Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tolva

TOLVA. Numele vechi al Vornicenilor, Tulova (mai recent, Tolva), în care personaje importante ale istoriei Moldovei, precum Drăgoi, vornic de Tulova, şi Oană, vornic de Tulova, sugerează existenţa unei vechi cetăţi, poate că doar din pământ şi întărituri de lemn, pe teritoriul Vornicenilor. Drăgoi Viteazul de la Tulova (Vornicenii de azi), membru al sfatului domnesc din Suceava, între anii 1392-1414),  a avut doi copii, pe Teodosie monah, ajuns stareţ al Moldoviţei, cu o moşie din vecinătatea mănăstirii Moldoviţa, şi o fată, Odochia, cu o moşiei din apropierea Tulovei. S-ar părea că ambii copii ai lui Drăgoi Viteazul de la Tulova erau de o frumuseţe desăvârşită, din moment ce moşia monahului Teodosie avea să se numească Frumosul, iar moşia Odochiei, Frumoasa. Ipoteza unor străvechi proprietari de moşii din Tulova, care-şi extind stăpânirea şi asupra munţilor din zona satelor câmpulungene, este confirmată de existenţa, ulterioară, a câtorva generaţii de Toloveni, care aveau să-şi revendice, în faţa scaunele de judecată valahe (în Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, dreptul valah s-a aplicat până după anul 1800) moşiile străbunilor, dar au pierdut, lipsindu-le uricele, care, de la Descălecat, încoace, ţineau loc de tradiţie, de „pe unde au stăpânit din veac”.

1429: Numele vetrei de sat vine, însă, de la Oană, fost vornic de Suceava şi promovat de Alexandru cel Bun vornic de Tulova, ctitorul mănăstirii Humor, care, în 3 iunie 1429, când moare, lasă „credincioasa visluşenie”, formată şi din satul de „pe Tulova, unde este curtea lor… şi Litanouţi” (Litenii Bucovinei)[1], pe lângă cele vreo douăzeci de sate, risipite prin întreaga Moldovă, fiilor săi Lazăr, Stanciul şi Costea. Cele două sate, Vorniceni şi Liteni, au un destin asemănător, ba de vetre vag populate, ba de selişti pustii, până la ocuparea Bucovinei de către austrieci,, când doar „Litanii lui Bogdan” aveau 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani.  Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „At the time of its incorporation into Austria Bukovina numbered scarcely six people per square mile.Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Paths rather than roads traversed the countryside, the province counted few bridges, and its largest towns of Suczawa, Sereth and Czernowitz had fallen into a state of urban decay after centuries of Ottoman neglect. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Czernowitz, later to become the provincial capital, was a town of some 200 mud huts, lacking even an adequate water supply.Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Bukovina’s few elementary schools hardly touched the broad basis of illiteracy which extended to the nobility and the clergy.Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism”[2].

1435: Jurământul față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[3]. Şi asta pentru că, „pe vremea lui Alexandru cel Bun încep a fi numiți, ca în Apus, boierii după moșii (Lupnic, Tulova, Voroneț, Toporăuți, Frătăuți, Serețel, Izghearțea, Cuciur, Silișău)”[4].

1621: În „Privilegiul general al Vornicului Coste Bucioc, prin care Gașpar Gratiani îi întărește toate moșiile, în „anul 7129, Apr. 31 de zile”, apar „și satul Horodnicenii, cu heleșteu și cu vadu de moară, pe pârâul Grădăștei, și satul Tulova, cu heleștei și cu mori, pre Șomuzul celu Mare, ce sunt în ținutul Sucevii”[5].

1742: Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii slatina, o selişte pustie[6], austriecii au înfiinţat, pe vatra vechii Tulova, în 1783, satul Ioseffalva, numit de români Tolva.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Vorniceni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace şi 6 birnici.

1892: Din 1892, funcţiona în sat o şcoală cu 2 clase[8].

1905: Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Vorniceni s-a construit în 1905.

1907: Numiţi Tulova, pe vremea întemeierii statalităţii moldave, Vornicenii au avut, în 1907, un vizitiu ungur românizat, Gheorghe Gal, care se pricepea să le zică din trişcă, repertoriul lui, pe care deja l-am fonotecat (în cele 300 de fonotecări selective), fiind unul instrumental vioi şi colorat. Alexandru Voievidca a cules, de la Gheorghe Gal, cântecele „Chindia” (nrumăr de catalog 195), „Rusască” (nr. 196), „Rusască” (nr.194), „Moldoveneasca” (nr. 193) şi „Horă” (nr.197).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tolova sau Strâmba, numire veche românească a comunei rurale de azi, Ioseffalva, distictul Gurahumora. Numirea de Tolova se găseşte pomenită într-un hrisov datând din 1435;iar numirea de Strâmba, într-un alt hrisov, din anul 1434. Tolova se împarte: în To­lova Mare, pe care este aşe­zată colonia maghiară Iosef­falva[9] şi în Tolova Mică sau Vorniceni, sediul familiilor româneşti. Tolova Mică, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Cuprinde, pe lângă moşia To­lova Mică propri-zisă, şi ferma La Şipot. Suprafaţa: 1,91 kmp; popu­laţia: 23 locuitori, aproape toţi izraeliţi. Are 5 case”[10].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941 – Tribunalul Iaşi[11]: Malcinschi Severin, elev, cu ultimul domiciliu în Suceava, Ştefan cel Mare, născut în comuna Vorniceni, judeţul Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conf. art. 258, 259, 260 din codul penal”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[12], următorii învăţători şi învăţătoare: Tudose Vasilica, comuna Vorniceni, jud. Suceava, media 7,56; Şusca Ioan, comuna Vorniceni, jud. Suceava, media 7,33”.

1947: Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[13], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Tudose Gheorghe, de la Vornicenii Mici, la Ilişeşti”.

[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, op. cit., XIV, XV, vol. I, p. 82, 83

[2] Ibidem, pag. 257

[3] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[4] Iorga, Nicolae, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Neamțului, București 1910, p. 14, nota 18

[5] Iorga, Nicolae, Noi documente basarabene, București 1914, p. 10

[6] BOGDAN, I., Sămile mănăstirilor de ţară din Moldova pe anul 1742, în Buletinul Comisiei istorice a României, Bucureşti, 1915

[7] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 159, 97

[9] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 224, 225

[11] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[12] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[13] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911