini de acolo”[13].

1744, mai 26: „Ioan Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, prin care îl împuterniceşte să stăpânească o livadă cu pomi, ce a fost făcută de un muscal, venit din Ţara Leşească, pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina. Logofătul a citit”[14].

1749, iulie 18: „Mai mulţi mazili şi boerănaşi, raportând Domnului despre pricina sătenilor din Rădăşeni cu mănăstirea Slatina, zic: ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[15]. „Ion Perjul şi Gligore Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, se jeluiesc la Divan împotriva călugărilor mănăstirii Slatina, spunând că moşia Rădăşani, pe care stau, este a lor de baştină şi ei sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire (ca să aducă pe an câte o podvoadă cu carul şi să facă o zi pe an la coasă). Până acum ei au stăpânit moşia şi au luat dijmă de la oameni străini (liuzii mănăstirii – n. n.), care s-au hrănit pe ea, iar din aul trecut călugării îi obligă să lucreze mai mult”[16]. „Ştefan Gherghel, postelnic, Constantin Ciudin, medelnicer, Toader Bădiliţă, vornic, Neculai Gherghel, medelnicer, Vîrlan Panaiot, pârcălab, Gavril Frătiţa dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că oamenii din satul Rădăşani, ţinutul Suceava, sunt vecini ai mănăstirii Slatina, după cum ştiu de la părinţii lor, care erau zlotaşi. Ei afirmă că n-au auzit, deşi au apucat oameni bătrâni de 100 de ani, că rădăşanii sunt moşeni închinaţi mănăstirii Slatina şi nu sunt vecini. În ceea ce priveşte luarea dijmei de către ţăranii din Rădăşeni de pe hotarul lor, de la oameni străini, arată că şi acum ţăranul, care are casă şi loc de arat şi cosit din strămoşi, nu poate fi scos din pământul lui de către stăpâni, şi, de nu-l lucrează, îl poate da unui om străin să-l lucreze în dijmă, fără a se amesteca stăpânii moşiei în acea dijmă”[17].

1749, august 3: „Anaforaua boierilor, în pricina dintre Ion Perjul, fiul lui Nicolae Perjul, cu Gligori Pletosul, fiul lui Vasile Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, şi mănăstirea Slatina. Epitropii satului Rădăşani, cu scrisori de la Vasile Voievod., Constantin Duca Voievod., susţin că moşia Rădăşani, pe care locuiesc, este a lor de baştină şi sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire, iar mărturiile mazililor megieşi şi a lui Gligorii, vechilul mănăstirii Slatina, arată că moşia Rădăşani este a mănăstirii, dania lui Alexandru Voievod, ctitorul ei, şi ale lor sunt numai livezile cu pomi, pe care i-au sădit ei, iar tocmeala lucrului n-a fost numai o podvoadă cu carul şi o zi de clacă pe an, ci aduceau şi câte o falce de fân de om la mănăstire şi 2 zile de clacă pe an, la iezături de mori şi altele, dar dijmă n-au luat. Boierii stabilesc părţilor termen de judecată pentru 26 octombrie. Se menţionează scrisori domneşti din perioada 1648-1749”[18].

1749, octombrie 28: „Nicolae Canta, mare clucer, dă mărturie egumenului mănăstirii Slatina, pentru judecata ce o are în faţa Divanului lui Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, în care combate afirmaţia oamenilor din Rădăşeni că nu sunt vecini, iar moşia nu este a mănăstirii, ci, după mărturia mazililor, oamenii din Rădăşeni să lucreze ca şi până acum mănăstirii boierescul şi să-şi dea adetul din venitul lor”[19].

1750, iunie 11: „Constantin Racoviţă, domnul Moldovei, la jalba egumenului mănăstirii Slatina pentru moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care este dreaptă moşie a mănăstirii, cu vecini, pe care o stăpâneşte de mulţi ani şi pentru care a avut judecată la Grigore Voievod şi Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni şi au mărturii, de la boierii „care au cercat dovedire acestei moşii”, şi jeluindu-se faţă şi oamenii de Rădăşeni, care zic că nu sunt vecini, iar moşia pe care locuiesc este a lor, porunceşte lui Costache Razul să cheme părţile şi, după scrisori şi mărturii de credinţă ale oamenilor bătrâni, să cerceteze pricina şi să dea mărturie încredinţată. Totodată îi cere să cerceteze stăpânirea acestei moşii de la Antiohie Voievod şi până la Mihai Voievod şi să înştiinţeze. Iordachi Cantacuzino, mare logofăt”[20].

1752, mai 15: „Constantin Racoviţă, domnul Mol­dovei, întăreşte hotărârea dată de Iani, mare stolnic, şi Vasile Buhăescu, fost mare medelnicer, în judecata dintre Partenie, egumenul şi soborul mănăstirii Slatina, cu Gligore Pletosul, Ion al lui Iftimie, Toader Şoldănescul şi Simion, fiul Gădii, vechili din partea tuturor sătenilor din satul Rădăşeni, ţinutul Suceava, prin care dovedesc că moşia Rădăşeni este a mănăstirii Slatina. Călugării au arătat că acest sat este al mănăstirii, dania cti­torului Alexandru Lăpuşneanu Voievod; că moşia a fost sub ascultare, iar oamenii au slujit mănăstirii, numai dresele pe care le-a avut mănăstirea pe moşiile sale s-au pierdut într-o tainiţă „la vremi de răscoale”. Ei au arătat mărturia megieşilor şi ispisocul de la Grigore Voievod, în care scrie că moşia Rădăşeni şi altele sunt ale mănăstirii Slatina. Neavând călugării cu ce dovedi stăpânirea, s-au ridicat oamenii din Rădăşeni „ce-au fost baştină de acest sat” şi-au arătat că moşia Rădăşeni este a lor, că au fost în­chinaţi numai „lucrul cu slujba lor” la mănăstire, arătând numai nişte cărţi vechi de la răposaţii domni Vasile Voievod, Constantin Duca Voievod, date de volnicie unor săteni ca să stăpânească lazurile şi pometurile şi să dijmuiască, şi nişte mărturii care arată că ei au dijmuit pe acei ce-au lucrat pe acea moşie. Călugării au arătat că n-au luat dijmă de pe mo­şia Rădăşeni, ci numai slujba de la oameni şi „cu moşia n-au avut ei treabă”. Pe lângă mărturiile unor mazili, în favoarea lor, călugării au mai arătat o carte de la Costache Razul, hatman, în care scrie că au jeluit oamenii din Rădăşeni „că-i scot călugării din tocmeala slujbei ce-au slu­jit părinţii şi moşii lor” şi s-au aşezat cu slujba ce vor face pe an. Apoi au adus călugării pe Agafton, fost egumen, călugăr vechi, care, primind carte de blestem pe mărturia sa, în prezenţa oamenilor din Rădăşeni, a arătat că moşia Rădăşeni s-a stăpânit de mănăstire, după cum ştie şi de la alţi călugări bătrâni. Vechilii satului Rădăşeni s-au dat rămaşi de judecată, să nu se mai pretindă moşeni în sat, iar călugării mănătirii Sla­tina să stăpânească în bună pace moşia Rădăşeni”[21].

1764, iulie 6: „Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldo­vei, dă carte lui Ghenadie, egumenul mănăstirii Slatina, şi omului său, ce l-ar face epitrop pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, să fie volnic a stăpâni a sa ocină şi moşie şi a lua de-a zecea din ţarini cu pâine, fâneţe, grădini cu legume, bălţi cu peşte, livezi cu pomi, prisăci cu stupi (din 50, unul, iar de vor fi mai mulţi sau mai puţini să ia câte o para de stup). Oamenii ce şed cu casa pe acea moşie să dea un leu pe an mănăstirii, ori, nedând bani, să lucreze tot gospodarul câte 12 zile pe an (6 iarna şi 6 vara) „după obicei şi după hotărârea testamentului”. Porunceşte ispravnicului de ţinut să pună în vedere gospodarilor de pe moşia Rădăşeni să dea mănăstirii venitul moşiei pe tot anul, să-i împlinească pe cei împotrivitori, ca să nu se facă pagubă mănăstirii. Cu toate că, acum 14 ani, s-a făcut „aşezare” înaintea lui Costache Razul, mare vornic, ca să facă un stog de fân pe an, să ducă o podvoadă de pâine de pe moşie, la mănăstire, într-o zi să cosească cu toţii de clacă, să iezească iazul morii, când se va strica, pe care, de la o vreme, încoace, nu vor s-o respecte, porunceşte să urmeze hotărârea testamentului, iar cei ce vor zice că moşia Rădăşeni este a lor să vie cu drese şi scrisori la judecata Divanului”[22].

1767, decembrie 2: „Iordachi Cantacuzino, spătar, în urma je­luirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care refuză plata adetului moşiei, raportează lui Grigore Callimachi Voievod că, în prezenţa părţilor şi după scrisori a cercetat pricina, constatând că, după ridicarea vecinătăţii „s-au sculat aceşti oameni, ce-au fost de baştină din Rădăşeni” la domnia lui Constantin Mavrocordat Voievod şi au chemat pe egumen la Divan, în anul 1749 (7257) şi, nehotărându-se judecata, din cauză că sătenii voiau să ia moşia, iar călugării spuneau că sunt vecini, pentru a prezenta părţile dovezi, întâmplându-se „mazilie”, au ieşit la Divan la Constantin Racoviţă Voievod, în anul 1750 (7258), dar neavând dovezi, au fost rânduiţi la Constantin Razul, vornicul rânduit cu slujba la ţinutul Suceava, care, după cerce­tare, a stabilit că moşia este a mănăstirii Slatina şi le-a făcut aşezare de lucru şi scrisori ambelor părţi. După doi ani, sătenii l-au chemat din nou pe egumen la Constantin Racoviţă Voievod, zicând că moşia este a lor şi, fiind rămaşi, li s-a anulat aşezarea, domnul obligându-i să lucreze după „ponturi”. Oamenii din Rădăşeni s-au ridicat din nou la judecată, în faţa lui Dinul Cantacuzino, ban, şi Constandin Başotă, medelnicer, fiind vechili is­pravnici, în 1764 (7272), fără a avea câştig de cauză, iar în domnia lui Grigore Ghica Voievod au fost obligaţi să dea venitul mănăstirii, după hotărârea ponturilor. La o nouă judecată, cerând egumenul venitul moşiei, după aşezare, oamenii din Rădăşeni au scos o hotarnică din 1743 (7251), prin care au cerut să le dea egumenul 36 lei cheltuiala la hotărnicie, din care cauză n-au dat venitul mănăstirii. Călugării, văzând că egumenul de atunci, fiu de vecin şi anume Vasile a lui Gheorghe, prin acea măr­turie hotarnică, dată vecinilor din Rădăşeni, a pus mănăstirea la chel­tuială şi supărare cu judecăţile, atâţia ani, n-au permis egumenului să dea moşia în veci, care să fie a lor, din cauză că n-au lucrat şi nici n-au dat venitul mănăstirii după aşezare, ci s-au volnicit şi au pus orândă în sat şi iau venitul moşiei, fără a da nimic mănăstirii. La anaforaua făcută de boieri şi dată egumenului, prin care li se cerea respectarea ponturi­lor, oamenii din Rădăşeni au arătat că n-au fost de faţă şi că mănăstirea nu le dă iarbă de coasă pe alte moşii, pe care le vinde mănăstirea cu anul la negustori. Egumenul cere anularea aşezărilor şi respectarea pon­turilor ca la alte moşii mănăstireşti sau boiereşti. Iordachi Cantacuzino, în scrisoarea dată domnului, propune ca să se strice toate aşezările şi să se ia scrisorile din mâinile oamenilor din Rădăşeni şi, fiindcă n-au dat venitul moşiei, păgubind mănăstirea, le stabileşte zi de judecată la Di­van, în 6 ianuarie anul viitor”[23].

1768, ianuarie 30: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, scrie lui Iordachi Cantacuzino, fost mare spătar, ispravnicul de Suceava, ca, după hotărârea anaforalei ce va prezenta egumenul mănăstirii Slatina, în pricina cu oamenii din Rădăşeni, să ia toate scrisorile din mâna lor şi, rupându-le, să le dea egumenului, să le ia dijma din anul trecut până la un ban, să-i supună ponturilor şi să nu păgubească mănăstirea de venitul moşiei. A citit al treilea logofăt”[24].

1768, iulie 15: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina, pentru nişte livezi cu pomi, pe moşia ce are mănăstirea la satul Rădăşeni, la unele, stăpânii ce le-au făcut fiind morţi, fără urmaşi sau fugind pe alte moşii, le-au vândut unor oameni străini, care n-au treabă la moşie, precum şi pentru o li­vadă cu pomi făcută de un rus, pe care, până acum câţiva ani, a stăpânit-o mănăstirea, iar anul trecut un om din târgul Botoşani a venit, cu carte domnească de la Iaşi, pentru a stăpâni livada, dă carte egumenului mănăstirii Slatina să fie volnic a stăpâni livezile mănăstirii, iar livezile celor ce le-au făcut să le stăpânească ei sau rudele lor, cu obligaţia de a da dijma mănăstirii, „din zece pomi, un pom”. Alţi oameni străini să n-aibă voie a stăpâni livezile celor ce au murit sau au fugit, acestea trecând în stăpânirea mănăstirii. De asemenea, mănăstirea să restituie banii celor străini, care au cumpărat livezi, şi să le ia în stăpânirea ei, iar de nu va prezenta dovadă de rudenie acel om din Botoşani, pentru acel rus, care a murit, livada să treacă în stăpânirea mănăstirii Slatina. A recitit marele logofăt”[25].

1773: Eftimie Cananău, călugărul, îi scrie lui Ioniţă Cananău, nepotul său de văr: „Înştiinţez pe dumneata că, fìind Mărioara aice, la Băneşti, mi-a cerut ca să vă dau danie pe Priian Ţiganul şi, măcar că Priian Ţiganul acum nu este la mine, îl stă­pâneşte Mitropolia, dar este drept ţigan al nostru, şi ţi-am făcut scrisoare de danie, şi ţi-am trimis-o, şi din scrisoarea de danie vei înţelege toată pricina ţiganilor. Şi scrisoarea aiasta de danie să o arăţi la Preosfinţia Sa, părintele Mitropolitul, şi noi avem toată dreptatea ca să ne dea Mitropolia ţiganii, că Ciudin şi-a scos partea lui, şi cu Divan poţi dumneata să scoţi ţiganii, dacă n-a vrea părintele Mitropolitul să ţi-i dea. Scrisorile ţiganilor Furniceşti sunt la fratele nostru, la Iordachi; dumneata scrie lui Iordachi să-ţi dea scrisorile. Că partea de ţigani, pe care o are părintele Iftimie din ţiganul Priian Furnică, mi-a dat-o mie părintele şi ei am cerut ţiganii la părintele Mitropolit, şi părintele îmi stă împotrivă, nu vrea să mi-i dea, şi eu cu Mitropolia m-oi judeca la Divan, numai scrisorile să-mi trimiţi, că, fără scrisori, nu pot să mă judec. Aceste le scrie lui Iordachi şi, de ţi-a da scrisorile, să nu le mai dai la nimeni. Eu socotescu că părintele Mitropolitul ţi-a da crezământ şi din scrisoarea care ţi-am dat eu de neamul ţiganilor, şi, de s-a primi părintele Mitropolitul ca să-ţi dea ţiganii, 2 sălaşe de ţigani din feciorii lui Furnică au fost la dumneata, în Băneşti, şi de acolo au fugit şi s-au dus la mănăstire, la Slatina. Dacă ţi-i învoi cu părintile Mitropolitul, să-ţi dea acele 2 sălaşe de ţigani, să-i aduci la Băneşti, şi oi chema eu un ţigan de acie la mine şi mi-a spune tot neamul lui Furnică, şi te-oi înştiinţa eu pe dumneata, şi, de îi scoate pe Priian Furnică de la Mitropolie, nici un suflet să nu dai niciunui frate. Şi fetele lui Furnică, care ţi le-am arătat în scris măritate, au feciori însuraţi şi nepoţi însuraţi, şi, până n-om lua toate sufletele la izvod, împărţeală nu s-a face. Numai dumneata cere la părintele Mitropolitul să-ţi dea acele 2 sălaşe de ţiganii, care, şi dacă îi vei aduce la Băneşti, dintr-aceia i-om afla pe toţi, până la un suflet, şi pe urmă s-a face şi împărţeală, osebit. Pentru hotărâtul Băneştilor dinspre Stămati şi pentru pusul pietrelor dinspre Ştirbăţ, şi de-i socoti să faci carte de hotărât, scrie paharnicului Vasile Crupenschi şi stolnicului Ioniţă Vărnav, ca să hotărască dinspre Stămate şi să pună pietre dinspre Ştirbăţ. Acum, fă carte şi o trimite cu omul acesta, şi scrie şi boierilor hotarnic, şi-i pofteşte să meargă să hotărască, că nu este zăbavă mai multă de o zi, cel mult două. Dinspre dumneata oi răspunde eu, osebit”[26].

1793, mai 28: „Mihai Şuţu, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care nu fac zilele de boieresc, nici nu dau adetul moşiei după hotărârea „ponturilor” ce se află în vistierie cu pecete domnească, aducând pagubă mănăstirii, porunceşte lui Grigoraş Sturza, fost mare spătar, ispravnicul ţinutului Suceava, să cerceteze pricina ce are mănăstirea Slatina cu oamenii de pe moşia Rădăşeni, care nu se supun îndatoririlor ce au faţă de mănăstire”[27].

1794, mai 24. Chiril, arhimandritul mănăstirii Slatina, se plânge împotriva sătenilor din Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţele mănăstirii pentru păşune şi haitul fânului pentru trebuinţele lor. Deosebit de aceasta, ei nu vor să lucreze 12 zile de boieresc pe an şi nici să dea câte 2 lei adetul pe casă, rămânând mănăstirea lipsă de venitul acestor moşii. Sătenii ţin turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele, şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni peste moşiile mănăstireşti”. Egumenul Slatinei, cu multă dragoste creştinească de aproapele nostru, roagă pe Vodă să poruncească ispravnicilor să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire.

1796, ianuarie 22: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Slatina, se plânge lui Alexandru Callimachi Voievod că, după jalba locuito­rilor din satul Rădăşeni, moşia mănăstirii Slatina, din 30 august 1795, în care arătau că li s-a luat fânaţul ce-l aveau pe moşia mănăstirii, iar banii rămăşiţă pentru „dijma pomilor” să-i dea în luna septembrie, a primii carte domnească, în care i se poruncea ca să se adreseze ispravnicilor, pentru cercetare, în cazul că locuitorii n-au dreptate, despre care dom­nul a luat cunoştinţă, solicită să se dea din nou carte către ispravnici, ca să-i oblige pe locuitorii din satul Rădăşeni să plătească mănăstirii rămăşiţa din dijma pomilor şi să-i împlinească zilele de boieresc. Ma­rele paharnic trimite jalba marelui logofăt, pentru a cerceta mărturia ispravnicilor şi a le trimite carte domnească, ca să-i împlinească pe locuitorii din Rădăşeni după „aşezarea ponturilor domneşti”[28].

1798, octombrie 27: „Neculai, mare paharnic, şi Cantacuzino scriu oamenilor din Rădăşeni că egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Suceava, s-a jeluit că, în zapisul pe care l-au trimis pentru îndeplinirea zilelor de boieresc, nu le-a cerut să respecte prevederea din „ponturi” cu pri­vire la băutură ; drept ce revine stăpânului moşiei şi că oamenii din Ră­dăşeni nu numai că au pus vin în vânzare, ci au tăiat şi cepul la butca de vin a egumenului, cerându-le să respecte îndatoririle faţă de mă­năstire, pentru a nu fi pedepsiţi”[29].

1798-1800: „Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Su­ceava, scrie domnului că, după jalba trimisă, zilele trecute, asupra locuitorilor din satele Oprişeni şi Rădăşeni, cărora prin carte domnească li s-a dat protimisis, adică în orândă cu anul venitul moşiilor Oprişeni şi Rădăşeni, cu alte cotunuri ce sunt într-un hotar, ca să i se plătească banii pe anul în curs sau să dea moşiile în stăpânirea mănăstirii, şi cerând ispravnicii să se respecte porunca cărţii domneşti, locuitorii satului Oprişeni au renunţat la orânda moşiei, iar satul Rădăşeni a cerut 6 zile amânare, fără a plăti banii. Deoarece, de 15 zile, egumenul aşteaptă pe doi fruntaşi ai satului la Iaşi, pentru judecată, cere hotărârea domnului pentru rezolvarea pricinii”[30].

1803: Satele de pe moşiile mănăstirii Slatina, anume Mălinii, Bogdăneşti, Boroaia, Poiana prisăcii etc. fac şi duc la târg de vânzare cherestea: tălpi, grinzi, căpriori, costoroabe, leaţuri, dulapi, scânduri şi draniţă”[31].

1813: Prin „zapisul din 23 aprilie 1831, vătaful Gavrilaşcu Constantinovici se obligă a da în fiecare an mănăstirii Slatina câte 35 de ocale de ceară ca embatic pentru herăstrăul ce şi-a făcut, cu proprie cheltuială, pe moşia Mălinii a mănăstirii”[32].

1829, noiembrie 24: Pe foaia 282 a cărţii „Pavel şi Virginia”, tradusă în română de Iancu Nicola, de la mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti, în 1827, un oarecare Ştefan Şandru scria: „Eu, văzând frumoasa povestire a acestei mici cărţi, mi-am pus ostenelile mele cele cu dragoste întru scrierea ei, scriind-o, în vremea cumplitei ciume, ce stăpânea în Iaşi, la anul 1829, Noiembrie 24, în sfânta Mănăstire Slatina”[33].

1847: „Veniturile moșiilor monastirei Slatina – 244.380 lei: / Partea din moșia Stănilești sau Cornu Luncii din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovanu în 50 # după contractul ce contenește la 23 aprilie 1848 – 1,775 lei. / Moșia Valea Seacă, cu muntele Băișescu (Găișescu, în tipăritură – n. n.), Corlațelele, Vornicenii și Borghineștii din Bucovina, împosesuite dlui Panaite Moldovanu în 800 #, socotiți câte 14 sorcoveți galbenul, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 28.000 lei. / Moșia schitului Broșteni și Păcureștii sau Troița, ținutul Suceava, împosesuite Prea Cuviosului Arhimandrit Nicon, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 6.000 lei… / Moșiile Rădășanii, Opreșenii, Borgheneștii și Pocolenii, ținutul Sucevei, împosesuite dlui Aga Alecu Botez, după contractul ce contenește la 23 Aprilie 1850 și după înalta încuviințare asupra anaforalei Departamentului, supt Np. 1.120 pentru adăogirea în bani a prețului productelor ce era dator a da – 70.000 lei. / Moșia Măzănăești din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovan, în 110 #, după contractul ce contenește la 23 April 1852 – 3.905 lei. / Moșiile Mălini, cu cotunurile ei, pe care se află monastirea lăsată Egumenului pentru ținerea mănăstirii, după Domnescul hrisov din 22 Octomvrie 1845, supt No. 2.101, care însă rămânând dată în posesie cu contractul răposatului proin Mitropolit Veniamin pe anii până la 1850, cu preț numai de 40.000 lei pe an, apoi, spre acoperirea neajunsului, până la suma cuvenită egumenului după așezământ, pentru ținerea soborului acelei monastiri și pentru întâmpinarea altor cheltuieli, făcute cu îngropăciunea și pomenirea răposatului, s-au lăsat Egumenului și moșia Cioara, numai pe 5 ani, de la 23 April 1847, până la 23 April 1852, pe temeiul înaltei încuviințări, primită la 6 Iunie 1847, pe anafora Departamentului bisericesc, supt No. 1.150 – 72.000 lei”[34].

1855: „Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine. / Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina. / Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”? / Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi. / Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă. / Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[35] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios! / Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa. / Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[36].

1894: „Slatina, mănăstire de călugări, în comuna Mălini, jud. Suceava, situată într-o poziţie frumoasă, pe o poiană de pe ţărmul stâng al pârâului SuhaMică, la vest de Mălini şi Fălticeni, şi anume la 10 km de Mălini şi la 27 km de Fălticeni. La prima vedere, pare o ce­tate pătrată, având câte un turn la fiecare colţ. Zidurile ce-o în­conjură sunt foarte înalte şi groase, având, ici-colo, câte o ferestruie îngustă. Pe zidul dinspre sud, deasupra porţii, este marca Moldovei. În mănăstire se adăpostesc 16 călugări şi 3 fraţi. / Tradiţia şi Letopiseţele Ţării ne spun că s-a întemeiat în îm­prejurările următoare: „Alexandru Lăpuşneanu, fiind Domn, a făcut mănăstirea Sla­tina; legenda zice că, trăind un sihastru acolo şi fiind un paltin, copac mare, unde este acum pristolul în altar, vedea în altar, spre Duminici şi spre alte zile mari, multe lumini în­tru acel paltin, la vremea slujbei bisericei. Şi i s-a arătat Maica Precista în vis şi i-a zis să meargă la Alexandru Vodă, să îi zică să facă mănăstire, şi, mergând sihastrul la Alexandru Vodă, s-a îndemnat Alexandru Vodă de sihastru, de a făcut mănăstirea Slatina, întru acel loc unde a fost paltinul, şi a adus şi capul sfântuluîi Grigorie Bogoslovul, de stă până astăzi la sfînta mănăstire, la Slatina, ferecată cu argint şi cu pietre scumpe. / Și domnind Alexandru Vodă Ţara, întru lauda lui Dumnezeu, a zidit mănăstirea Slatina, cu multă cheltuială şi osârdie şi o au sfinţit Grigorie Mitropolitul. Iară la sfinţenie zic să fi fost preoţi cu diaconi 117, în anul 7066 (1558) Octombrie 14” (Letopisețul, vol. II, p. 183, şi vol. I, p. 210). / Sub capul Sfântului Gheorghe s-a găsit următorul „Sirep”: „Precum am binevoit Domnia mea, cu a noastră bunăvoire şi cu curată şi dragă inimă şi din toată bunăvoia noastră şi cu ajutor de la Dumnezeu, am dat şi am întărit a noastră veche ctitorie, sfânta mănăstire de la sfântul Munte, de la Vatoped, unde este hramul „Buna Vestire” a prea curatei stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioarei Mariei cu o cervăsărie ce este în Solon, ce acea cervăsărie Domnia mea am cumpărat-o de la un cadiu turc, anume Baluium de la Solon, drept 6.500 aspri turceşti, şi am dat-o pe acea mai sus scrisă cervăsărie să fie supusă către sfânta mănăstire de la Vatoped, pentru că aduseră rugătorii noştri kir. Maxim Eclisiarhul şi Sofronie, stareţul proegumen, şi cu alţi fraţi de la sfânta mănăstire Vatoped, în ţara noastră şi la noi sfintele Moaşte; întâi sfântul cap al sfântului Grigore Bogoslov şi sfintele moaşte, sfintele fălci ale sfântului Ioan Zlatoust şi sfintele moaşte, sfântul şi marele deget al sfintei Anei, Maicii Preacuratei stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei. / Deci şi Domnia mea, împreună cu ai noştri rugători şi părinţi, Chir Grigorie, Mitropolitul Sucevei, şi Chir Eftimie, Epis­copul Rădăuţilor, şi Chir Anastasie, Episcopul Romanului, au primit şi toţi soborniceşte blagosloviră cum că să punem sfintele moaşte întru o a noastră de noi zidită sfântă mănăstire de la Slatina, unde este hramul „Sfânta Preobrăjanie a Dom­nului Dumnezeului şi Mântuitorul Nostru Isus Christos”. Deci Domnia mea cu mare bu­curie ne-am bucurat şi prea frumos am împodobit sfintele moaşte şi cu mult aur le-am ferecat pe acele mai sus scrise moaşte şi multe pietre de mult preţ am pus către sfintele moaşte şi le-am pus întru a noastră mănăstire de la Slatina. / Şi întru aceeaşi aşijderea am bine­voit Domnia mea, cu a noastră bunăvoire şi cu curată şi dragă inimă, şi am tocmit ca să aibă sfânta lavră, de la noi, mertic, pe fieare an, câte 300 de galbeni roşii şi am dat şi am plinit, şi ca s/avem a da până ce va sta sfânta lavră de la sfânta mănăstire de la Vatoped, pentru mântuirea şi sănătatea şi pentru sufletul Dom­niei mele şi pentru mântuirea şi sănătatea şi pentru sufletul Ruxandei, Doamnei Domniei Mele, şi pentru sănătatea dărui­ţilor de Dumnezeu fiii Domniei mele, Ionaşcu, Bogdan, Mihail şi Petru, şi a fiicelor Domniei Mele, Tudora, Chiajna şi Teofana, şi pentru sufletele sfinţilor răposa­ţilor părinţilor noştri, şi pentru sănătatea tinerilor şi a toată ţara Domniei mele şi pentru toată legea creştinească pravo­slavnică; cum că să fie acea mai sus scrisă cervăsărie sfintei mănăstiri de la Vatoped, unde este hramul „Buna Vestire a Preacuratei stăpânei noastre Născă­toare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria” şi unde este Egumen rugătoriul Nos­tru Calist, de la noi uric cu tot venitul neclintit nici odinioară în vecii vecilor; pentru că am cumpărat Domnia mea pe acea mai sus zisă cervăsărie, tot pe bani gata, spre aceia este credinţa Domniei noastre pe cea mai sus scrisă Io Ale­xandru Voievod, şi credinţa Prea iubiţilor fiii Domniei mele, Ionaşcu şi Bogdan şi Mihai şi Petru, şi credinţa boierilor noş­tri; credinţa Dsale lui Negoe şi a Dsale a lui Vascan Movilă, Pârcălabul de Hotin, credinţa Dsale lui Iosif Veveriţă Pârcălabul, credinţa Dsale lui Alexan­dru Budăi Pârcălabul, credinţa Dsale lui Ioan Dancul şi Dsale Cristea Pârcălabul de Neamţ, credinţa Dsale lui Andrică şi credinţa lui Toader, Pârcălabul din Cetatea Nouă, credinţa Dsale lui Du­mitru, Pârcălabul de Suceava, credinţa Dsale lut Moga Spătariul, credinţa Dsale lui Zbiesiu Postelnicul, credinţa Dsale lui Ion Petric Vistiernicul, credinţa Dsale Costin Paharnicul, credinţa Dsale lui Andreică Stolnicul, credinţa Dsale lui Paşcu Comisul şi credinţa tuturor boie­rilor noştri moldoveneşti a mici şi mari. / Iară după a noastră viaţă cine va fi domn din fiii noştri sau din neamul nostru, sau iarăşi oripecine ar alege Dumnezeu a fi Domnitor Ţării noastre, Moldovei, acela ca să nu strice a noas­tră danie şi întărire şi acea mai sus scrisă tocmeală, ci ca să aibă a întări şi a înnoi, a da şi a plini acei mai sus 300 galbeni roşii obsocul sfintet mănăstiri de la Vatoped, precum este tocmit ca să fie în veci. / Iar cine s-a ispiti a strica şi a surpa această a noastră mai sus scrisă tocmeală, unul ca acela să fie blăstămat de Dom­nul Dumnezeu ce a făcut Ceriul şi pământul şi de Prea curata lui Maică, şi de patru sfinţii Evanghelişti, şi de 12 sfinţi Verhovnici Apostoli şi de 318 sfinţi Părinţi de la Niceea şi să aibă parte cu procletul Arie şi cu Iuda şi cu alţi jidovi care strigară spre Christos Dumnezeu, sângele lui cel nevinovat spre dânşii şi spre fiii lor ca să fie precum este în vecii vecilor, amin. / Iar spre mai mare tărie şi întărire a tuturor celor mai sus scrise, poruncit-am a lui nostru credincios Domnului Movilă Logofătul ca să scrie, şi a noastră pecete să o lege către această scrisoare a noastră. / Io Alexandru Voievod, Domn Ţării Moldovei. / Însă, ca să se ştie, în fiecare an ca să fie luna lui Decembrie, 6 zile, la ziua sfântulut Neculai, ca să aibă a face pomenire Domniei mele şi Doamnei Domniei mele şi celor de Dumnezeu dăruiţi fiii Domniei mele, să se facă, după obicei, parastas şi panahizi cu o cupă mare de argint cu solzi, poleită, ce am băut însuşi Domnia mea dintr-însa, şi a doua zi aşijderea, colivă şi parastas şi masă”. / „Iară el (Alexandru Lăpuşneanu), dacă a împlinit 13 ani și jumătate ai domniei sale, şi cei dintâi şi a doua, primind întâi călugărie, a răposat şi cu cin­ste l-au îngropat în Mănăstirea Slatina, care este de dânsul zi­dită” (Gr. Ureche, Letopisețul, I, p. 222.). Doamna Ruxanda, ieşind şi ea din lume (după doi ani), în anul 7078 (1570), Noiembrie 12, au astrucat-o în mănăstirea Slatina, lângă Domnul său, Alexandrul Vodă” (Gr. Ureche, Letopisețul, I, p. 222). / Capul sfântului Grigore Bogoslovul este legat cu două panglici de aur, pe care este săpată următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acest cap este al Patriarhului nos­tru Grigore Bogoslovul şi l-au ferecat boierul Postolachi Vistiernic şi Cneghina lui Cheajna, fiica lui Alexandru Voevod, şi l-a dat la sfânta Mănăstire Slatina, în zilele piosului şi iubitorului de Hristos, Domnului nostru, Io Eremia Moghilă voievod, stăpânitor ţării Moldovei, la anul 7105 (1597)”. De desubt, urmează inscripţia astfel: „Sub arhiepiscopul Ghiorghie Moghilă, Mitropolitul Sucevei, luna Aprile 23”. / Pe piatra ctitorească, deasu­pra uşii bisericii, este următoa­rea inscripţie: „Cu învoirea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu, robul, al treimei închinător, Io Ale­xandru Voevod, cu Doamna mea Ruxanda şi cu de Dumnezeu dăruită mie odraslă, Bogdan şi Petru şi Constantin, am început a zidi templul acesta, cu nu­mele „Schimbarea la faţă a Domnului”, la anul 7069 (1561). / Sub bour, în mijlocul pajurei de pe piatră, urmează: „Această piatră s-a aşezat sub Egu­menul Ieromonah Nil, la anul 7090 (1582) luna Aprilie 8”. / Pe perdeaua Dverilor, făcută de Alexandru Lăpuşneanu, este următoarea inscripţie: „Această mare perdea a făcut-o pio­sul şi iubitorul de Hristos Io Alexandru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, pentru rugă de pomenire a sufletului său şi a Doamnei lui, Ruxanda, şi a copiilor săi, Ionaşco şi Bog­dan şi Petru, şi a fiicelor sale, Teodora, Maria şi Teofania, şi a dat-o la nou zi­dita mănăstire, unde este hramul „Schim­barea la faţă a Domnului şi Mânluitorului nostru Isus Hristos”, anul 7069 (1561). / Pe mormântul din dreapta, în biserică, este următoarea in­scripţie: „Acest mormânt l-a înfrumuseţat Io Alexandru Voievod, fiicei sale Teofania, care s-a mutat la vecinicile locaşuri, la anul 7069 (1561)”. / Pe mormântul de afară, în pă­retele bisericii, este următoarea inscripţie: „Aici este mormântul unde zace robul lui Dumnezeu, ieromonahul Nil, Igumen, care s-a mutat la vecinicile lo­caşuri la anul 70… luna Sept…” (data necunoscută). / La Trapez este următoarea inscripţie: „Acest trapez, Iosif Igumenul l-a făcut, în zilele lui Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, cu mila lui Dum­nezeu Domn Ţării Moldovei, la anul 7069 (1561)”. / Apoi mai sunt şi alte odoare, dăruite de către Mitropolitul Veniamin Costache, care a fost în­gropat la această Mănăstire (în mormântul lui Alexandru Lăpușneanu, „curățat” din ordinul Mitropolitului – n. n.), la 18 Decembrie 1846, şi ale cărui rămăşiţe le-a strămutat, în anul 1887, Mitropolitul Iosif Naniescu, la Mitropolia din Iaşi. Acele odoare sunt următoa­rele: O evanghelie ferecată cu ar­gint; două chivoturi de argint, suflate cu aur şi finifturi; o cruce de argint, suflată cu aur; un rând de sfinte vase de argint suflate cu aur; mai multe vest­minte, procoveţe şi perdele; asemenea, mitra şi vestmintele arhiereşti ale Mitropolitului. // Afară de moşiile Mălini, Găineşti, Borca, Sabasa, Mădeiul şi parte din Fărcaşa, ce fuseseră date Mănăstirii de întemeieto­rul ei, aceasta mai poseda Oprişeni, Rădăşeni şi altele, pe care le înstrăina şi schimba după placul sfatului Mănăstirii, su­pus orbeşte Egumenului. Aşa, un document din 1641, Octombrie 2, arată că Mănăstirea Slatina dă lui Vasile Voievod Truseşti, ca să facă nişte chilii la mă­năstire” (Uricariul, VII, p. 45). La 1752, era egumen la Sla­tina Partenie (Idem, p. 26). În 1821, fu prădată şi arsă de rămăşiţele eteriştilor. Vornicul Alexandru Beldiman, în „Jalnica Tragedie”, descrie cu deamănuntul această întâmplare. / Mitropolitul Veniamin, în ra­portul său către Divanul Ţării, arată că mănăstirea Slatina a fost meremetisită şi făcută ca din nou, după ce fusese arsă de ieniceri. / În 1860, Guvernul Ţării exilă în mănăstirea Slatina pe Mitro­politul Sofronie Miclescu”[37].

1894: „Moşia face parte din Dome­niul Coroanei (Ocolul I silvic), fostă, altădată, a mănăstirii Slatina. Suprafaţa teritorială a comunei e de 20.948 fălci, din care 15.156 pădure, 300 cultivabile, 4.992 fânaţ şi restul sterp. Anul din urmă s-au cultivat 6 hectare grâu, 606 hectare porumb, 7 hectare orz, 224 hectare ovăz şi 50 hectare 83 ari hrişcă. / Împroprietăriţi, în 1864 şi 1881, sunt 78 fruntaşi, 550 pălmaşi şi 439 codaşi, stăpânind 3.496 fălci. Localităţi mai în­semnate în comună sunt: Monastirea Slatina, Tabăra, Poiana Doamnei, Esle şi instalaţiile fo­restiere din Găineşti şi Esle. Afară de fabricile din Găi­neşti şi Esle, mai sunt în co­mună 3 fierăstraie primitive (2 pe Suha Mare şi 2 pe cea Mică) 8 morişte, 2 pive, 11 cârciumi şi 10 dughene. Mai înainte de 1870, satele Drăceni şi Găineşti formau o comună aparte, numită Găineşti. Alexandru Lăpuşneanul înzestră Monastirea Slatina, zidită de el, cu moşia sa Mălini, pe care monastirea o stăpâni până la secularizarea averilor mănăstireşti”[38].

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

1904: „Pe la Drăceni, alt sat mare din stăpânirea regală, un drum la dreapta, către munte, duce la mănăs­tirea Slatina, prin semănături şi bune sate de munte. Bradul apare pe înălţimile tot mai mari, şi peste puţin el le-a cucerit pe de-a întregul, ca în munţii Neamţului. Doi munţi în dreapta şi în stânga; în fund un altul, albăstriu, închide zarea. Supt el se văd turnuri de biserică, scânteind din coperişurile de tablă. Acolo e Slatina. / Ctitorul, Alexandru Lăpuşneanu, care rătăceşte în mintea urmaşilor ca o stafie cruntă cu mâinile pă­tate de sânge, a vrut să întreacă pe toţi înaintaşii şi strămoşii săi prin clădirea acestei puternice mă­năstiri. Niciodată Ştefan cel Mare sau Petru Rareş n-au avut îndrăzneala şi dărnicia ce trebuie pentru a dura o clădire aşa de mare, aşa de bogată şi de felurită. / Un înalt zid de bolovani, legaţi cu ciment înnegrit, se desface pe verdele negriu al brazilor vecini. Îl străbat fereşti înguste, de multe ori despărţite încă în două printr-un strat de cărămidă fină. La poarta de intrare se ridică un turn zdravăn; în fund, la fiecare colţ al zidului de spre codru, care merge până în Bucovina, pe drumul Sucevei pierdute, alte două turnuri. Unul se zice a fi fost acela de la paraclisul lui Vodă; celălalt, aşa de masiv încât cu greu i s-ar putea găsi perechea, duce la bisericuţa de sus, care se numeşte „paraclisul Doamnei Ruxandei”. / Alexandru Vodă a făcut şi clădiri încăpătoare, pen­tru el, Curtea sa şi călugări, dar casele domneşti nu s-au păstrat decât în parte. Într-o aripă a zidirii umbroase, cu două rânduri, cu cerdace, arcade şi ferestuici adânci, e arhondaricul şi chiliile fraţilor, paisprezece la număr, care au în fruntea lor pe un bătrân din părţile Bistriţei, călugărit de Meletie (fratele lui Nicolae Istrati din Rotopăneştii apro­piaţi), odinioară el însuşi stareţ aice. Restul vechiu­lui palat, spoit cu galben, e un spital sau e dat spre locuinţă medicilor[39]. / Trapezăria şi bucătăria, care fac la un loc o sin­gură clădire, s-au păstrat mai bine, adică tocmai aşa cum le-a lăsat ctitorul, la 1559, când s-a sfinţit noua mănăstire. Bourul stemei moldoveneşti, săpat într-o formă nouă, cu gât cu tot, având în stânga soarele şi luna şi întovărăşit de doi lei şi de ara­bescuri, stă de-asupra uşii. Uşa aceasta are mai multe ciubuce în cadru, şi, sus, un lintel mare. În­treaga faţadă, prelungită cu un cerdac, înfăţişează în stânga doua ferestuici cu „lintele” şi ciubuce, iar în dreapta, pe altă linie, două ferestruie mai mici. În dos, fereştile sunt prefăcute, dar într-un colţ se vede o săpătură, al cărei rost nu se mai poate lă­muri, în bucătărie, o enormă vatră, cu arce largi în toate părţile; ea slujeşte şi astăzi la pregătirea mân­cărilor grosolane, care fierbeau în mari cazane de aramă. În total, e unul din rarele specimene ale ve­chii arhitecturi civile. / Biserica are o faţadă ca aceea de la Neamţ sau Piatra, cu trei fereşti mari gotice şi un rând de ocniţe; se sprijină pe două puternice contraforturi. Pe laturi sunt alte trei contraforturi şi încă un rând de ocniţe: fereştile se deschid mărunte, simple, cu arcul sfărâmat. Turnul, mic, seamănă cu al biseri­cilor lui Rareş şi e încins de trei ori cu ocniţe. / Intrarea se face pe laturea de spre trapezărie, unde, iarăşi, sus de tot, stă bourul cu soarele şi luna. O uşă joasă, fără de podoabe, duce într-un pridvor întunecat. Altă uşă, care trece în naos, încadrată cu trei rânduri de ciubuce aurite, e poate cea mai frumoasă întruchipare a încadrărilor obişnuite în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. Zugrăveala nu e tocmai veche, dar reproduce cu credinţă, într-o desă­vârşită armonie a împărţirii şi a formelor, pe aceia. / Un singur mormânt, cu bolta joasă, sprijinită de stâlpi săpaţi şi acoperiţi cu o minunată placă de marmură, acoperă rămăşiţele domniţei Teofana, fata lui Alexandru Vodă. După câtva timp, un alt mort a fost coborât acolo, un bătrân copleşit de blesteme, care ieşise din lume prin haina de căinţă a călugăriei şi prin otrava boierilor: călugărul Pahomie, care fusese Alexandru Lăpuşneanu. Şi pentru dânsul s-au sculptat slove pe marmură şi tatăl blestemat a fost aşezat spre odihnă lângă marmura albă care purta numele curat al fiicei sale, moartă fe­cioară, în tinereţe. Un al treilea mort mare a venit pe urmă. Veniamin Costachi, fost Mitropolit al Moldovei, vestit şi sfânt Mitropolit, scos din Scaun de duşmănia celor puternici, s-a stins aici. El a fost înmormântat întâi lângă zidul bisericii, cam pe locul unde, cu câţiva ani în urmă, s-a aşezat un grilaj de fier cu iniţia­lele numelui, familiei şi vredniciei arhiereşti a răpo­satului. L-au strămutat apoi în biserica însăşi, şi colţul de umbră cu mormântul copilei şi al tiranu­lui a primit oasele bătrânului sfânt. Dar ele au fost strămutate pe urmă în noul şi ultimul lăcaş al Mi­tropoliei din Iaşi, restaurate, şi astăzi numai lespe­dea de marmură a Teofanei se vede pecetluind ţărna de acum cinci sute de ani, înveşmântată în vechile stofe şi vechile coperişuri de cap ale vechimii. / De-o parte, în bibliotecă, unde e strânsă aproape toată opera de traducere şi tipărire a lui Veniamin, se păstrează două aere ţesute în fir de aur pe mătase roşie. Între sfinţi, chipul lui Alexandru şi al soţiei sale Ruxanda se văd, cu feţele zugrăvite pe mătase şi rochiile de brocard sau de stofă scumpă, cu podoabe de blană, fireturi, gulere şi brâie de aur. Iar, lângă mormânt, Alexandru, soţia şi fiii săi se înşiră, în chipuri senine de sfinţi: în locul bărbii mărunte negre de pe aer, ctitorul poartă aici lunga barbă sură a bătrâneţilor”[40].

Alexandru Lăpuşneanu

[1] Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia Constantin Giurescu, Bucureşti 1916, p. 172

[2] Kogălniceanu, Mihail, Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, Tomul II, citat din Neculce, Ion, O samă de cuvinte, Bucureşti 1872, p. 183

[3] Ibidem, pp. 213, 214

[4] Ibidem, pp. 214, 215

[5] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXI, Iaşi 1929, p. 120

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 243, p. 314

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 288, pp. 357, 358

[9] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 501, pp. 557, 558

[10] Bianu, Ioan (bibliotecarul Academiei Române), Catalogul manuscriptelor româneşti, Bucureşti 1907, pp. 183, 184

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 753, p. 251

[12] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 784, p. 260

[13] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 786, p. 261

[14] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 799, p. 264

[15] Acad. Rom., Condica mănăst. Bucov, p. 263, No. 5, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 845, pp. 277, 278

[17] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 278

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 846, p. 278

[19] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 848, p. 279

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 854, p.280

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 875, p. 288

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1076, p. 357

[23] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1151, pp. 383, 384

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1163, p. 387

[25] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1180, p. 395

[26] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 167, 168

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1520, p. 498

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1547, p. 506

[29] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1562, p. 510

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[31] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 201 subsol

[32] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 96

[33] Bianu, Ioan (bibliotecarul Academiei Române), Catalogul manuscriptelor româneşti, Bucureşti 1907, p. 101

[34] Analele Parlamentare ale României, Tomul 15, partea a 2-a Anexe, Iași 1848, pp. 947-949

[35] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[36] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului, în Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311

[37] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București 1902, pp. 420-422

[38] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 193, 194

[39] Casele au ars de curând, în 1919 – n. Nicolae Iorga

[40] Iorga, Nicolae, România. Cum era până la 1918, vol. II – Moldova şi Dobrogea, Bucureşti 1940, pp. 48-51