Povestea aşezărilor sucevene: Bursuceni şi Corocăeşti

BURSUCENI şi COROCĂEŞTI. Rădăcinile acestor sate, aflate pe uriaşa moşie de pe valea Siretului a lui Ioan Jumătate, se află în moştenirea fiului acestuia, Mundrea sau Mândrul, care avea să stăpânească moşiile din stânga şi din dreapta Siretului, cunoscute sub numele de Mândreşti. În timp, Mândreştii se anonimizează, prin apariţia, pe aceeaşi moşie, a unor vetre noi de sat, cea mai recentă dintre acestea, Brehueştii, devenind reşedinţa comunală care includea şi satele Bursuceni, Corocăieşti şi Hancea, care ulterior, funcţie de proprietarii moşiilor, aveau să fie incluse ba în comuna Dumbrăveni, ba în Vereşti. Dar şi Bursucenii (Bursuceanii), deşi nu figurează în documentele colecţiilor consacrate, au o istorie, care începe în vremea fiilor lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, după cum se menţionează în uricele din 8 martie 1582 şi 28 ianuarie 1588.

1430, iulie 7: „Jurju Jumătate, cu fraţii săi, cu jupânul Şteful şi cu jupânul Mândrul… şi cu a lor bunăvoie au împărţit ocinile părintelui lor, Ioan Jumătate… Iar partea Mândrului: Balinţii pe Siret şi cu tătarii ce sunt în acele curţi, şi Mândreşti”[1].

1492, martie 17: În faţa Divanului lui Ştefan cel Mare apar nepoţii lui Ion Jumetate, „Mărina, fiica lui Giurgiu Jumetate şi cu copiii săi, şi cu vara ei, Mărinca, fiica lui Mândrea, şi nepotul ei de frate, Silea, şi sora lui, Donea, fiii Fedcăi, şi verii lor, Şteful şi sora lui, Mărina, fiii Maruşcăi, fiica lui Şteful Jumetate” şi împart, în bună înţelegere, o parte dintre moşiile rămase după bunicul lor, Ion Jumetate, „satele anume: Mândreşti, pe Siret, unde au fost Balinţii şi Şerbănăuţi, de asemenea pe Siret… Şi s-au cuvenit Marincăi, fiica lui Mândrea, şi nepoţilor ei de frate, Silea şi surorile lui, Donea, în partea lor, satul anume Mândreşti pe Siret”[2].

1582, martie 8: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Iancul Voevod, domn ţării Moldaviei, înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe dânsa vor căta sau, cetindu-i-se, o vor auzi-o; adică au venit înaintea noastră şi îna­intea a lor noştri moldoveneşti boieri mari şi mici sluga noastră Pătraşco vatag, fiul lui Nicoară, nepot Maricăi; şi iarăşi seminţenia lor, Gavril, fiul lui Grozav, nepot Drăgulei, strănepoţi lui Ghedeon, şi răs-strănepoţi lui Ştibor (Ştibor Ştirbu – n. n.); şi iarăşi, mătuşa lor Anna, fata Drăgulei, ne­poata lui Ghedeon, strănepoată Ilisaftei, răs-strănepoată lui Ştibor, cu mare jalobă şi cu mare mărturie, şi cu împrejuraşii lor megieşi, zicând cum privilegiile de slujenie, ce le-a avut strămoşul lor Ştibor de la bătrânul Ştefan Voevod pe satul Bursuceanii şi cu loc de moară în Si­ret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană şi cu moară în satul Bursuceanii; iar acel uric li s-a ars în casa lui Pantelei din Brăeşti, când a venit un tri­mis din Horuji (stegar Cazac) în solie la domnia mea şi s-a întâmplat acelui să poposească la casa aceluia Pantelei şi i-a ars casa lui acel trimes. / Astfel, noi văzând a lui mare jalobă şi cu mare mărturie şi cu megieşii lor de primprejur, ce ni s-au jeluit şi au mărturisit ; iar noi aşijderi şi de noi am dat şi am întărit înşine lor acel de mai sus scris sat Bursuceani şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană, şi cu moară în sat în Bursuceani, ca să le fie lor şi de la noi uric şi ocină şi cu toate veniturile ; însă să le fie lor cel de mai sus scris sat Bursuceanii şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană şi cu moara în satul Bursuceanii, în două jumătăţi; jumătate din jos şi cu moara, ce este în sat, şi cu fântâna din jos să fie slugii noastre lui Pătraşco, singur, deoarece o avea şi moşie şi cumpărătură, ce a fost cumpărat ta­tăl său, Nicoară, de la seminţenia sa, de la Tufă; iar alaltă jumătate din sus să fie seminţeniei sale lui Gavrilă şi mătuşii sale Anna. Iar cel vad de moară, ce este în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, mai jos de poiană, să fie şi acela în două: jumătate lui Pătraşco, şi jumătate lui Gavril şi mătuşii sale, Annei, lor şi co­piilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape neruşeit niciodinioară în veci înaintea acestei cărţi a noastre. Iar hotarul celui de mai sus scris sat Bursuceanii şi cu moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană, şi cu moară în satul Bur­suceanii, iar acela să fie dinspre toate părţile pe ve­chiul hotar, pe unde din veci au umblat. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Io Iancul Voievod, şi credinţa preaiubiţilor fii ai domniei mele Alexandru şi Bogdan voievozi… (etc.). Iar spre mai mare tărie şi putere a tot ce s-a scris mai sus, poruncit-am înşine la al nostru credincios boier Stroici, marele logofăt, să scrie şi a noastră pecete să o lege de această carte a noastră. A scris Cristea Mihailovici în Suceava, la anul 7090 luna Mart 8 (Arhiva Leon Ghica, Dumbrăveni. Pergament bine păstrat; pe­cetea însă e tăiată cu poală cu tot”[3].

1588, ianuarie 28: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Petru Voievod, domn ţă­rii Moldaviei, înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe dânsa vor căta sau citindu-li-se o vor auzi-o; adică au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boieri mari şi mici sluga noastră Pătraşco vătog, fiul lui Nicoară, nepot Maricăi, şi iarăşi seminţenia lui Gavril, fiul Grozavei, nepot Dragului, strănepot lui Ghedeon, şi iarăşi seminţenia lor, Bilaşco şi sora lui Anghelina, copiii Annei, fata Drăgulei, nepoţi lui Ghedeon, şi strănepoţi Elisaftei, şi toţi strănepoţi Ştirbului şi lui Firăe, de nimeni siliţi şi nici învăluiţi, ci de a lor bunăvoie, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din ale sale drepte privilegii, şi din uric de danie şi vislujenie, ce a avut răs-străbunul lor Firău de la Iliiaş şi de la fratele său, Ştefan, voievozi, privilegiile de mărturii ce le-au avut sluga noastră Pătraşco şi mai sus scrisele seminţeniile lui de la Iancul Voevod pentru alalte ale lor drepte privilegii de întăritură de la înaintaşii domni, ce le-au avut făcute pe aceste vechi privilegii, un sat anume Bursuceanii, ce-i în ţinutul Sucevei, şi cu mori în sat: şi cu loc de moară în Siret, unde au fost morile Ştirbului, mai în jos de poiană; acelea le-au vândut la al nostru credincios şi cinstit boier, jupânului Andrei, hatman şi pârcălab Sucevei, drept 3.000 zloţi tătărăşti. Şi s-a sculat al nostru credincios şi cinstit boiarin, pan Andrei, hatman, şi a plătit deplin acei de mai sus zişi 3.000 zloţi tătă­răşti în mâinile mai sus scrise slugilor noastre, lui Pă­traşco, vătag, şi seminţeniilor sale, lui Gavril, fiul Grozavei, şi lui Bilaşco, şi surorii sale, Anghelinei, copii Annei, dinaintea noastră şi dinaintea a tot sfatul nostru; şi mai sus scrise privilegii şi ispisoace de ferăe (taxe de judecată – n. n.), ce le-au avut sluga noastră Pătraşco şi seminţeniile sale mai sus scrise, Gavril, fiul Grozavei, şi Bilaşco, şi sora sa, Anghelina, copiii Annei, încă le-am dat în mâinile credinciosului nostru şi cinstit boier, pan Andrei, hatman, şi pe cel de mai sus zis sat, anume Bursuceanii, şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara Ştirbului, mai în jos de poiană, şi cu moară în sat, în Bursuceani, ca să-i fie lui şi de la noi uric şi ocină şi cumpărătură, cu toate veniturile lui, şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răs-strănepoţilor lui şi la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape, neruşeit niciodinioară în veci. Iar hotarul celui mai sus zis sat, anume Bursuceanii, şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara Ştirbului[4], mai în jos de poiană, şi cu moară în satul Bursuceni, iar el să fie dinspre toate părţile, pe unde din veac au umblat. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Io Petru Voievod, şi credinţa preaiubitului şi din inimă fiu al domniei mele, Io Ştefan Voievod, şi credinţa boierilor noştri, credinţa dumisale Bucium, mare vornic al ţării de jos, şi credinţa dumisale Eremiia, mare vornic al ţării de sus, şi credinţa dumisale Cocora şi pan Gheorghie, pârcălabi de Hotin, şi credinţa dumisale Gavril şi pan Cristea, pârcălabi de Neamţ, şi credinţa dumisale David şi pan Bejan, pârcălabi de Novograd, şi cre­dinţa dumisale Andrei, portar Sucevei, şi credinţa dumisale Brut, postelnic, şi credinţa dumisale Bârlădeanul, spătar, şi credinţa dumisale Gheorghie, ceaşnic, şi credinţa dumi­sale Iane, vistiernic, şi credinţa dumisale Sava, stolnic, şi credinţa dumisale Stan, comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri ai Moldaviei mari şi mici. Iar după a noastră viaţă, pe cine Dumnezeu îl va alege să fie domn ţării noastre a Moldaviei, din copiii noştri sau din al nos­tru neam, sau pe oricare alalt Dumnezeu îl va alege domn să fie ţării noastre, acela să întărească şi să îm­puternicească, căci că îi este lui dreaptă ocină şi cumpărătură. Iar spre mai mare tărie şi putere a tot ce s-a scris mai sus, poruncit-am înşine la al nostru cin­stit boier, dumisale Lupul Stroici, marelui logofăt, să scrie şi a noastră pecete să o lege de această ade­vărată carte a noastră. / Ionaşco Roşca a scris, în Iaşi, la anul 7096, luna Ghenar 28”[5].

1622, 23 iulie: Ştefan Tomşa întăreşte „Tudosiei Andreiasa şi ginerelui ei, Vasile Ureache, stăpânirea satului Bursuceni”[6]. „Io Ştefan Tomşa Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldaviei, adică a venit înaintea noastră şi înain­tea tuturor boiarilor noştri moldoveneşti mari şi mici închinătorii noştri călugări din sfânta mănăstire de la Voroneţ şi s-au pârât de faţă cu Teodosia, doamna lui Andrei, biv (fost – n. n.) hatman, şi cu ginerele ei, Vasilie Ureache, pentru satul Bursuceanii, care-i la ţinutul Sucevei, la Siret, spunând, aici, călugării că acest sat Bursuceanii le-a fost lor danie de la Alexandru Voievod şi au arătat înaintea noastră şi uric de la Alexandru Vioevod, de danie, pentru că acest sat a fost luat pentru Alexandru Voevod (Lăpuţneanu – n. n.), în viclenie, de la nişte boieri, care au fost pri­begi în ţara Ladianscă. După aceea, după moartea lui Alexandru Voievod, în zilele fiului său, Bogdan Voievod, ei, aceşti boieri, au venit în Ţară şi li s-au înturnat lor ocinile şi moşiile şi totul înapoi şi că atunci, până în zilele lui Petru Voevod, toţi aceşti boieri şi-au ţinut ocinile lor, şi copii lor şi nepoţii lor; iar când a fost în zilele lui Petru Voevod, s-au sculat din oamenii lor, anume Pătraşco, vatav, fiul lui Nicoară, nepotul Măricăi, şi vărul său Gavril, fiul Grozavei, nepot lui Dragul, strănepot lui Ghedeon, şi vărul său Bilaşco, şi sora lui Anghelina, copiii Anei, fetei lui Dragul, nepoata lui Ghedeon şi strănepoata Elisaftei, şi toţi prestrănepoţii lui Ştibor şi Firău şi au vândut acest sat mai sus scris Bursuceanii, în ţinutul Sucevei, la Siret şi l-au vândut acestui boier, lui Andrei, biv hatman, drept trei mii de zloţi tătărăşti, precum au arătat înaintea noastră Todosia, doamna lui Andrei, şi ginerele ei, Vasilie Ureche, uric de cumpărătură de la Petru Voevod şi alt uric de măr­turie de la Iancul Voievod, ce au avut aceşti oameni mai sus scrişi, pentru că acest uric vechi, ce l-a avut bunul (bunicul – n. n.) lor Ştibor de vislujenie, de la bătrânul Ştefan Vodă, acela a ars, din casa lui Păntelei din Brăeşti, când a venit un trimis din steag, în solie către Iancul Voievod, şi i s-a întâmplat să înnopteze acolo, în casa lui Păntelei şi i s-a aprins casa lui de focul lor, şi încă s-au mai pârât şi în zilele lui Petru Voievod, şi atunci au trimes călugării şi s-a şters acest sat din uricul călu­gărilor, pe care l-au avut de la Alexandru Voievod. Alta noi şi cu tot sfatul nostru i-am judecat cu judecată dreaptă şi am aflat că este dreaptă cumpărătură doamnei Tudoscăi Andriasă şi ginerelui său Vasilie Ureache. Alta am îndreptat pe Todosia Andreiasă şi pe ginerele ei, Vasile Ureache, dinaintea noastră, şi şi-au pus fierăie (taxa de judecată – n. n.) în visteria Domniei mele 24 zloţi, iar călugării de la Voroneţ ei au rămas de dinaintea noastră şi din tot sfatul nostru. Alta de acuma înainte călugării să nu se mai pârască, pentru această pâră si nici să dobândească, niciodată în vecii vecilor. Iar dacă se vor afla, în oa­recare vreme, vreun uric sau ispisoace de la unii domni sau de la însumi Domnia mea, să nu se creadă. Iar dacă vor vrea să rădice, în vreo vreme, oarecare pâră, să aibă a da gloabă porţii Domniei mele 50 de boi. Pentru aceea, acest sat Bursuceanii să fie de la noi cu tot venitul doamnei Todosiei Andreiasă şi ginerelui ei, Vasilie Ureache, şi altul nimeni să nu se amestece dinaintea acestei cărţi a noastre. Scris în Iaşi, anul 7130 Iuli 23. / Însuşi Domnul a poruncit. Ghianghea, vel logofăt, a învăţat şi a iscălit. Faceţi-i uric”[7].

1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Bursucenii sunt menţionaţi cu „1 boier, 2 popi, 8 ţărani”, iar Corocăieştii cu „6 ţărani”[8]. Satul Brehuieşti nu este menţionat, iar Mândreştii, trecuţi drept „Măndăreşti” aveau doar 2 ţărani.

1799, ianuarie 1, Peczeyszyn: „Tabel privind moşiile fondului bisericesc în Moldova, cu indicarea ţinutului şi suprafeţei fiecăreia” cuprinde şi „siliştile: Balinţi (Siminicea, numită şi Baleştii – n. n.), Mândreşti (moşie care cuprindea Bursucenii şi Corocăieştii – n. n.), Sarafineşti şi Miteşti… în ţinutul Botoşani”[9].

1803: În Condica liuzilor (oameni străini, aduşi din Galiţia, fără obligaţii faţă de vistierie, ci numai faţă de stăpânul moşiei), este trecută moşia lui Iordachi Balş, Dumbrăvenii, cu 249 liuzi, satele pe care le va lăsa moştenire, în 1809, lui Alecu, nefiind menţionate[10].

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, Alecu Balş moştenind „moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[11], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[12], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.

1851: Wilhelm Kotzebue publică, în Germania, sub formă de roman (Lascar Viorescu), o interesantă descriere a Moldovei, care cuprinde şi o nuntă la conacul boieresc din Bursuceni, la care au cântat vestiţii lăutari Ion Angheluţă din Suceava şi Vasile Barbu din Iaşi. Fragmentele de roman care se referă, cu diverse aspecte, şi la Bursuceni, le adaug, separat, la sfârşitul acestei poveşti.

1888: „Școalele rurale suplinite, din județul Botoșani, se scot în concurs pe data de 1 septembrie, și anume: școalele comunelor Brehuiești-Bursuceni, Brehuiești-Mândrești”[13].

1898: „Brehueşti, comună rurală, situată în centrul plasei Siretul, județul Boto­şani, de o parte şi de alta a râului Siret. Comuna se compune din sa­tele Brehueşti, Bursuceni, Corocăeşti, Hancea, Hriţcani, Huţani, Mândreşti şi Vlădeni. Are o su­prafaţă de 7.635 hectare şi o populație de 1.358 familii sau 5.374 suflete, din care 1.503 contribuabili. Locuitorii sunt români şi ruşi; sunt şi câteva familii de evrei şi nemţi. Pământul e de calitate bună, variind în pământ negru vegetal şi nisipos, mai cu seamă pe luncile Siretului. Întinderea locurilor cultivate, în 1890, a fost 3.078 hectare. Are 989 hectare pădure, care parte se exploatează sistematic. Sunt situate parte pe dealuri, parte pe şesul Siretului. Numărul vitelor e de 1.964 boi şi vaci, 385 cai, 624 porci, 3.445 oi; 218 stupi, care au produs 218 kg ceară şi 880 kg miere. Comuna e udată prin mijloc de râul Siretul şi mai de multe pâraie, gârle şi vărsături din Siret. Sunt 3 iazuri şi mai multe bălţi, toate ape bogate în peşte. Sunt 2 mori de apă, la iazuri, şi 2 mori de aburi. Sunt în comună 1 carieră de piatră şi 2 de nisip sau prund pentru şosele. Brehueşti e străbătută de şo­seaua naţională ce merge pe şesul din stânga Siretului şi de calea judeţeană Botoşani-Burdujeni, pietruite şi în bună stare. Bugetul comunei are, la ve­nituri, 14.066 lei și 53 bani şi, la cheltuieli, 14.022, lei și 30 bani. Are 7 biserici, deservite de 5 preoţi şi 12 cântăreţi, şi 4 şcoli, cu 3 învăţători, 1 învăţă­toare, 177 şcolari şi 13 şcolă­riţe. Legenda spune că, în vechime, cea mai mare parte din terito­riul comunei era acoperit cu pă­dure şi că, în locul satelor de astăzi, erau schituri de călugări şi de călugăriţe. / Brehueşti, sat aşezat pe coastă de deal şi parte pe vale, în par­tea de est a comunei Brehueşti, pasa Siretul, județul Botoşani. Are o suprafaţă de 1.658 hectare şi o populaţie de 418 familii sau 1.350 suflete, din care 400 con­tribuabili. Pământul este ocupat parte cu semănături şi parte cu pă­dure. Are 1 iaz şi 1 moară de apă, 1 carieră de piatră pentru fântâni şi case şi 1 carieră pentru prund de şosele. Aci este reşedinţa comunei Brehueşti. Este o biserică, făcută de lo­cuitori, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi şi 1 şcoală mixtă, cu 1 învăţător şi 40 şcolari. Sunt 470 vite cornute, 50 cai mari şi mici, 1.128 oi, 1.000 mascuri şi 60 stupi cu albine. În sat sunt 6 meseriaşi, 2 comer­cianţi; 2 cârciumi”[14]. / Bursuceni, sat pe ţărmul drept al Siretului, județul Botoşani, în partea de sud-vest a comunei Brehueşti, plasa Siretul. Are o suprafaţă de 1.046 hectare şi o populaţiune de 157 familii sau 680 suflete, din care 183 contribuabili. Are o biserică, făcută de lo­cuitori, deservită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă a ju­deţului, cu 1 învăţător şi 40 şcolari”[15].

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din comuna Brehueşti lipseau de la domicilii: „Gavriline Grigore, fiul lui Manoli şi al Mariei, Ungureanu Ioan, fiul lui Gheorghe şi al Victoriei, Ştefănescu Titus, fiul lui Alexandru şi al Eugeniei, Ferariu Gheorghe, fiul lui Anton şi al Ecaterinei, Munteanu Costache, fiul lui Enache şi al Raveicăi, Burăh Calman, fiul lui Avram şi al Ghitlei, Romaşcanu Grigore, fiul lui Sava şi al Elisabetei, Teodor Costache, fiul lui Dumitru şi al Savetei, Fruct Iţic, fiul lui Avram şi al Haiei, Ferariu Andrei, fiul lui Ioan şi al Elenei, Garici Vasile, fiul lui Costache şi al Profirei”[16].

1905: „Noul hirotonit în preot, Dimitrie Cernescu, este numit, pe ziua de 1 Iunie a. c., paroh la parohia Bursuceni, comuna Brehueşti, judeţul Botoşani”[17].

1908: „Văzând mijlocirea I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, potrivit art. 4 din legea asupra clerului mirean şi seminariilor”, Carol I decreta, în Art. III, alcătuirea parohiei „Bursuceni (comuna Dumbrăveni), cu biserica parohială Sfântul Nicolae”, doar din satul Bursuceni[18]. „CAROL I, / Prin gratia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României, / La toţi de faţă şi viitori, sănătate: / Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor şi instrucţiunii publice, sub No. 20.954; / Văzând mijlocirea I. P. Sf. Mitropolit al eparhiei Moldovei şi Sucevei; / Potrivit art. 4 din legea clerului mirean şi seminariilor, / Am decretat şi decretăm: / Art. I. Parohia Bursuceni, din judeţul Botoşani, este şi rămâne desfiinţată. / Satul Bursuceni, cu biserica Sf. Nicolae, se alipeşte ca filială la parohia Corocăeşti. / Art. II. În locul parohiei Bursuceni se înfiinţează parohia Vereşti, din satele Vereşti şi Hancea, dezlipite de la parohia Corocăeşti, cu biserica parohială Sf. Gheorghe din Vereşti şi cu biserica filiali Sf. Voievozi din Hancea. / Art. III şi ultimul. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor instrucţiunii publice este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prezentului decret. / Dat în Castelul Peleş, la 30 Iunie 1908. / CAROL / Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, / Spiru Haret / No. 2178”[19].

1909: „Parohia Bursuceni s-a desfiinţat. Satul Bursuceni, cu biserica Sfântul Nicolae, s-a alipit, ca filială, la parohia Corocăești. În locul parohiei Bursuceni, s-a înființat parohia Verești, compusă din satele Verești si Hancea, dezlipite de la parohia Corocăești, cu biserica parohială Sfântul Gheorghe din Verești și cu biserica filială Sfinții Voievozi din Hancea”[20].

1931: Prin noua reformă administrativă, din comuna Verești fac parte satele „Bursuceni, Corocăiești, Hancea, Verești”[21].

1946: „Tablou de învăţătorii înaintaţi la gr. I în învăţământul primar, pe data de 1 Septembrie 1944: Niculae V Constantin, comuna Vereşti, Corocăeşti; Răileanu S. Sinclita, comuna Vereşti, Corocăeşti; Răileanu Savel, comuna Vereşti, Corocăeşti; Iordăchescu Niculică Constantin, comuna Bursuceni, Vereşti; Iordăchescu Niculică Elisabeta, comuna Bursuceni,Vereşti; Teodorescu Alexandra, comuna Bursuceni, Vereşti; Boba Al. Ion, comuna Bursuceni, Vereşti”[22].

„Lascăr nu se putea hotărî să meargă la Vrânceanu, după cum făgăduise. Dorinţa lui ca să tot amâne se putea explica, de astădată, printr-o cauză foarte nimerită, drumurile erau într-o stare care împiedica orice călătorie. Ceaţă şi îngheţ, apoi o zăpadă bună şi, peste câteva zile, ploaie – iată cum se-nvârtea vremea toată luna lui ianuarie, aşa încât Lascăr şedea, mai multe zile de-a rândul, la Puriceşti, fără a se întoarce la Valea Verde. Cu toate că nu prea credem noi că numai vremea să fi fost de vină.

Pe la sfârşitul lui ianuarie, începu o căldură de primăvară şi soarele uscă aşa de repede pământul, încât Puricescu puse să se pregătească plugurile; vroia să se folosească de putinţa de a ara aşa de timpuriu – obişnuit abia se iese cu plugurile prin mijlocul lui martie. De vreme ce se poate ara, apoi sigur că şi drumurile s-au uscat. Era ştiut, de mult, la Puriceşti că Vrânceanu părăsise Iaşii şi plecase la Bursuceni, şi Catinca, find sigură de iubirea prietenului ei din copilărie, îndemnă ea însăşi pe Lascăr să se ţie de făgăduială. N-avea încotro, trebuia să se pună pe drum. Dacă n-o deschide Vrânceanu vorba despre căsătorie, îşi zicea Lascăr, eu nici gând n-am să o fac; atunci se tot amână şi poate se şi uită; nu o pot refuza pe faţă cu nici un preţ, dar tot amânând, lucrul se desface de la sine.

Era destul de departe, de la Valea Verde, la Bursuceni; caii trebuiau hrăniţi la popas, aşa că Lascăr, care se folosise de o lună minunată spre a pleca la douăsprezece din noapte, abia ajunse, la vremea prânzului, la locul hotărât. Am mat spus că Bursucenii erau o proprietate mare şi frumoasă. Când ajungi, însă, satul nu-ţi produce o impresie plăcută, o neglijenţă absolută pentru trebuinţele materiale ale ţăranilor şi mizeria bordeielor te izbesc îndată. Dacă intri în sat, prin poarta jităriei, vezi mai întâi câteva căscioare risipite, la care lipseşte cu totul orice încercare de grădiniţă, lucru de obicei aşa plăcut ţăranului; pământul stă nelucrat şi acoperit de scaieţi, cunoscuţi aici sub numele de holeră; abia mai departe, în sus, dai de case mai bunişoare, umbrite de pomi roditori bătrâni, apoi apuci la stânga, spre curtea boierească, în care intri printr-o poartă de lemn înaltă şi greoaie, a cărei acoperiş curios alcătuieşte hulubăria. Casa e o veche construcţie, în care se mai găseşte caracterul clădirii moldovene, din vremea în care nu se ştia nimic despre arhitecţi. Catul întâi e de piatră şi alcătuit din câteva încăperi boltite, în catul al doilea se află adevărata locuinţă a stăpânilor, şi pridvorul obişnuit la atâta loc, încât abia sunt şapte odăi în toată casa, de altminteri destul de mari. Pridvorul, la care te urci pe o scară îngustă, ferestrele cele neobişnuit de mici şi acoperişul cel înalt de şindrilă, plin de muşchi, sunt lucrurile cele mai curioase pentru ochii străinului; de ornamente sau gust artistic, nici vorbă; de vânt, ploaie şi frig trebuie să ferească locuinţa pe om, şi acest scop îl îndeplineşte întru câtva.

Costache Vrânceanu ieşi înaintea musafirului, în capul scării, cu o căciulă de blană cam veche, cu cozoroc mare, aşezată pe fes. El duse pe Lascăr în odaia sa, despărţită de toate celelalte încăperi; se vede că damele vroiau să face oarecare schimbări în toaleta lor şi trimiseseră pe bătrân să stea cu Lascăr, în vremea aceea. Odaia în care intrară era gătită ca mai toate odăile din casele moldoveneşti; se pune oriunde se poate câte un divan mare, care cuprinde, de obicei, peretele întreg. Şi aceasta îşi are scopul său. Pe divan, se face aşternutul aşa de uşor ca în pat, cu atât mai lesne, cu cât musafirul îşi aduce foarte des aşternutul cu dânsul; numărul musafirilor n-ar putea, dar, nelinişti pe stăpâna casei, decât atunci când n-ar mai ajunge nenumăratele divanuri din toate odăile. Ba chiar atunci se găseşte leac; mi s-a întâmplat să dorm, odată, pe o uşă scoasă din ţâţâni, aşezată pe două scaune şi acoperită cu o saltea, şi îmi aduc încă adesea aminte de seara plăcută, urmată de cea mai întăritoare odihne pe acel culcuş improvizat. Tocmai în felul acesta neaşteptat şi străin, aşa de în afară de obiceiurile Europei civilizate, stă deosebitul farmec care leagă aşa de puternic de Moldova pe oricine e în stare să primească asemenea impresii. Cu toate că-i lipsesc câteva lucruri neapărat trebuincioase, străinul se obişnuieşte uşor cu viaţa aceasta curioasă, dacă nu sunt prea înrădăcinate într-însul obiceiurile de burghez răsfăţat, şi apoi mai e trebuinţă de o mică doză de aplecare spre lucrurile extraordinare. Acela căruia, pentru a fi fericit, îi trebuie, în toate dimineţile, un corn la cafea şi gazeta umedă, ieşită de la tipar, acela să stea acasă; dar cui îi curge sângele repede prin vine, acela, ale cărui bătăi de inimă mai vioaie, îi spun că în orice împrejurare găseşte un sprijin în el însuşi, şi doreşte să asiste la dezvoltarea unei ţări, care, bine condusă, ar trebui să ajungă la un viitor fericit, acela nu se va întoarce, desigur, nemulţumit acasă. Dumnezeu a făcut nespus de mult pentru Moldova şi parcă îţi vine să te superi pe dânsul că lasă o parte destul de însemnată a locuitorilor ei să urmeze toate căile, fără să le pună în piept conştiinţa despre menirea lor.

Lascăr şezuse, aproape un ceas, cu stăpânul casei, când intră un fecior, cu o farfurie, pe care se aflau două păhăruţe de rachiu şi două felioare de pâine, şi-i pofti la masă. Vrânceanu, cu tot surâsul de triumf pe buze, ce-l avusese la sosirea lui Lascăr şi care însemna că ştia bine că venise pentru partea femeiască din casa lui, nu spusese nici o vorbă despre familia sa; acum apucă pe musafirul său prieteneşte de mână şi-l duse în sufragerie, unde trebuia să-şi facă prezentaţia. Lucrul se săvârşi printr-o închinăciune colectivă şi câteva cuvinte preschimbate cu stăpâna casei, şi toţi se puseră la masă.

Erau numeroşi cei din casă care se aşezară împrejurul mesei, ce strălucea de curăţenie, dar era acoperită cu pânză groasă de casă, şi plină cu bucate foarte simple. În cap şedea cucoana Prohiriţa, stăpâna casei, într-o rochie bogată; culorile trandafiriu şi negru jucau rolul principal. Feţele cele deschise, de la panglici şi fionguri nu păreau nepotrivite pentru vârsta ei; ea arăta încă destul de tânără, la 45 de ani, şi mai putea trece de belle femme, aşa de puţin se vedeau zbârciturile sub albul şi roşul aşezat cu măiestrie pe faţa ei, aşa de dreaptă îi mai era încă talia, cu toată sporirea cam prea mare a formelor. Ea avea mai mult tipul grecesc, decât moldovenesc, ochii îi umblau în toate părţile, în vreme ce capul sta nemişcat, ceea ce da obrazului său o expresie energică, ajutată poate şi de sprâncenele din cale-afară negre şi de trupul ei înţepenit. Trebuie să recunoaştem că femeia aceea îţi insufla un oarecare respect, şi se zice că şi chiar Vrânceanu o simţea aceasta”.

*

„Bătrânul surise.

– De ce râzi?, urmă ea necăjită.

– Nu fi prost, Constache, mai avem și alte fete de măritat.

– Bine, bine. Te pricepi la prețuire. Ce mai dai, afară de asta?

– Trei șaluri turcești, 300 galbeni bucata, fac 900.

Cuconul Costaehe scrise suma sub cea de mai sus.

– Horbote de 1.500 galbeni.

Bătrânul scria fieeare lucru.

– Rufe și mătăsării de 800, un clavir de 200.

Prohirița se opri, pe gânduri.

– O caretă din Viena, cu patru cai 550, adaugă Costache.

– Mobile pentru patru odăi, din prăvălia lui Miculi, precum și perdele, ieftin de tot: 900.

– Acum încă 5.000 galbeni, bani gata, să vedem cât face.

Vrânceanu le adună încet toate împreuna.

– 12.151! Peste 12.000! Vezi?

Perechea își freca mâinile cu mulțumire. Va să zică o zestre de 12.000 de galbeni îi era hotărâtă lui Lascăr. Toate lucrurile trebuincioase se înșiră în foaia de zestre. Suma întreagă cuprinzând și prețuirea tututor obiectelor ce nu s-a dat în bani, se ipotechează în moșia ginerului, și dacă se întâmplă să se despartă, bărbatul e silit să dea tot înapoi, chiar de s-ar fi rupt horbotele și șalurile de mult, și caii ar fi încetat de a se mai putea întrebuința.

Până aci aduseseră părinții lucrurile în grija lor; nu mai lipsea decât cererea oficială a lui Lascăr, de care nu se îndoiau nici o clipă. Tinerii se plimbau de așa multă vreme în grădină încât s-ar putea întampla lucrul chiar azi. Când înseră, apăru toată societatea în salon, cu aerul obișnuit, afară de amândoi ștrengarii, care își rupseseră pantalonii, agățându-se de copaci. Lascăr părea plictisit; nu-i trecea prin cap că-l mai aștepta o amară încercare. Cucoana Raluca intră tocmai când se aprinseseră lumânările, se apropie de dânsul și-l întrebă:

– Joci préférence, cucoane – cum te cheamă?

– Lascăr Viorescu.

– Joci préférence, cucoane Lascăr?

Tânărul asigură că abia putea deosebi dame de cupă de valetul de pică, dar fără folos.

– Ai să înveți tu jocul numaidecât, zise ea – îl și tutuia.

Vrânceanu ar fi vrut sa-l cruțe cu partida, ca să nu-l despartp de Roxandra, dar știa el cine e soacră-sa și tăcu. Oricine venea la Bursuceni trebuia să treacă prin iadul acesta. Masa de cărți fu întinsă, jețul plin de perne împins alături și jocul începu a trois – Vrânceanu și Lascăr, în dreapta și în stânga, bătrâna la mijloc.

– Pici – șapte, în carale – opt, în cupe…

Așa merse toată seara. O singură întrerupere; Kreidemann se apropie foarte vesel de Lascăr și-l întrebă, tot dând din cap și clipind din ochi:

– Ați văzut cum merge Fanny?

– Ai de gând să taci, domnule Kreidemann?, strigă bătrâna necăjită și iarăși nu se auzi alta, mai multe ceasuri, de-a rândul, decât număratul punctelor.

Deodată i se zbârli părul bietului tânăr – așa ni s-ar fi întâmpinat și nouă, tuturor. Ceasornicul bătu zece ceasuri; cucoana Raluca începu încet, apoi tot mai tare, să borborosească. Lascăr recunoscu vorbe dintr-o rugăciune grecească.

– Kyrie eleyson, se auzea, pe când da cărțile. Kyrie eleyson, Kyrie eleyson, am un joe în cupe.

– Pas, pas, ziseră cei doi, care jucau cu dânse și borboroseala rugăciunii grecești își urmă calea.

Lascăr crezu că biata bătrână își perduse mințile. Dar nu era așa. Cucoana Raluca avea obicei să se culce, când bătea zece, întârziase azi cu jocul, din somn nu voia să piardă, nici Dumnezeu nu trebuia să păgubească – nu-i rămânea alta de făcut decât să-și înceapă lunga rugăciune de seară cu cărțile în mână, și ieși din odaie, borborosind „Kyrie eleyson”, fără să plătească ceea ce pierduse. Se sfârșise și seara cea lungă; încă un ciubuc, apoi un sfert de ceas de vorbă cu stăpânul, stapana casei și Roxandra, un fecior, cu lumânarea în mână, duse pe Lascăr în odaia ce-i era hotărâtă. El dete repede drumul baiatului de țigan și rămase singur. E o adevărată plăcere să rămâi sigur după o asemenea zi. Prea fuseseră oamenii politicoși cu dânsul – îl primiseră ca pe Por împărat. Lascăr stinse lumânarea, deschise geamul și se rezimă pe fereastră, ca să răsufle aerul carat.

Dacă te-ai plictisit multe ceasuri în șir, apoi nu e lucru rar să-ți trimită Dumnezeu o mică despăgubire, spre a restabili eehilibrul sufletesc. Astfel i se întâmplă cel puțin lui Lascăr. Cum se uita el așa, în intuneric, la cerul plin de stele, văzu un punct luminos înaintând spre casă. Cărăbuși luminoși nu sunt în februarie, trebuia dar să fie vârful aprins al unei țigări. Peste curând, se auziră pași și un glas murmură:

– Ana, ce dracul, Ana aici ești?

„Domnul Kreidemann așteptându-și odorul!”, își zise Lascăr și nu se mișcă, ca să vadă ce va urma. Începuse a se teme că Ana nu va veni; dar nu trecu mult, și se ivi a doua formă omenească.

– Unde erai, Ano? E frig, știi tu, și nopțile sunt așa de întunecoase în afurisita asta de Moldova, încât nu pot găsi banca, care trebuie să fie aici.

Banca se găsi și începu alintarea tocmai sub ferestrele lui Lascăr. Kreidernann vorbea și, în aceste momente de iubire, tot cu fraze umflate, ca de obicei, femeia de lângă dânsul întrebuința expresiile cele mai alese, cu un accent care trăda pe tânăra bucovineană. După multe alintări, apucă gingașul Heronymus pe iubita sa de talie și răsună un sărutat. Acum se îngroșase gluma; Lascăr avea mare poftă să arunce ligheanul cu apă peste perechea amorezată, rezistă însă acestei dorințe și strigă:

– Bună seara, domnule Kreidemann!

Un țipăt și Ana se făcu nevăzută. Kreidemann trebuie să fi rămas, câteva minute, încrernenit, și sigur că avea o figură poznașă.

– Bună seara, bună seara!, strigă, în sfârșit, spre fereastră și ieși, cât putu de repede, din grădină.

Lascăr nu stătu mult deştept. Numai cât îi trebui să se întărească în planul de a se întoarce, a doa zi, acasă, fără a spune vreo vorbă despre planul de căsătorie. Dar se întâmplă altfel. Abia deschisese ochii, dimineață, și se întindea cu plăcere în căldura patului, ceea ce-i făcea totdeauna mare bucurie, când intră Vrânceanu în odaie, urându-i bună dimineața în chip foarte prietenesc.

– Nu-i așa că am făcut bine să-ți trimit pe Pantelie Crețu?, întrebă el, fără cea mai mică pregătire.

Tutuitul este, în limba moldovenească, aproape indispensabil pentru o convorbire prietenească.

– Cum așa?, răspunse Lascăr, frecându-se la ochi.

– Ce fel, cum așa? Nu ți-a spus omul ce intenții am asupra ta? Nu ți-a vorbit de fiică-mea?

Lascăr se roși, poziția era grea.

– Cucoane Costache, zise el ți trase pe bătrân spre pat, unde se așeză îndată, cu un picior sub dânsul. Crețu nu mi-a ascuns, în adevăr, planurile dumitale. Fiica dumitale, Roxandra, îmi place foarte mult. Dar trebuie să mai amânăm lucrul, nu mă simt încă împins spre însurătoare.

Pe obrajul lui Vrânceanu se făcu numai o foarte mică schimbare, dar cine-l cunoștea mai bine ar fi ghicit furia care fierbea întrînsul. El se sculă și merse încet spre fereastră.

– Vrei să pleci astăzi, cucoane Lascărache?, întrebă el și apoi adăugă, fîră a aștepta răspunsul: Ai vreme frumoasă de drum.

Cu aceste cuvinte, părăsi spătarul odaia. Lascăr sări din pat cu usurinâa unui băiețel, căruia îi stă înainte o petrecere pe iarba verde.

– Rămâneți, sănătoți, Bursuceni!, strigă el, îmbrăcându-se. Rămâi sănătoasă, nineacă Raluco!

Era tocmai să zică „Rămâi sănătos, Kreidernann!”, când acesta intră, deodată, în odaie.

– Știți, domnule Viorescu, zise el, apucând pe Lascăr de mână, n-ar trebui să spuneți ninic despre întâmplarea de aseară, hei?

– Fii pe pace, mut ca peștele. Știu ce datorie are cineva pentru tainele iubirii”.

*

„Trei săptămâni după cele întâmpinate mai sus, găsim pe Lascăr iar la Valea Verde. Moartea lui Puricescu nu-l putea întrista mult; ochii săi nu rămaseră uscaţi, pe când urma sicriul deschis, în care era culcat mortul, cu obrazul descoperit, dar întristarea lui venea mai mult din amintirea zilelor fericite, petrecute la Puriceşti. Şi aceste amintiri îi aduseră nădejdea de-a redobândi iarăşi comoara cea pierdută. Lascăr iubea pe Catinca mai înfocat decât totdeauna, o iubea cu entuziasm; ea singură îl pusese în stare de-a putea săruta fruntea cea rece a prietenului său mort. Dar el nu văzuse încă pe văduvă, nu se credea încă demn de fericirea de a-i strânge mâna după despărţirea ce aceasta îi impusese. Negreşit, el ştia bine că plecase la Iaşi, cu intenţia de a lucra energic, însă lucrurile luaseră o direcţie paşnică fără mijlocirea lui; astfel chibzuita sa prietenă nu avusese ocazie de a judeca dacă apaticul şi uşorul Lascăr se schimbase. Prin hotărârea de a rămânea departe de dânsa, el nădăjduia să-i arate că câştigase energie şi rămase statornic în această hotărâre, oricât de puternică îi era dorinţa de-a merge la Puriceşti.

Socotelile epitropiei Lascăr le primise îmblânzit, prin moartea grabnică a lui Ienache, întregi, aşa cum i se prezentară, prin mijlocirea lui Dolban se împăcase chiar, cu acest prilej, cu Vrânceanu. Trebuie să-i iertăm această concesie, aci nu era în joc numai slăbiciunea, ci mai ales mărinimia, acest dar firesc al oricărui moldovean curat, şi sacrificiul propriului interes faţă cu moştenitorii mortului său prieten. Dar îi rămăseseră ocazii destule pentru a se arăta sub o lumină nouă: cu micul capital ce-i rămăsese de la maică-sa, el era dator să mulţumească pretenţiile creditorilor, să ducă gospodăria din Valea Verde cum se cade. Creditorii începuseră, fără alte încercări, să ceară vânzarea Văi Verzi şi terminul licitaţiei silite se putea citi, curând, în Monitorul Oficial; dar, după lege, trebuia să mai treacă şase luni, şi Lascăr se folosi de acest răgaz pentru a-şi regula afacerile. O recoltă din cele fabuloase, ce le dăruieşte, câteodată, Dumnezeu Moldovei, vânzarea unei părţi din frumoasa pădure de fag, rămasă încă în picioare pe Valea Verde, puseră în stare pe Lascăr, a cărui muncă tot mai mare părea blagoslovită, să plătească, în toamnă, peste a treia parte din datorii, ceea ce mări creditul său deodată şi-i înlesni dobândirea de sume noi, pentru a scăpa cu totul de vechii creditori; şi când căzură cei dintâi fulgi de zăpadă, el putu opri munca câmpului, cu încredinţarea că putea scăpa Valea Verde, dacă urma să muncească cu aceeaşi râvnă, cu care începuse.

Un simţământ nespus de binefăcător umplea sufletul lui Lascăr, în decursul acelei vremi şi chiar durerea de-a fi despărţit de Catinca nu avea putere asupra lui. I se părea că noul său fel de viaţă trebuia să-l arunce în braţele fericirii; el află oarecare voluptate în sacrificiul ce-şi impusese de-a aştepta sfârşitul anului de doliu; până atunci, nu vroia să vadă pe nimeni şi găsea o plăcere deosebită în adânca singurătate, în care putea să se judece şi să mediteze asupra sa însuşi. Chiar pe Dimitrie Albu, care avea o moşie în Moldova de Jos, la care putea ajunge în două zile, nu-l văzuse de mult.

Vremea aşteptată cu atâta dor era acum foarte apropiată, când sosi, într-o zi, un călăreţ în curte şi-i înmână o scrisoare lui Lascăr: Vrânceanu îl poftea la nunta fiicei sale, Roxandra. Cu toată împăcăciunea lui cu fostul său epitrop, el nu se mat întâlnise cu dânsul, de la moartea lut Puricescu, şi nici avea cea mai mică dorinţă să se mai întoarcă la Bursuceni. Dar în starea sa sufletească actuală, i-ar fi făcut plăcere orice distracţie, care i-ar fi scurtat ultimele zile de despărţire, şi hotărî să înveselească nunta prin prezenţa sa şi să meargă chiar din ajun, după cum cerea invitarea. Ceea ce se numeşte, în Germania, „Polterabend” e şi un obicei moldovenesc, obicei a cărui origine se pierde în noaptea timpului.

Mireasa nu poartă văl la cununie, ci peteală, o mulţime de fire subţiri de aur adevărat, care-i cad de pe creştetul capului ca şuviţele despletite de păr peste umeri şi se coboară aproape până la călcâie. Cu cât sunt tinerii mai bogaţi, cu atât peteala se economiseşte mai puţin, dacă fata e numai frumuşică, apoi îi şade minunat de bine cu această podoabă. După nuntă, peteala împodobeşte icoana Maicii Domnului din biserica unde s-a săvârşit cununia.

Depănarea petelei şi regularea ei se face în ajunul căsătoriei, şi se adună toţi prietenii şi prietenele. Tinerii ţin braţele întinse cu mare răbdare; fetele deapănă, ceea ce nu e prea încurcat, restul se taie scurt şi se amestecă printre bomboanele de nuntă. Dar tot mai iute şi mai cu nerăbdare umblă tinerimea cu firele cele mai subţiri, căci a sosit muzica.

– Mai bine să jucăm!, zice o pereche de ici.

– Mai bine să jucăm!, şopteşte şi alta, mai departe, şi, de îndată zboară toţi, vălţuind vesel prin salon.

Strauss şi Lanner trăiesc în memoria celor ce i-au auzit şi muzica de joc germană nu a amuţit, prin moartea celor doi virtuoşi. „Dar când cântă lăutarul ţigan Barbu[23] sau Angheluţă[24] de joc, apoi tot ţi se învârtesc altfel picioarele! Uitaţi-vă la acea orchestră minunată; dar trebuie să ieşiţi în tindă, în sală chiar n-aţi putea sta, şi apoi nici nu miroase oamenii aceia a paciuli. Priviţi aceste obrazuri negre, expresive! Părul cel lung, negru, se scutură sălbatic încoace şi încolo, căci capul ajută la bătaia tactului, şi nu numai capul singur, ci şi ochii se învârtesc mereu, colţurile gurii se mişcă şi chiar nările se umflă şi nechează parcă ar vedea armăsarul o iapă! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alţii suflă, cu adevărată furie în nai, totul împreună alcătuieşte o armonie aşa de deosebită şi de iritabilă, încât tânărul trebuie să joace, cu voie sau fără de voie, bărbatul aşezat ridică picioarele în tact şi-şi aduce aminte de tinereţe, când îşi ţinea şi el drăguţa în braţe, şi bătrânul mişcă cel puţin din degetele de la picioare şi se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic. Şi unde pui că ţiganii aceştia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!

Curtea şi scara, pline de ţărani curioşi şi de slugile boiereşti, erau viu luminate, când intră trăsura lui Lascăr în curte, în chiotele surugiului. Vrânceanu îl primi în tindă şi-l sărută cu zgomot. În salon era mare veselie, depănarea petelei se sfârşise. Roxandra întimpină pe musafir înroşindu-se puţin, dar fără cea mai mică cochetărie, şi-l prezentă pe logodnicul ei, un proprietar din vecinătate, înotând în fericire, care-l strânse de mână de-i pocniră oasele; cucoana Prohiriţa ăi spuse câteva cuvinte foarte prieteneşti, într-o frază franceză surprinzător de bine întocmită; bunica Ralu nu se mişcă de pe loc, ea puse mâna pe doi jucători de préférence”.

*

„Zgomotul felicitărilor, după săvârșirea cununiei, îl deșteptă. Toți se îmbulzeau spre tinerii însurăței, nici el nu putea rămâne îndărăt; și, cu atât mat puțin, cu cât nădăjduia să se apropie de prietena sa în îmbulzeala ce se născuse; dar cucoana Profirița apucase de braț pe Catinca și, după ce-i făcuse meritatele imputări că sosise așa de târziu, se și îndreptă, cu dânsa, spre ieșire.

Lascăr se simți, deodată, îmbrățișat cu căldură, el întoarse capul și se văzu în brațele lui Albu.

– Ce zici de această surprindere?, întrebă acesta.

– Nici un cuvânt, răspunse Lascăr. Haidem afară, afară la aer, altfel voi începe să plâng ca un copil dinaintea tuturor acestor străini!

Pe când se întorceau toți, însoțiți de împușcături și de muzicanții care ședeau într-un car, la curte slugile, sub comanda neobositului Bucinescu, pregăteau, cu sudoarea frunții, masa cea mare. Abia peste un ceas totul fu gata; trebuiau 60 de tacâmuri, fără a socoti măsuța cea mică, pentru cei șase copii, ce-i adusese cu dânsa mătușica Paraschiva; mătușica Paraschiva nu venea niciodată fără copiii săi.

În răstimpul acesta, o parte din societate se răspândi prin grădină; Lascăr și Dirnitrie se plimbau, vorbind, dinaintea porții; cei mai mulți rămaseră în curte, unde trebuiau să joace țăranii, după ce li se împărțise rachiu. Aci își arătă vătaful Gheorghe Clipa toată superioritatea minții sale și cum studiase de bine caracterul supușilor săi. Îndată ce-și primise unul paharul său de rachiu, îi făcea cu cretă o cruce pe spinare, spre a-l împiedica de a se furișa din nou printre cei însetați.

Un cerc mare se întinse pe iarbă, cu lăutarii la mijloc, mulți musafiri se amestecară printre țărani, spre a face glume cu fetele; hora se învârtea încet în jurul muzicii, din vreme în vreme un flăcău, apucat de neastâmpăr, împingea deodată cu foc pe vecinul său în mijlocul cercului, spre a sări și a bate din picioare. Când privești la horă, ți se pare că oamenilor trebuie să li se urască grozav jucând-o; dar nu este așa; fetele și flăcăii joacă bucuros, chiar dacă n-au cizme în picioare.

În sfârșit, se dete semnalul ospățului; muzica se așeză în tindă, mirosul de bucate întâmpină pe meseni, când intrară în casă și le mări pofta de mâncare; o veselie copilărească se vedea pe toate chipurile și fiecare se grăbea să-și aleagă vecina la masă. Kreidemann se și apropiase de Catinca, cu intenția de a o apuca de braț, dar Lascăr își făc loc, pe neașteptate, între amândoi și-i întinse mâna.

Ospățul de nuntă făgăduia să fie vesel și se ținu de cuvânt. Masa era minunată, bucătari din toate părțile veniseră în ajutorul țiganului lui Vrânceanu[25]. Pe lângă cele mai fine producte ale bucătăriei franceze, nu puteau lipsi nici mâncărurile moldovenești, și, mai înainte de toate, plachia de gâscă. Afară se cântau valluri și polka-mazurka, astfel că pe tineri abia îi răbda inima pe scaune; convorbiri tot mai zgomotoase se încingeau, din dreapta și din stânga, peste masă. Vrânceanu își călcase pe inimă cu vinurile sale; exemplare strămoșești de Cotnar și Odobești curgeau ca din izvor, alternând cu Bordeaux și vin de la Rin, și când săriră dopurile de la Campagne apoi, după ce se bău în sănătatea mirilor, a socrilor și a tuturor rudelor, urmară toastele cele mai surprinzătoare.

Un speech, pregătit de Kreidemann cu tot spiritul său, se pierdu rușinos, din pricina zgomotului. Convorbirile cele vii conveneau minunat perechii noastre înamorate, care ar fi dorit mai bine să se afle acum în grădinița liniștită de la Puricești; sfiala de la început nu fu luată în seamă, și Lascăr începu a zice:

– Datorez prietenului meu, Dimitrie Albu, bucuria neașteptată de-a te vedea aici.

– Nu tăgăduiesc, Albu m-a îndemnat să primesc invitarea la nuntă, răspunse Catinca.

– Știai că mă vei găsi aici?

Catinca se uită la dânsul, roșindu-se:

– Nădăjduiam, zise ea serios.

O nespusă fericire cuprinse inima lui Lascăr. Viitorul sta legat de acest cuvânt al prietenei lui. Nu putea urma mai departe această convorbire în locul unde se afla; o asigurare și mai lămurită pentru dorințele sale nu l-ar fi lăsat în putință să-și mănânce supa în mod cuviincios, să răspundă la întrebările ce i se făceau și lui din vreme în vreme. Dar fericirea lui cea prea mare trebuia să răsufle într-un fel; el se aruncă, așadar, cu cea mai neastâmpărată veselie în vorbirea de o mie de ori începută și apoi iarăși întreruptă a societății; și nu-i trebuia mult ca să se fi prins frate de cruce cu Kreidemann, numai de dragul Catincăi.

Se șezu mult la masă și se bău mult. Chiar și Vrânceanu cel cumpătat ajunse la inspirație și, când se sculară toți de pe scaune, el strigĂ:

– Haideți, să facem o plimbare prin sat!

Muzica se puse în cap și tot șirul porni. Nici damele nu rămaseră înapoi, Catinca ținea pe Lascăr de braț. O asemenea plimbare, pe care societatea aleasă nu o face decât excepțional și la țară, dar care nu e rară în clasele de jos, chiar în oraș, are un aspect deosebit, de cea mai mare veselie.

La Bursuceni, plimbarea era interesantă mai ales din pricina lui Vrânceanu, care, apucând pe Pentelei Crețu de guler, se aseză la spatele muzici și începu un fel de joc cu tovarășul său, care sărea și chiuia. Bătrânul ținea cu o mână anteriul său moldovenesc și făcea niște pași aci mari, aci mici, apoi sta pe loc și încerca mișcări hazlii, bătând cu tocul cizmelor pământul; apoi, deodată, începu iar pașii mari. Priveliștea era foarte originală; Crețu nu putea ține tactul; el ducea grija gulerului de la haină. Țăranii se strâmbau de râs, strigând:

– Boierul s-a chefuit, Dumnezeu să-i ierte păcatele!

Abia se întoarse lumea acasă și jocul începu; țiganii neobosiți cântau parcă acum puseră abia mâna pe viori. Quadrile, polka, vals urmau una după alta; nici hora nu fu uitată. Nu se ivi nici o împiedicare, numai copiii mătușicăi Paraschiva fură călcați rău, de vreo câteva ori. Vlăstarii deznădejduiți nu-și băteau capul de aceasta și săreau mereu printre dănțuitori.

Prilejurile de a vorbi, fără a fi băgați în seamă, erau numeroase, iar Lascăr și Catinca nu scăpară nici unul. Când se despărțiră, noaptea, târziu, mâinile lor se ținură strânse multă vreme și Catinca zise lui Lascăr, uitându-se cu drag la dânsul:

– La revedere!

Și când Albu se apropie de dânsul, se îmbrățișară cu toată inima amândoi bărbații și Lascăr zise:

– Iubirea și prieteșugul mi-au venit în ajutor – vă mulțumesc!

Au trecut patru ani de la nunta cea veselă. E o minunată zi de vară. Un vapor străbate valurile limpezi, în susul Dunării. O societate variată se plimbă, vorbind, pe punte; mulți se bucură de frumoasele priveliști, de-a lungul țărmului, mulți nici nu iau seama la dânsele.

Pe-o bancă șade un tânăr blond, cu musteața roșcată, îmbrăcat în haine elegante de vară; lângă dânsul e o damă tânără, ai cărei ochi mari, negri, se îndreaptă spre partea unde se află Moldova. Dar nu e nici o tristețe pe obrazul ei, ea zâmbește cu nespusă gingășie, când vine fuga, spre dânsa, și o apucă de genunchi un băiețel de vreo trei ani, cu frumoasele lui haine de culoare deschisă.

– Cine sunt oamenii aceia frumoși?, întreabă unul din călători pe căpitan, și acesta arată cu degetul spre un sac de drum, cu o placă de alamă, pe care stă scris numele proprietarului „Lascăr Viorescu”.

Cu acești călători părăsesc și eu Moldova; dulci, foarte dulci amintiri mă însoțesc în Germania. La despărțire, mă mai întreb, încă o dată, dacă icoanele pe care am căutat să le descriu sunt adevărate, și cred că, fără grijă, pot răspunde afirmativ. Pentru un german ajunge aceasta; pentru moldoveanul în mâinile căruia ar putea cădea aceste pagini, mai adaug ceva. Am avut adesea prilejul de-a observe caracterul lui Lascăr; nu este o născocire a închipuirii mele. În Catinca, din contra, găsesc noblețea femeiască, care se află în firea moldovenilor, și mă rog la Dumnezeu ca multe locuitoare din Provinciile Dunărene să dea înapoi, spre a se apropia de acest tip primitiv și să devină mai puțin pariziene, spre a lucra în sens patriotic la înălțarea împrejurimii lor.

Bărbatul și femeia trebuie să lucreze împreună la civilizația țării lor, să se îndemne unul pe altul nu numai la bunăvoința, dar și la îndeplinirea acestei ținte; femeia, ca și bărbatul, trebuie să aibă înaintea ochilor ținta vieții, altfel ea e lipsită de patriotism. Am auzit, fără îndoială, multe cuvinte frumoase și entuziaste de pe buze frumoase; dar dacă ar fâlfâi steagul tricolor național, pe o parte, cu strigătul simplicității și al restrângerii pentru binele general, iar de altă parte, o nouă garnitură de horbote – femeia din societatea înaltă ar urma desigur pe cea dintâi, dar s-ar uita cu durere la cea de-a doua.

În iubirea mea sinceră pentru frumoasele Țări Dunărene, îmi mai vin în gând și alte concluzii de tras din descrierea cea simplă de mai sus. Dar multe se vor fi schimbat fără de asta, în timpul din urmă. Poate chiar azi o existență problematică, precum acea a lui Vrânceanu, a devenit cu neputință; și un Ienache Puricescu, tânăr, n-ar putea fi împiedicat cu sila, în ziua de azi, să-și dezvolte inteligența sa, precum a fost răposatul meu prieten”[26].

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 99 pp. 146, 149

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 108, p. 215

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XIX, Iaşi 1927, pp. 161, 162

[4] Știbor Știrbu – cf. Gonța, Alexandru, Indicele numelor de locuri, București 1990, p. 47

[5] Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, vol. XX, Iași 1928, pp. 6, 7

[6] Florescu, George D., Andrei Vistierul şi Andrei Hatmanul-Logofătul, Bucureşti 1936, p. 5

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XXI, Iaşi 1915, pp. 248, 249

[8] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[9] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 1565, p. 510

[10] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 244

[11] Vereşti.

[12] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[13] România Liberă, Nr. 3163, Anul XII, vineri 18/30 martie 1888, p. 1

[14] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. I, București 1898, pp. 643, 644

[15] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. II, București 1899, p. 83

[16] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[17] Biserica Ortodoxă Română, Jurnal Periodic Ecleziastic, București 1905, Nr. 6, Anul 29, septembrie 1905, p. 679

[18] Monitorul Oficial, Nr. 229, 17 ianuarie 1908, p. 8481

[19] Monitorul Oficial, Nr. 82, 12 iulie 1908, p. 3840

[20] Biserica Ortodoxă Română, Jurnal Periodic Ecleziastic, București 1909, Nr. 3, Anul 33, iunie 1909, pp. 256

[21] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 68

[22] Monitorul Oficial, Nr. 287, 11 decembrie 1946, p. 12763

[23] Vestitul Vasile Barbu, lăutarul, zicălaş şi cobzar – n. n.

[24] Ion Angheluţă din Suceava, tatăl lui Năstase din Botoşani, bunicul fraţilor Ionică Ochialbi, Gheorghe Năstase Ochialbi şi Costache Pompieru din Iaşi şi, apoi, din Bucureşti – n. n.

[25] Toate ispisoacele și recensămintele anterioare confirmă că bucătarii boierești, ca și lăutarii, erau țigani; datorăm, deci, țiganilor și tradiția culinară, nu doar cea lăutărească – n. n.

[26] Kotzebue, Wilhelm, Lascăr Viorescu /O icoană a Moldovei din 1851, în România Liberă, Nr. 3238, Anul XII, joi 23 iunie / 5 iulie 1888, pp. 2, 3; Nr. 3241, Anul XII, marți 28 iunie / 10 iulie 1888, pp. 2, 3; Nr. 3457, Anul XIII, marţi 28 martie / 9 aprilie 1889, p. 2; Nr. 3459, Anul XIII, joi 30 martie / 11 aprilie 1889, pp. 2, 3;