Povestea aşezărilor sucevene: Dumbrăveni

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

DUMBRĂVENI. Una dintre cele mai frumoase comune din România, Dumbrăveni, îşi datorează obişnuinţele gospodăreşti, dar şi fala nemeritată întru Eminescu (la Sălăgeni, unde a fost un schit, încă mai trăiesc descendenţii lui Nicolae Eminovici, dar nu interesează pe nimeni) unui boier luminat, Leon Ghika, priceput în a trezi o anume solidaritate şi mândrie comunitară, pe care a canalizat-o şi spre cele gospodăreşti, dar şi spre cele care ţin de minte şi suflet. Altminteri, adică fără prinţul Leon Gyka, adeseori ironizat în presa vremii, Dumbrăvenii ar fi rămas scufundat în banalitatea zonală, cu un parcurs sinuos al istoriei proprietăţii şi atât.

1432, august 14. „Iliaş, domnul Moldovei, dăruieşte lui Isaia satele: Tişeuţi, aproape de râul Suceava, jumătate din Bosance, Selejani, Dumbrăveni, Medveja, Bojii lui Petru, jumătate din Borilea lui Giurgiu, Dreslive şi Jerdeni”[1].

1489, octombrie 4. Ştefan cel Mare dă satul „Grigoreşti cu mori pe Siret” urmaşilor lui Giurgiu din Frătăuţi, fraţii Starostici, în cadrul unui schimb de moşii. Voievodul cumpărase jumătate de Grigoreşti, cu 125 zloţi tătăreşti, de la Sima şi Mihul, iar cealaltă jumătate, cu 350 zloţi tătăreşti, de la Iurie Serbiei şi de la Petru Grigorescu.

1507, martie 1: Eremia vistiernic cumpără, cu 800 zloţi tătăreşti, satul Grigoreşti pe Siret de la feciorii Stanciului[2].

1546, mai 27: În faţa divanului lui Petru Rareş se prezintă „Eremia, fost mare vistiernic, dintru călugărie numit Ivloghie în mănăstioara anume Sălăgeanii, care a zidit-o din a sa dreaptă avere, şi satul Sălăgeani, ce iaste lângă mănăstioară; iar dânsul le-au închinat sfintei mănăstiri Moldoviţa… unde şi pristav a fost pus de domnia mea şi mormântul singur şi l-a cumpărat, să aibă oasele lui să şază acolo, ca să asculte mai sus scrisa mănăstioară Sălăgeanii şi cu satul Sălăgeanii de sfânta mănăstire Moldaviţa”[3].

1587, martie 6. „Elena Drăcsăneasa, jupâneasă din Grigoreşti, dăruieşte Mitropoliei Sucevei ocina ei din satul Dumbrăveni, pe Siret, cu hotarul se se va alege din partea fraţilor ei”[4].

1744, iulie 5. „Venedict, egumenul mănăstirii Moldoviţa, cu tot soborul şi cu încuviinţarea lui Gavril, Mitropolitul Moldovei, dă lui Iordache Balş paharnic scrisoare prin care schimbă moşia Sălăgeni, ţinutul Suceava, între râurile Siret şi Suceava, învecinată cu moşia Dumbrăveni a lui Iordache Balş, cu moşia Iordăneşti, pe Siret, ocolul Berhomote, apropiată de moşia Oprişeni a mănăstirii Moldoviţa, pe care paharnicul o primise de la mănăstirea Putna, prin schimb cu moşia Dumbrăveni, deoarece este „mai îndestulată cu fânaţe şi ţarină, şi oameni” decât moşia Sălăgeni”[5].

1746, mai 5. „Manea din Vlădeni, moşie a mănăstirii Voroneţ, Vasile din Dumbrăvenii mitropoliei, Mardare din Bervoieşti şi Strachi de la mănăsirea Solca dau mărturie cu jurământ că poiana din satul Lipăeştii este a mănăstirii Solca”[6].

1767, noiembrie 28. Printre „bătrânii” satelor, chemaţi ca martori la hotărnicirea moşiilor Mitropoliei Moldovei, din porunca lui Grigore Callimachi Voievod, s-a numărat şi „Ion Sebiechi din Dumbrăveni”[7].

1773, mai 22. Iordache Balş paharnic obţine întreg satul Dumbăveni printr-un schimb de moşii.

1775: În recensământul lui Spleny pentru Ocolul Siretului, figurează „Dumbrăveni şi Sălăjani: 1 boier, 1 popă, 68 de ţărani”[8].

1777, iunie 8: „Iordache Balş vistier confirmă lui Ioasaf, egumenul mănăstirii Putna, primirea scrisorii prin care îi face cunoscut că Spleny general i-a trimis o poruncă ca să se înţeleagă cu mănăstirea Moldoviţa, care e nemulţumită de moşia Iordăneşti, pentru care a dat în schimb moşia  Sălăgeni. Deoarece, când a primit moşiile Dumbrăveni şi Vlădeni, de la mănăstirea Putna, a arătat că vrea o moşie pentru care să primească în schimb moşia Sălăgeni a mănăstirii Moldoviţa, propune lui Ioasaf egumen să dea mănăstirii Moldoviţa o moşie din Cordon, la fel cu moşia Iordăneşti, şi egumenul Venedict va fi mulţumit. Cere să nu mai fie supărat, fiindcă nu răspunde pentru moşia Iordăneşti. În privinţa moşiei Stăuceni şi a altor părţi de moşie, ce se împresoară de cei din jur, îi re­comandă egumenului să se folosească de documentele pe care le-a pri­mit la facerea schimbului, după cum şi el procedează cu moşiile primite de la mănăstirea Putna. La ameninţarea lui Ioasaf cu întoarcerea schimbului făcut, îi răspunde că i-a dat moşii mai mari şi mai bune decât moşiile primite, pe care a construit acareturi şi a învestit bani, îi cere să-şi administreze cu rânduială moşiile, pentru a aduce folos mănăstirii şi să nu-l mai supere”[9].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani: De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani”[10].

1804, iunie 15. „Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, la cererea lui Iordache Balş, fost mare vistier, în care arată că s-a făcut hotarnica între moşiile Avereşti, Dumbrăveni şi Sălăgeni faţă de moşiile Salcea şi Iucşeni, din ţinutul Suceava, ale lui Iordache Hurmuzachi, în anul 1802, împreună cu Nicolae Calmuschi pitar şi Gavril Conachi mare vornic, în anul 1803, dar Iordache Hurmuzachi a fost nemulţumit, porun­ceşte lui Constantin Ureche fost mare sluger să meargă la faţa locului şi, după cartea de judecată de la Divan, hotarnica din 1762 şi alte scri­sori mai vechi ale megieşilor, să se îndrepte hotarele Avereştilor faţă de moşiile lui Hurmuzachi şi să se însemne cu pietre şi movile. Dacă acolo nu se va putea face îndreptare, la locul cu pricina nu se vor pune pietre hotare, ci se va face hartă, mărturie cu arătarea pricinii, pentru a fi trimise la Divan, să le dea hotărirea. A recitit marele logofăt”[11].

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, inclusiv despre „Baleştii, care acum se zic Siminicea”, întemeiat de Mândru Jumătate, despre „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, şi despre rânduita „şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc” din Dumbrăveni, care urma să se deschidă în 1810. „„Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5. / Diata aceasta, care se numeşte copie a diatei ce au lăsat răposatul boier Iordachi Balş Vistiernic prea iubi­ţilor săi fii şi clironomi, arătându-se nouă de către rân­duiţii epitropi, asupra celor rânduite împărţiri de milos­tenie, spre pomenirea sa, şi văzându-se încredinţată cu însuşi iscălitura şi slova răposatului boier, iar în urmă şi cu iscălitura pomenitului întru fericire Arhiereul Nicodim Sinadon, şi amândouă aceste iscălituri fiind nouă desăvârşit cunoscute şi fără îndoire, spre ur­marea acestei epitropii întocmai, după rânduirea ră­posatului în veci, fără strămutare, s-a încredinţat şi de cătră noi. / (Iscălit) Veniamin Mitropolit Moldaviei. / Eu, mai jos iscălitul, cu toată umilinţa hu­mei mele, mulţămesc fierbinte, din toată inima mea şi cu tot cugetul meu, Sfântului Dum­nezeu pentru toate bunătăţile cu care întru această vremelnică viaţă m-a învrednicit, şi ca un ticălos, cu umilinţă şi lacrămi dintru adâncul inimii plângând, de toate greşelile şi răutăţile mele. Mă rog milostivului împărat ca, trecând cu vederea, să ierte toate nelegiui­rile mele şi să mă învrednicească cereştii îm­părăţii şi bunătăţilor făgăduite celor credin­cioşi robii săi… / Las blagoslovenia mea prea iubiţilor mei fii, rugându-le de la milostivul Dumnezeu fericirile acestei vremelnice vieţi şi câştigarea cereştii împăraţii, le las şi le dau părin­teasca învăţătură ca să petreacă cu iubire frăţească, nesmintindu-să nici de un interes, având şi pe fraţii mei în loc de părinţi, şi pe verii lor, fiii fraţilor mei, întocmai ca nişte fraţi, şi petrecând cu toţii într-o unire şi frăţească dra­goste, şi fiul meu Iancu, şi fiica mea Catinca să fie ascultători mai marelui lor frate Aleco, iar care va urma împotrivă are a lua răs­plătire de la Sfântul Dumnezeu. / Pe lângă acestea, cu umilinţa cerşind ajutorul cerescului împărat, prin această diată cu toată cuviinţa socotind a pune la cale toate ale mele rânduieli, cele care cu cuget curat am socotit a urma, după săvârşirea mea, şi mai întâi pentru fiii mei hotărăsc: a avea şi a stăpâni, dintru ale mele, cele care în partea fieştecăruia am socotit, şi înainte, cum pe largă cuprindere să arata anume pe faţa întâi iscălit, Iordachi Balş Visternic. // În partea fiului meu Alecu. // Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[12], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[13], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii… / Să se afle fără strămutare preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica de la Dumbrăveni, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea mor­ţilor şi a viilor. / Să se afle fără strămutare, la Dumbrăveni, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la în­văţătura. / Să se facă, pe tot anul, la biserica de la Dumbrăveni, două pomeniri, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată rânduiala cuviincioasă. / Sa se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea. / Să se dea, pe tot anul, din veniturile de la Dumbrăveni, câte una sută lei la monastirea Suceviţa, pentru biserica răposatului părinte­lui meu, ce este făcută pe poarta acei monastiri, pentru că, precum a rânduit răposatul, să slujească în toată vremea obştie, care bani să se dea acum la purtătorul de grijă, lăsat de cătră proin egumen Hurie, iar în urmă, la acel care, după vreme, se va afla purtătorul de grijă la acea biserică”.

1821, Mai 8. „Duminică, am purces, din Eşi, cu bejănia, spre Bu­covina, şi, umblând nemernicind din loc în loc, păn la Burdujani, am trecut în Bucovina, Mai 21, cu mari spaimă de eteriştii ci au venit la Dumbrăveni şi la Plopeni de au prădat casile boireşti, şi m-am aşăzat în târgul Sucevii, în casa lut kir Nicolai Riga, şi şăzând păn la 23 Iuni, mi-au venit cărţi de la frate-meu Nicolai ce venisă meimandar cu Chehaia-beiu a lui Iusuf Paşa, ocârmuitortul oştilor turceşti în Eşi. Am eşit din Suceavă la 28 Iuni şi, mergând la Eşi, la 14 Iuli, m-au rănduit Caimacamul samiş la Bacău şi cămăraş de Ocnă; apoi, de la Ocnă, la 1 Avgust, m-am dus şi la Ibraila, la sarascheriul Iusuf Paşa. Iar nevasta şi copiii i-am ţinut în Suceava păn la 1 Dechemvre şi i-am adus aice la Ocnă”[14].

1886: „Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil. De aici, trecem printre câmpuri mediocre până în satul Dumbrăveni, unde obținem tot felul de informații despre țară și oamenii ei, din partea unei frumoase familii, venită din Polonia. Domnul este directorul administrator al bunurilor celebrei familii moldovenești Balş. Moşiile sunt nu mai puțin de treisprezece, arendate la trei armeni, unui evreu și unui român”[15].

1888: Răscoala din Dumbrăveni, Siminicea, Brehuieşti şi Corni. „În plasa Siretului, s-a observat, de mult, o mişcare printre săteni, după cum nu se bănuia pe-alocurea. Ni s-a spus, îndată după aplanarea mişcărilor din Valahia, că agenţi anume veniţi s-ar fi coborât la cutare staţiune de drum de fer, ar fi întâlnit săteni lucrând la câmp şi le-ar fi vorbit; apoi au intrat prin sate şi aşa mai departe. Subprefectul a fost imediat încunoştinţat a fi cu atenţiune şi prea vigilent, spre a descoperi cele ce se petrec, a raporta imediat prefecturii, trimiţând pe orice agenţi provocatori înaintea justiţiei. Răspunsurile sale au fost stereotipe, că nimic nu se petrece, că totul e în linişte. / Deodată, un număr de 30 locuitori, sunt acuma două luni, din cătunul Siminicea, comuna Dumbrăveni, s-au prezentat la redacţia noastră şi s-au plâns că ei, ca rezervişti, sunt urmăriţi pentru prestaţiune, în timp ce, după lege, făcând parte din războiul de la 1877 -78, sunt scutiţi. Mergând, împreună cu câţiva din ei, la prefectură, a fost uşor a-i convinge că pentru plata dărilor de care erau scutiţi pria lege ei nu sunt urmăriţi. Atunci plângerea lor a luat o alta fază; ei începură a cere pământuri (după cum le promisese Carol I, înainte de Războiul de Independenţă – n. n.). S-a cunoscut îndată că există o agitaţie şi, dându-li-se consilii (sfaturi – n. n.) prudente, locuitorii s-au retras. / Nu mult după aceasta, izbucneşte o altă mişcare, mai obiectivă; se semnalează, tot în această plasă, în comuna Brehuieştii. Prefectul, făcând dreptate locuitorilor, liniştea s-a restabilit. Erau vexaţiunile primarilor colectivişti, care exasperaseră pe săteni. / Vine, apoi, în o formă mai acută, mişcarea de la Corni, tot din această plasă. Mergând prefectul la faţa locului, cu o mai mare greutate decât la Siminicea şi la Brehuieşti a putut restabili liniştea. Sătenii, amestecând plângerea lor contra primarului cu acea de cerere pentru pământuri, au trebuit a se mărgini la cea dintâi, pentru ca dreptate să li se facă şi liniştea să se restabilească. Aci se semnalase ca instigator învăţătorul sătesc. / Despre toate aceste mişcări, subprefectul n-a ştiut nimic, n-a putut a le preîntâmpina şi nici a raporta ceva în privinţa agitărilor locuitorilor. Pe neaşteptate, când totul părea intrat în cea mai mare linişte, prefectura e încunoştinţată că locuitorii din Dumbrăveni s-au răsculat; au intrat în ograda arendaşului, i-au luat plugurile şi s-au dus pe câmp, să tragă brazde şi să-şi împartă pământul. Ordine severe au fost transmise şi de la centru, ca să se desfăşoare forţe suficiente, pentru ca mişcarea să se înăbuşe în germeni fiind. / Prefectul, păşind la faţa locului, în unire cu colonelul comandant al regimentului de dorobanţi, şi intrând în mijlocul sătenilor, ce erau adunaţi în număr ca la 600-700 locuitori din diferite cătune şi chiar comune, până şi din judeţul limitrof, Dorohoi, au început a se explica eu ei, spre a cunoaşte cauza acestei aglomerări. Din vorbele lor reieşea că vor pământuri, că la urmă se mulţumeau ca prefectul să le dea o declaraţiune, scrisă şi subscrisă de el, cum că li se vor da pământuri şi că arendaşul nu va pune plugurile sale să are, înainte de a li se împărţi lor pământuri. În zadar au fost toate consiliile date, toate declaraţiunile că guvernul e pe cale de a-i împroprietări pe moşiile Statului, dar că trebuieşte o lege şi după forme. / „Destul, de zece ani, ne purtaţi tot cu vorbe!, striga mulţimea. Nu mai putem aştepta”. / Într-aceste, prefectul e chemat la staţiunea Vereşti, spre a convorbi telegrafic cu primul ministru; sătenii nu-l lăsau să iasă din mijlocul lor. În fine, după multă greutate, deşi forţa armatei era la distanţă, prefectul a putut a se strecura printre ei, fără a face uz de ea. / Reîntors, ziua venea spre declinul său, liniştea trebuia restabilită înainte de sosirea nopţii. Se semnalase chiar că sosesc şi alţi locuitori, retardatarii ce-şi dăduseră întâlnire. / Colonelul Maca, în urma consiliilor şi a parlamentărilor date şi avute cu locuitorii, văzând că aceştia se obstinează şi nu vor a se împrăştia, se pune în fruntea regimentului său şi face somaţiuni repetate, faţă fiind procurorul şi judele instructor. După somaţiunile orale, urmează cele cu batere de tobă şi sunete de trompete; totuşi, rezerviştii mai cu deosebire încurajau pe ceilalţi la rezistenţă, spunându-le că n-au voie să dea focuri. Se dau salve de puşti, dar nici o mişcare. Atunci, colonelul Maca, având deja experienţa acestor răscoale din Valahia, unde operase spre calmarea lor, dă ordine artileriei călăreţe ca, în rând câte trei, să înainteze în mulţime, spre a se împrăştia. Întâia şarjă rămâne fără efect. La a doua şarjă, căpitanul Zamfirescu, care avea comanda artileriei, se pune în fruntea soldaţilor şi, prin o evoluţiune dibace, reuşeşte a împrăştia pe revoltanţi şi a-i dispersa în grupuri mai mari ori mai mici, după care, intervenind infanteria, îi asedie între puşti şi îi arestă. / Atunci se produse o panică între locuitori, încep cu toţii a fugi, sar gardurile, se ascund pria ogrăzi, case şi atenanse, şi din totalul număr se arestează vreo 120 locuitori (Eroi ai Independenţei, dar ce contează – n. n.). / Imediat, liniştea a fost restabilită, fără ca o picătură de sânge să se fi vărsat, fără ca o zgârietură să se fi produs. Trebuie să recunoaştem că acest rezultat fericit nu-l datorăm decât tactului şi prudenţei prefectului, decât experienţei şi energiei colonelului Maca, decât curajului şi abilităţii căpitanului Zamfirescu. Cea mai mică imprudenţă comisă, cât de puţină impacienţă de s-ar fi arătat, ar fi avut de rezultat sute de cadavre, lăsate pe străzile satului Dumbrăveni. Mulţumită acestora, nici un exces s-a produs, nici o iritaţiune nu s-a manifestat. Păstrând cu toţii un sânge rece, o pacienţă şi o prudenţă demne de toată lauda, am putea vedea că cea mai impunătoare răscoală s-a putut potoli în un mod atât de fericit, precum pe aiurea nu s-a întâmplat. / De acum, începe rolul justiţiei. Între cei arestaţi au figurat şi doi cetăţeni din Botoşani: arhitectul comunei, dl C. Argenti, şi un fost comisar al colectiviştilor (mişcare aparent reformistă, încropită de boierii Ion Câmpineanu, Prinţul Dimitrie Ghica etc. – n. n.), dl G. Petrescu. Nu intrăm în a discuta culpabilitatea ori inocenţa a nici-unuia; afacerea fiind pendinte la justiţie, presa trebuie să păzească o strictă rezervă, spre a nu se influenţa cursul justiţiei în nici un mod. Atâta ştim, că în timp ce redactorii Sentinelei reclamau pe aceşti doi preveniţi ca reporterii ziarului lor, declaraţiunile inculpaţilor erau că se duseseră la vânat, în satul Dumbrăveni. / Instrucţiunea fiind absolut secretă, nimic n-a putut transpira, dar în urma interogatoriului judele instructor i-a depus pe ambii în arestul preventiv al judeţului. Rolul însă de arhitect al comune şi acel de reporter de ziare ni se par cu totul incompatibile, atât zicem şi trecem înainte. / Mulţi din cei arestaţi au fost eliberaţi. Ceea ce reiese din declaraţiunile sătenilor, făcute chiar la arestarea lor, e că primarii, perceptorii şi unii învăţători chiar i-au trimis la Dumbrăveni pe oameni, ca să ceară pământuri. Mai mult, sosind prefectul în Dumbrăveni, se spune că chiar vătăjeii i-au strâns, zicându-le că a venit prefectul să le împartă pământuri; că, odată acolo adunaţi, s-au găsit alţii care, punându-se în frunte, i-au reţinut şi au vorbit în numele lor, fără ca ei să fi ştiut ceva şi fără să fi venit cu un scop de revolte. Despre toate s-a raportat ministerului. / Astăzi, liniştea e complet stabilită şi ne mirăm că unele ziare din Capitală dau ştirea că, din surse oficiale, sătenii s-au răsculat a doua oară la Dumbrăveni. Acesta fiind purul adevăr în răscoala sătenilor de la Dumbrăveni, îl aşternem aci, spre a împrăştia orice alte relaţiuni inexacte, exagerate ori de rea credinţă făcute. Ne abţinem de la orice comentarii; dorim însă ca autorii revoltei să fie descoperiţi. Justiţia are suficiente elemente de a putea pune mâna pe firul conspiraţiunii surde ce agită ţara şi să ne dea liniştea la care avem dreptul de a pretinde. Trecută şi această ocaziune, fără a se reprima răul în chiar sorgintea lui, ne putem aştepta la mari calamităţi. Atâta zicem şi încheiem pentru astă-dată”[16].

1889: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din Dumbrăveni „dispăruţii” erau: Huludeţ Gheorghe, fiul lui Costache şi al Mariei, Brodnor Petru, fiul lui Iohan şi al Magdalenei, A Orbu Gheorghe, fiul lui Toader şi al Rariţei, Ruganovici Alexe, fiul lui Mihail şi al Sofiei, Meir Iancu, fiul lui Pitic şi al Minţei, Stan Costache, fiul lui Ioan şi al Casandrei, Leibovici Aktăr, fiul lui Strul şi al Malcăi, Aizic Şloim, fiul lui Strul şi al Dvarei, Aizic Altăr, fiul lui Strul şi al Dvarei, Iancovici Calman, fiul lui Calman şi al Ruhlăi, Clain Iosef, fiul lui Rudolf şi al Mariei, Carpinschi Mihaiu, fiul lui Mihaiu şi al Iuliei, Dumitru Gheorghe, fiul lui Gheorghe şi al Mariei, Moldovanu Petru, fiul Elenei, A Popei Neculai, fiul lui Dumitru şi al Casandrei[17].

1890: „Listă de rezervişti din judeţul Botosani dispărutţi din comunele lor, fiind declaraţi totodadaă nesupuşi ca unii ce nu s-au prezentat la corp pentru a lua parte în manevrele din anul curent. Regimentul 8 linie: / Lustgarten Josef, soldat, din comuna Dumbrăveni. Regimentul 4 artilerie: Andriescu Dumitru, soldat, din comuna Dumbrăveni”[18].

1895: „Întemeietorul corului ţărănesc din Dumbrăveni este dl Leon Ghica, mare proprietar din acea comună. Domnia sa, din dragostea ce are de a ridica nivelul cultural al sătenilor, a dăruit o clădire spre a servi ca local de şcoală, iar în anul 1895 înfiinţează corul, pe care îl întreţine pe cheltuiala sa, un diriginte permanent. / Cel dintâi diriginte a fost dl Petrovici, care a format un cor de trei voci, spre a cânta răspunsurile liturgice la biserica familiei Ghica. / Dl Petrovici părăsind comuna, la 1897, diriginţa corului a fost încredinţată dlui Liviu Tempea, care a făcut cele dintâi încercări de cor mixt pe 4 voci, dar, după 6 luni, părăsind domnia sa comuna, dirigenţa corului a luat-o dl M. Livescu, notar, care posedă unele cunoştinţe muzicale, căpătate în Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi. / După trei ani, dl Liviu Tempea revine, spre a dirija, din nou, corul, timp de un an şi jumătate. Domnia sa a organizat serbările corale, cu prilejul dezvelirii bustului lui Eminescu, bust ridicat din bunăvoinţa dlui Leon Ghica, în Dumbrăveni, chiar pe locul unde se crede că s-a născut marele poet. / După plecarea dlui Tempea, dirigenţa rămase, din nou, în seama dlui Livescu, până la 16 martie 1906, când veni dl Calistrat N. Popărescu, dirigentul de astăzi, şi diplomat al Conservatorului din Bucureşti. / Actualmente, corul este compus din 60 de persoane: ţărani, ţărance, învăţătorii şi învăţătoarele din comună, maestrul de lucru manual, cântăreţii de la biserică şi secretarul comunal. De altfel, dl Leon Ghica încurajează, din toată inima, personalul acestui cor, distribuind, în fiecare an, cu prilejul Crăciunului: îmbrăcăminte pentru corişti, cărţi folositoare, până şi lemne. / Cu ocazia serbărilor corale din Bucureşti, dl Leon Ghica n-a cruţat sacrificiul de a trimite şi de a întreţine, pe cheltuiala sa, un cor de 50 persoane, care avea să completeze reuşita serbărilor din Arenele Romane. / Calistrat N. Popărescu s-a născut la unul 1882, august 7, în comuna Dessa, judeţul Dolj, din părinţi români. După ce absolvi studiile elementare, a urmat Liceul „Carol I” din Craiova, şi, după absolvire, s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti, în prima serie a distinsului maestru dl G. Kiriac, cu care urmează, doi ani, clasa de „principii, teorie şi solfegiu”, obţinând Premiul I, după care urmează cursurile de „armonie” şi „cânt coral”, tot cu maestrul Kiriac. Aflându-se ca elev al cursului de „armonie”, a fost numit, de Societatea Corală „Carmen”, maestru de predarea muzicii corale, la două şcoli primare de fete. / Cu aceste coruri a luat parte la diferite concerte, date la Ateneu. La 16 martie 1906, dl Popărescu a fost chemat de dl Leon Ghica, spre a fi dirigintele corului bisericesc din Dumbrăveni. În urma silinţelor depuse de domnia sa, corul din Dumbrăveni a stârnit aplauzele publicului, cu prilejul serbărilor din Bucureşti”[19].

1899: „În anul 1899, luna ianuarie, în 20, a luat fiinţă, în comuna Dumbrăveni, banca populară „Dumbrava”, cea dintâi bancă înfiinţată în judeţul Botoşani, cu 10 membri şi un capital de lei 200. Astăzi, banca are 450 membri, cu un capital de 410 mii lei, depune 350 mii lei, cu un fond de rezervă de 31.664 lei şi alte fonduri de educaţie 5 mii lei. Banca are local propriu, evaluat astăzi la 200 mii lei, precum şi o magazie pentru strâns cereale, cu o capacitate de 16 vagoane, în valoare de 100 mii lei. Mai posedă 2 pompe pentru foc. / Consiliul de administraţie se compune din 7 persoane: Vasile Pomparău preşedinte; Alecu Pomparău, I. Olăriţă, D. Carpen, Luca Ioniţă şi I. Chiriac membri. Cenzori: domnii Corneliu Bozueanu, C. Antoniu şi D. Ananiea. Casier C. Snituanu, contabil P. Dan, magaziner C. Mitrea. / Cu toată criza de numerar, conducătorii acestei bănci au făcut faţă tuturor cererilor pentru cumpărări de vite, unelte agricole, seminţuri, cumpărături de pământ, plata loturilor către stat, ajutând şi împrumutând toate instituţiile ca: comitete şcolare, de construcţie, pentru restaurare de biserici şi altele. Actele de portofolii se urcă la suma de un milion. / Iniţiatorul acestei instituţiuni a fost P. N. Filip, un adevărat luptător al cooperaţiei, însă nemiloasa moarte l-a răpit dintre noi prea timpuriu. A condus această bancă până la 1912, când s-a retras, rămânând numai cu sfaturile frumoase, ce le da urmaşilor săi conducători. / Cooperator D. Sireteanu”[20].

1900: „Dumbrăveni, comună rurală, în par­tea de sud a plasei Siretul, judeţul Botoşani. Se întinde pe valea Siretului, la est, pe valea Su­cevei, la vest, şi pe dealurile dintre Siret şi Suceava. Tot teritoriul comunei e format din o singură moşie, Dumbrăveni, având următoarele sate: Dum­brăveni, Sălăgeni, Văratecul şi Vereşti. Suprafaţa comunei e de 15.758 hectare, din care 12.758 hectare ale proprietarului şi 3.000 hectare ale locuitorilor. Are o populaţie de 971 familii sau 4.087 suflete, care locuiesc în 822 case. Sunt 842 contribuabili. Vite sunt: 1.799 boi şi vaci, 276 cai, 2.647 oi, 6 capre şi 262 porci. Are 1 velniţă, care produce 2.920 hectolitri spirt pe an. Sunt 33 comercianţi; 30 meseriaşi. Comuna e străbătută de calea ferată Paşcani-Iţcani, linia prin­cipală, având gara Vereşti, de unde pleacă, spre nord, linia Vereşti-Botoşani, linie secundară; apoi e străbătută de şoseaua judeţeană Botoşani – Burdujeni, pietruită, şi de şoseaua vecinală Dumbrăveni-Fântânelele. Bugetul comunei are, la veni­turi, 12.410 lei 60 bani şi, la cheltuieli, 12.397 lei 55 bani. Sunt 4 biserici, deservite de 4 preoţi şi 5 cântăreţi; 2 şcoli de băieţi, conduse de 2 învă­ţători şi frecventate de 158 băieţi; 2 şcoli de fete, conduse de 2 învăţătoare şi frecventate de 70 fete. Numărul copiilor ce au etatea cerută de lege pentru a urma şcoala e de 180 băieţi şi 120 fete. Dumbrăveni, sat, în centrul co­munei Dumbrăveni, plasa Siretul, judeţul Botoşani, pe moşia Dum­brăveni. Are 15.758 hectare şi o populaţie de 737 familii sau 2.862 suflete. Are 2 biserici şi o capelă la cimitir, deservite de 2 preoţi şi 2 cântăreţi; o şcoală de băieţi, condusă de 1 învăţător plătit de stat şi frecventată de 104 băieţi; o şcoală de fete, con­dusă de o învăţătoare şi fre­cventată de 54 fete. Sunt 13 cârciumi; 29 comercianţi şi 23 meseriaşi. În acest sat e reşedinţa comunei Dumbrăveni. Acesta e satul cel mai mare şi mai po­pulat din plasa Siretul. Vite sunt: 828 boi şi vaci, 120 cai, 1.204 oi, 220 porci, 8 capre. Sunt 47 stupi cu albine. Legenda spune că în locul comunei Dumbrăveni era o pă­dure, numită Dumbrava, în mijlo­cul căreia era un schit de că­lugări, numit Trestioara şi, mai în urmă, Dumbrăvioara, care era pendinte de Mănăstirea Putna din Bucovina. Puţinii locuitori ce s-au stabilit în Dumbrăvioara, pe lângă schit, au fost numiţi „dumbrăveni”. Mai târziu s-au mai adunat şi locuitorii din desfiinţatul sat Româneşti, situat între jumătate distanţă de la Dumbrăveni la Siret, cât şi din sa­tul ce se zice că era în stânga Si­retului, în faţa podului de peste Siret de astăzi, despre a căreia existenţă dovedesc urmele unui cimitir şi ale unei biserici, care se văd spre sud de pod”[21].

1901: „Raport de călătorie. În nordul Moldovei. În 26 iulie 1901, am pornit în a șaptea călătorie pentru a studia dialectele românești. De data aceasta, nu a fost drumul meu obișnuit, prin zonele joase maghiare, ci prin Cracovia și Lemberg, spre Bucovina, direct spre Ițcani, lângă granița cu România. Domnul Gorovei (Artur – n. n.), din Fălticeni, mă aștepta la gară, unde îmi lăsasem trăsura şi caii, în toamna trecută. După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni. Cum mi-am dorit să vizitez partea cea mai nordică a Moldovei încă din anul trecut, lucru pe care nu l-am putut face atunci, din cauza vremii ploioase, am pornit, a doua zi, pentru a compensa ceea ce fusese ratat. Din cauza deplasării anevoioase pe drumurile jalnice de pe terenul deluros din judeţele Dorohoi și Botoșani, mi-am lăsat trăsura şi bagajele în Fălticeni și am luat, mai întâi, trenul, prin Dolhasca, spre Verești, de unde un birjar evreu, pentru 2 franci, m-a dus la Dumbrăveni, locul naşterii lui Eminescu. Primarul m-a trimis la preot, pe care nu l-am găsit acasă, așa că nu am avut de ales şi a trebuit să-mi petrec noaptea într-un han mizerabil din sat, unde a trebuit să mă mulţumesc cu niște ouă și cu o cameră murdară, ca nu îngăduie nici măcar gândul la odihnă. Dar, cu siguranță, am fost compensat de materialul lingvistic abundent[22], pe care puteam să-l adun acolo, în restul timpului”[23].

1902: „Duminică, 14 Iulie 1902, a avut loc, la Dumbrăveni, dezvelirea bustului marelui nostru poet Mihail Eminescu, ridicat de dl Leon Ghika, proprietarul domeniului de la Dumbrăveni şi fost deputat, poet apreciat în cercurile literare franceze. Bustul, opera de artă a sculptorului Oscar Späthe, are o înălţime de aproape 2 m şi 50 cm şi este făcut din bronz, aşezat pe un soclu de piatră. Bustul este admirabil executat ca artă, ca expresiune şi perfectă asemănare. Persoane care au cunoscut bine pe marele nostru poet ne-au asigurat că este unul din busturile cele mai bine reuşite ale lui Eminescu. / Bustul este situat în parcul de la Dumbrăveni, în faţa splen­didului castel al proprietarului şi în faţa casei unde s-a născut Eminescu, pe care dl Leon Ghika a restaurat-o cu mult gust artistic. Bustul are ca inscripţie, pe o parte, data naşterii şi morţii nefericitului nostru poet: 15 Ianuarie 1850 – 15 Iunie 1889; iar în faţă se află gravată ultima strofă din poezia: Valurile! Vân­turile!: „Ne-nţeles rămâne gândul, / Ce-ţi străbate cânturile, / Sboară veşnic, îngânându-l / Valurile! Vânturile!”. / La această frumoasă sărbătoare artistică şi unică, până acum, la noi, în ţară, a asistat o mulţime de lume din împrejurimile Dum­brăvenilor, precum şi numeroase persoane din ţară şi din ţările vecine. La orele 11, se începe solemnitatea, printr-o slujbă religioasă, oficiată de preotul Vasile Gheorghiu din Dumbrăveni, asistat de cor. După terminarea serviciului divin, poetul Cincinat Pavelescu a recitat o odă, compusă de domnia sa, în memoria lui Eminescu, odă care a fost foarte mult aplaudată. Dl N. N. Vlaicu depune o coroană, cu următoarea inscripţie: Gălăţenii, nemuritorului poet român Eminescu. După aceea citeşte o telegramă primită din partea gălăţenilor. Felicită pe dl Leon Ghika pentru nobila sa iniţiativă, urând ca exemplul dumisale să fie imitat. / Dl C. N. Bour citeşte o poezie ocazională, în memoria Iui Eminescu. Dl Rădulescu, delegat din partea „Convorbirilor literare”, aduce elogii lui Eminescu, care a întrupat aşa de înalt gândirea româ­nească, transportând peste graniţă faima ţării. Domnia sa relevă faptul că, acum, cu ocazia catastrofei de la Ve­neţia, dintre toate poeziile, a lui Eminescu a fost găsită cea mai splendidă şi a fost tradusă şi reprodusă de multe ziare şi reviste străine; domnia sa încheie, aducând omagiile sale domnului Leon Ghika, pentru nobila sa iniţiativă. / Dl (Victor – n. n.) Morariu, student la Cernăuţi, spune că înălţătoarea ser­bare de azi deşteaptă gânduri măreţe bucovinenilor. Domnia sa adaugă că a ţinut să vină la această serbare, fiindcă Eminescu a studiat Bucovina, a cântat-o şi imortalizat-o. Depune, în numele celor trei societăţi culturale, omagiul său marelui maestru al limbii române şi fermecătorul poet. Dl (Constantin – n. n.) Berariu, redactor la „Deşteptarea” din Cernăuţi, spune că comoara cugetării marelui Eminescu a tăiat brazda largă a limbii româneşti. Eminescu a avut, în viaţă, soarta viermelui şi, după moarte, geniul său va străbate secolele. „La această frumoasă moşie românească, unde, la începutul secolului 19, a luptat, cu bărbăţie, un Costache Balş pentru păs­trarea limbii şi graiului strămoşesc, dl Leon Ghika, boier neaoş, continuă tradiţia începută. La marginea Bucovinei, dl Leon Ghica a pus bustul marelui şi neasemănatului poet român, care a cântat cu atâta călduri du­rerile şi aspiraţiunile bucovinenilor prin frumoasa sa Doină”. /  D. Petre Grădişteanu se urcă lângă bustul lui Eminescu şi zice, cu glas tare şi emoţionat: „Daţi-mi voie să mă sprijin de această statuie a marelui poet român, pe care îl sărbătorim cu toţii, a poetului român prin excelenţă, mulţumită nu numai versurilor sale, ci şi inimii sale, care a cuprins România întreagă, şi, fără să cercetez trecutul, să mă inspir de la dânsul, căci profet este poetul şi, dar, inspirat de la dânsul, să văd înainte-mi viitorul ţării acesteia, aşa cum se arată ochilor mei. Vorbesc în numele meu personal, fără nici o calitate oficială şi fără ca nimeni să fie legat prin cuvântarea mea. Acum câţiva ani, cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, constatam că lipsesc câteva pietre de la coroana marelui Domn al Moldovei şi, grăind, tot ca particular, manifestam surprinderea inimii, care era şi este suspinul inimii întregii Românii, ca acele pietre scumpe să-şi reia locul lor natural. Azi, însă, când un ministru al monarhiei vecine, Vlasics, cutează, în contra legii naţionalităţilor, domnitoare în ţara lui, să-şi propună ca ţel maghiarizarea tuturor naţionalităţilor de sub coroana lui Sf. Ştefan, ca să ajungă la 40 milioane maghiari, permis cred că-mi este mie, simplu cetăţean român, uzând de drepturile recu­noscute mie de lege şi Constituţiune, şi întrucât nici o jignire şi nici o turburare nu voi să aduc statului vecin, să prevăd că, într-un viitor mult mai apropiat decât aţi putea crede, vom fi 12 milioane de români laolaltă. / În tinereţea mea cea mai fragedă, am jucat Hora Unirii Moldovei cu Muntenia; Dumnezeu ne va ajută să jucăm, împreună, cu toţii, marea horă a unirii tuturor Românilor. Neamul meu se trage de la Alba-Iulia, şi două sentimente îşi împart inima mea, dragostea nemărginită ce am pentru fetiţa mea şi dragostea ce am către ţară. Aceste două iubiri le confund într-una singură şi sunt convins că pronia cerească mă va învrednici să sărut cununia fetiţei mele în Alba-Iulia, în ţară, la noi. Ceea ce Mihai Viteazul, Domnul român dinaintea căruia M. S. Regele a primit, 20 ani, consecutiv, defilarea armatei sale, a realizat, pentru o clipă, e peste putinţă ca Carol I de Hohenzolern, să nu îndeplinească pentru vecie. E peste putinţă ca România, fiica mândra a Romei, să nu devină falnica stâncă, care să reziste tuturor competiţiunilor neamurilor diverse, care ar tinde să năvălească asupra orientului european. Pentru aceasta, România trebuie să stea liberă şi independentă pe Carpaţi şi aceasta va fi!”. / Dl Leon Ghika mulţumeşte domnului Petru Grădişteanu şi tuturor asistenţilor, pentru participarea lor, şi spune că nu şi-a făcut decât datoria către nemuritorul poet. / Dl Şt. O. Iosif a compus, cu această ocazie, o odă, care a fost pusă pe note de dl L. Tempea, din Ardeal, şi care a fost executată de băieţii de la ambele şcoli din Dumbrăveni, instruiţi în mod admirabil. S-a mai cântat, pentru prima oară, un marş al poetului Eminescu, o marsilieză română, intitulată La arme!, pusă în muzică de un compozitor francez, pe spesele domnului Leon Ghika şi care, poate, va deveni marşul naţional al României. / Reproducem, aci, prima strofă din această superbă poezie: / Auzi! Departe strigă slabii / Şi asupriţii către noi, / E glasul blândei Basarabii, / Ajunsă-n ziua de apoi. / E sora noastră cea mezină, / Gemând sub cnutul de Calmuc / Lăsată-n lanţuri e-a ei mână, / De ştreang târând-o ei o duc. / Murit-a? Poate numai doarme / Ş-aşteaptă moartea de la câini. / La arme! La arme! / La arme, dar, români! / Fraţi români! La arme! / La arme, dar, români!”. / Cântarea acestei poezii a stârnit aplauze furtunoase şi nesfâr­şite de entuziasm. În mijlocul unei mari animaţiuni s-a sfârşit această solemnitate, care va rămâne adânc întipărită în inima fiecărui asistent; Ia urmă toţi au fost fotografiaţi”[24].

1903: Simion Florea Marian îi notează, printre colaboratorii săi din Dumbrăveni[25], pe agricultorul „Grigore Olariu şi Anton Sandruşcă”, dar şi pe „Grigore Şărcuş, agricultor”

1904: „De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dînsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își 1eagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și iîn toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofitite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul. / Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina. / Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au repatat, deunăzi, marea cladire, care ar împodobi și un oraș. / Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii. / Dumbrăvenii, pe care îi împart un proprietar român și un arendaș evreu, dintre evreii care caută să se apropie și să se confunde cu noi. Curtea celui dintâi se pierde în vechea măreție a unor uriași copaci de pădure, cealaltă râde la soarele vesel. Supuși și uneia, și alteia, țăranii se adăpostesc în case sărăcăcioase, prizărite, prin marile livezi neîngrijite”[26].

1907: „Pe toată valea Siretului, din judeţul Boto­şani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salcei; numai Dum­brăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios: se spune că în judeţul Bo­toşani răscoalele au avut un caracter antise­mit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânelele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi”[27]. „Principele Leon Ghica-Dumbrăveni a tipărit, în Convorbiri, nişte cugetări. Viaţa Literară, în bătaie de joc, publivă şi ea un fel de… cugetări: / „Cea mai preţioasă colaborare la o revistă e aceea pe care ţi-o plăteşti singur” (Aluzie la averea principelui). / „A murit cel mai iubit şi mai exploatat mecenat al unui gen de scriitori: beizadeaua Sturza-Viţelul. Astăzi i-a luat lo­cul beizadeaua Ghica-Dumbrăveni”. Convorbirile au arătat că prinţul i-a dictat cugetările poe­tului Dimitrie Nanu, cu prilejul unei vizite, pe care acesta a făcut-o la Dumbrăveni. În ajutorul Vieţii a sărit şi Luceafărul (Anul VI, Nr. 10, din Iulie, 1907), care a adăpostit următoarea epigramă: / „Alei, coane Mihalache, / Noi o ducem în nevoi. / N-ar mai fi un prinţ pe-acolo / „Să cugete” şi la noi?”… / Şi încă una cu Leon Ghica-Dumbrăveni: „Frumoase vremuri! Am fost şi eu o pasăre, care a cântat în parcul lui Leon Ghica şi am mâncat din mâna princiară”, zice o ciocârlie din ogorul literaturii naţionale”[28].

1913: „Ca să mergi la Dumbră­veni, trebuie să te cobori în gara Vereşti. Această gară se află chiar în satul Ve­reşti, sat care face parte din comuna Dumbrăveni. Cum ieşi din gara Vereşti şi străbaţi satul cu acelaşi nume, faci cam spre nord-răsărit, trecând linia ferată ce duce spre Burdujeni, ca să străbaţi şase kilometri până în Dumbrăveni. Cum ai ieşit din sat, ochiul dă de apa Sucevei, şerpuind de-a lungul hotarului dinspre Bucovina, pe care privim cu nesaţ până în zările cele mai depărtate. Cel ce merge la Dumbrăveni, numai dacă se opreşte înadins şi se în­toarce poate privi culmile dealurilor în­şirate şi acoperite cu păduri, dincolo, peste hotare, în Bucovina. / Dar şi drumul spre Dumbrăveni e cât se poate de frumos. Şoseaua merge pe platoul trăgănat, aşezat între apa Sucevei şi apa Siretului, şi abia ai străbătut 2 km că dai de o pădure frumoasă, în care, deşi proprietarul a vrut să oprească in­trarea călătorilor, îngrădind-o cu sârmă le­gată cu furci de stejar, totuşi se găsesc locuri pe unde sârma îi stricată şi se poate intra în pădure pentru a merge, nu pe praful şoselei, necontenit ridicat de nu­meroasele vehicule, ci pe iarba mătăsoasă şi la umbra stejarilor. Aci odihna e bine­făcătoare pe o zi călduroasă. Când ai ieşit din pădure, care ţine vreo jumătate de km., se vede satul Dum­brăveni, cu bisericile lui. Acest sat e mare de tot, are 4.700 locuitori, din el au ple­cat 800 (opt sute) de soldaţi în război. / Aceasta mi-au spus-o învăţătorul şi pri­marul comunei. Tot ei mi-au spus că plecarea acestor 800 soldaţi, în ziua mobi­lizării, s-a făcut cu un alai nespus de frumos. Tot satul a condus pe aceşti 800 soldaţi, până la gara Vereşti, numai în cântece şi chiote de veselie şi bucurie. La îmbarcarea făcută în gara Vereşti a luat parte şi dl Leon Ghica, proprietarul, care, împreună cu învăţătorul, a ţinut cuvântări de ocazie, înflăcărând inimile aprinse ale flăcăilor. Dl Leon Ghica a dat 2.000 lei pentru ajutorarea familiilor, în suferinţă pe urma celor plecaţi în război. Învă­ţătorul mi-a mai spus că, împreună cu primarul, a mai format nişte echipe, de câte zece oameni muncitori, cu care a lu­crat din holdele celor plecaţi în război. Femeile celor plecaţi, dacă-aveau nevoie de lucrători pentru muncă la holdele lor, se adresau învăţătorului şi primarului, iar aceştia destinau câţiva muncitori din echipă, ca să le muncească. / Satul Dumbrăveni e frumos de tot, are drumuri îngrijite. În el sunt două biserici, din care una zidită de Balş, vechiul proprietar, situată lângă curtea proprietă­ţii dlui Leon Ghica. Dumineca sau sărbătoarea e o plăcere să mergi la această biserică, ca să asculţi un cor îngeresc, ţinut pe socoteala proprietarului, dl Leon Ghica, şi din care vezi făcând parte fete ţărăncuţe din Dumbrăveni. Dirijoral cora­lei e dl Căpriţă, un diplomat al Conservatorului. Cu o vie plăcere m-am ales din vizitarea bisericii, în timpul serviciului liturghiei. În parcul curţii se află aşezat bustul poetului Eminescu, al cărui tată a trăit în Dumbrăveni. / În satul Dumbrăveni se găsesc, zilnic, de citit ziarele „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Minerva”, „Epoca”. Se găsesc de vânzare la prăvălia Bosinceanu. / Satul Dumbrăveni are şi o fabrică de spirt şi de acid carbonic, aşezată spre Si­ret, care e la un kilometru departe de sat. În Dumbrăveni sunt două şcoli, una tip urban, cu 4 învăţători, cu local propriu, şi alta de ţesătorie şi sericicultură”[29].

Biserica din Dumbrăveni

1917, Regina Maria: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917. Am pornit, la ora opt și jumătate, de la gara Verești și am făcut circuitul pe care Ballif mi-l desenase. În fiecare sat, regimentele erau aliniate într-un loc deschis și am mers să le văd, pe rând, bucurându-le. Trebuie să spun că ostaşii, în mare parte, arătau bine și erau bine îmbrăcați, majoritatea fiind bărbați foarte tineri. Toți erau pedeştri, caii neputând să se recupereze la fel de bine ca bărbații. În fiecare sat, școlile şi primăriile au fost rechiziţionate pentru a fi transformate în spitale. Oriunde m-am dus, le-am găsit într-o stare satisfăcătoare, destul de curate, nu prea multe, dar desigur foarte sărace. / La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie. La Siminicea, au împodobit pământul pe care urma să trec cu crengi de salcie, într-un alt loc totul era decorat cu ghiocei. Întreaga populație s-a înghesuit în jurul meu, umplându-mi brațele cu flori, astfel încât am putut să dau buchete proaspete tuturor bolnavilor. Adăugate la dulciurile și țigările pe care le-am adus, le-a făcut ostaşilor o mare plăcere. Ziua a fost bună și Carol a fost alături de mine, ca şi dimineață, la Botoșani. Mi-a făcut bine inimii să fiu încă o dată înflăcărată de trupele noastre, iar când am ajuns, în sfârșit, la Dumbrăveni, spre ora prânzului, am fost mult emoționată de modul în care m-au primit. Să aud imnul nostru național a făcut ca lacrimile să-mi vină în ochi. Aici, la Dumbrăveni, era un spital mare, bine păstrat și încăpător, dar mulți bolnavi foarte grav. Am adus cantități de lucruri pentru toate trupele, dar nu le-am putut distribui singură, așa că le-am lăsat unor generali și colonei să le împartă, fiecărei divizii sau brigăzi. Am adus și multe lucruri pentru spitale. / La Dumbrăveni, am luat masa cu toți ofițerii mei, în casa lui Leon Ghyca. A fost plăcut să le văd din nou pe toate; mai multe fețe cunoscute desigur lipseau, altele erau noi. Leon Ghyca și fratele său au fost și ei acolo, dar am fost oaspetele roșiorului meu. A fost foarte frumos, dar fiind un prânz militar a durat prea mult. Carol, refuzând să accepte un loc de cinste, s-a așezat printre ofițerii destul de tineri de la capătul mesei, unde era multă distracție și glume. După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine. / Am terminat în Burdujeni, care este frontiera dintre România și Bucovina. Acolo am găsit-o pe Elise Grecianu, care m-a dus în micuța ei casă, pentru un moment de odihnă binevenit, când am reușit să mă spăl. Fețele noastre fuseseră acoperite de praf și noroi în rânduri groase”[30].

1931: Unul din cele mai populare jocuri în Dumbrăveni era „Cimpoieşul”, după cum mărturisea Niculescu-Varone. „Jocul îl încep întâi flăcăii, care sar pe loc şi se lasă pe vine. După ce fac de câteva ori aceste mişcări repezi, se prind şi fetele, apoi joacă toţi sârba vioaie. Când flăcăii joacă singuri, unul din el strigă: / „La pământ cu talpa goală / să saie zama din oală, / să rămâie oasilii / să li roadă babilii”, „Eu iubesc, sora iubeştii, / casa ni să prăpădeştii. / Eu cu pânza la ghilit, / sora ţişti după iubit”[31].

1941: Se publică mai jos lista Nr. 9 de gradele inferioare (trupă) morţi pentru Patrie în actualut război, începând de la 22 Innie 1941, ora 24: Răduceanu Mihai, sergent, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 23 iunie 1941; Corocăescu Vasile, caporal, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 2 iulie 1941; Aolăriţei Ioan, sergent, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 5 iulie 1941; Gherasim Gheorghe, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 12 iulie 1941; Oboroceanu Teodor, soldat ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 12 iulie 1941; Soficu Gheorghe, soldat ctg. 1934, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 12 iulie 1941; Bou Pintilie, soldat ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Dumbrăveni, jud. Botoşani, mort la 17 iulie 1941”[32].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Rădăuceanu Vasile, învăţător, şeful Subcentrului Nr. 1 băieţi, Dumbrăveni; Gafiţescu Constantin, învăţător, şeful Subcentrului Nr. 2 băieţi, Dumbrăveni; Busneanu Natalia, învăţătoare, şefa Subcentrului Nr. 1 fete, Dumbrăveni; Alexievici Ecaterina, învăţătoare, şefa Subcentrului Nr. 2. fete, Dumbrăveni”.

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şoalele primare din judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Nistor Sava, de la Cristeşti, Cristeşti, Botoşani, la Sălăgeni-Dumbrăveni, II băieţi, fără concurenţă; Oliciuc Lucreţia, de la Borzeşti-Dorohoi, la Văratic-Dumbrăveni, IV, soţ preot; Ilievici Constantin, de la Goruni-Tomeşti, Iaşi, la Şcoala nr. 2 Dumbrăveni, locul lui Adrian Isnir, vechime; Hruşcă Gheorghe, de la Dărmăneşti, Suceava, la Şcoala nr. 1 Dumbrăveni, locul lui Balan Ştefan, vechime”[33]. Fixări pe posturi: „Bolgan Elena, la Dumbrăveni, Şcoala nr. 3, postul III; Rotundu Eugenia, la Dumbrăveni, Şcoala nr. 2, postul VII; Nistor Sava, la Dumbrăveni-Sălăgeni; Borozan Iosif, la Dumbrăveni, Şcoala Nr. 3, postul IV; Vârlan Vasile, la Dumbrăveni-Sălăgeni, postul IV”[34].

Ceauşescu şi prim-secretarul, stupefiaţi că un puşti le taie calea

La Dumbrăveni s-a născut pictoriţa Virginia ONU (20 iunie 1923).

Corul din Dumbrăveni în 1907 – Calendarul Minervei pe 1907, p. 135

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 10, p. 30

[2] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XIX, Iaşi 1927, p. 61

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XIX, Iaşi 1927, pp. 59, 60

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 117, p. 77

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1256, pp. 418, 419

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 813, p. 268

[7] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1150, p. 382

[8] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, pp. 236-266

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1267, pp. 422, 423

[10] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1609, p. 522

[12] Vereşti.

[13] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[14] Bianu, Ioan, Catalogul manuscriptelor Româneşti, Biblioteca Academiei Române, Tomul I, 1907, p. 644

[15] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[16] Epoca, Anul III, No. 841, miercuri 14/26 septembrie 1888, p. 2

[17] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[18] Monitorul Oficial, No. 185, 17/29 noiembrie 1890, pp. 4297, 4298

[19] Calendarul Minervei pe 1907, pp. 133-135

[20] Cultura Poporului, Nr. 94, Anul V, Cluj, duminică 18 ianuarie 1925, p. 3

[21] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[22] Lui Gustav Weigand i-au cântat, la Dumbrăveni:  Rucsanda a Gafiţi (Foaie verde trii pelini), Gheorghi a Gafiţi (Foaie verdi arţăraş)

[23] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[24] Botez, Corneliu, Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Atelierele grafice „Socec”, Bucureşti, 1909, pp. 125-128

[25] Marian, Sim. Fl., Insectele. Limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti 1904, pp. 9, 11, 17, 32, 75, 101, 193, 277, 363, 421, 519, 564, 566, 567

[26] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[27] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[28] România Eroică, Nr. 3-4, Anul VII, iulie-august 1943, p. 89

[29] Opinia, Anul X, No. 1965, Iaşi, miercuri 21 august 1913, pp. 1, 2

[30] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[31] Varone-Niculescu, G. T., Dicţionarul jocurilor româneşti, Bucureşti 1931, p. 43

[32] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043-5052

[33] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, pp. 9500, 9501

[34] Ibidem, pp. 9502, 9503