Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Solca

SOLCA. Istoria localităţii Solca începe cu o poveste de dragoste, cea dintre Solca, fiica lui Stan Fultic, şi Şandru Gherman Lazea, nepotul lui Dragoş Viteazul, cel anterior Descălecatului şi care stăpânea Câmpul lui Dragoş, adică ţinutul care se întinde de la Bacău până în megieşia Fălticenilor. Doi dintre feciorii acelui Dragoş, care nu trebuie confundat cu Dragoş din Bedeu, Descălecătorul, Sima Drăguşanul şi Stanislav Rotimpan, întemeiaseră sate dincoace de ocina părintească, Drăguşeni şi, respectiv, Rotopăneşti. La fel avea să procedeze şi Şandru Gherman, nepotul căruia i s-a zis Lazea pentru că lăzuise, adică defrişase geană întinsă de pădure la poalele obcinilor, întemeind satul care avea să poarte numele femeii iubite, Solca. Diverşi monografi bucovineni au căutat rădăcina etimologică a Solcăi prin câteva limbi europene, stârniţi imaginativ de existenţa unor localităţi cu nume identic prin cuprinsul Europei Centrale, şi s-au bucurat când au aflat, în maghiară, un cuvânt asemănător, care definea statutul de iobag.

1418: Istoria mărturisită a Solcăi începe în 15 ianuarie 1418, când urmaşii lui Şandru Gherman, Vlad şi Cârstea Goraeţ, au fost chemaţi în faţa divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma şi Sân, şi de nepoţii Balotă şi Dragoş, toţi doritori să devină stăpânitorii ocinei lăzuite de Şandru Gherman. În faţa scaunului de judecată voievodal, adevărul iese la lumină, iar revendicatorii de moşie necuvenită au fost sancţionaţi de Alexandru cel Bun cu o amendă de 80 de ruble („zavezcă vecinică”, pe care urma să o plătească, din nou, oricare dintre urmaşii lui Stoian, care „va începe cu ceartă sau cu pâră sau cu orice fel de răutate pentru acest sat”). Vreme de aproape un secol, istoria Solcăi rămâne în anonimat, iar neamul întemeietorilor decade, dând pierzaniei minunate poveşti, care, ulterior, numai în parte pot fi refăcute, cea mai tulburătoare dintre acestea fiind cea a unei descendenţe voievodale, poveste care îl legitima pe Luca Arbure să emită pretenţii la tronul Moldovei. „Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei. / Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată Maicolea, fiica lui Stoian, cu fiii săi, cu Cozma şi Sin, şi cu nepoţii săi, cu Balotă şi cu Dragoş, au pârât pe Vlad şi pe Crâstea din Solca, că acest sat de la Solca le-a fost lor ocină şi nu l-au putut dobândi. Iar Vlad şi Crâstea s-au îndreptăţit, iar Maicolea, cu fiii săi şi cu nepoţii săi, au lăsat înaintea noastră pe Vlad şi pe Crâstea în dreaptă avere şi au îndreptăţit pe Vlad şi pe Crâstea, înaintea noastră, chiar cu limba lor. / Şi noi am pus lui Vlad şi lui Crâstea zavescă veşnică, optzeci de ruble de argint topit, şi copiilor lor, şi fraţilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor şi întregului lor neam, cu Maicolea şi cu copiii ei, şi cu nepoţii ei şi cu tot neamul lor. Cine din ei va începe cu ceartă sau cu pâră sau cu orice răutate pentru acest sat, acela să plătească zavescă aceste 80 de ruble. / Iar la aceasta au fost mărturie: pan Oană vornic, pan Giurgiu de la Frătăuţi, pan Dragoşel, pan Oană, Stan vistier, Dan postelnic, Popşa Mihailo, Dămăcuş stolnic, Oană Bărbosul. / A scris Isaia logofăt, la Baia, în anul 6926 (1418), luna ianuarie 15”[1].

1461: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, când aceasta va fi de trebuinţă cuiva, că au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri, mari şi mici, pan Ivul Solca şi ginerele lui, Bogdan, fiul lui Herman, de bunăvoinţa lor şi nesiliţi de nimeni, şi s-au tocmit asupra ocinei lor: şi a dat Ivul lui Bogdan şi nepoatei sale, Stana, un privilegiu de la Alexandru voievod, care le era scris pe trei sate de la Moisie şi de la Solca, din partea lui Ivul, două case şi o slatină, iar Bogdan şi soţia lui, Stana, s-au lăsat înaintea noastră ca mai mult să nu plătească şi nici să nu pomenească, în veci, lui Ivul, pentru partea lui de sat, şi nici copiilor lui, şi nici nepoţilor lui şi nici întregului său neam, nici ei înşişi, şi nici copiii lor, şi nimeni din neamul lor, ci să aibă pace în veci. / Şi, de asemenea, au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Grada şi nepoţii ei, tot de bunăvoia lor, şi s-au tocmit cu sora sa, Cerna, a panului Ivul, şi a dat Grada şi nepoţii ei surorii (sale) Cerna din visluşenia tatălui lor, un sat pe Pârâul Negru, anume Miculeşti, unde (a fost) casa tatălui lor, Nicula, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. / De aceea, noi, văzând buna lor voie şi tocmeală cu toate părţile, şi noi de asemenea, şi de la noi, am dat şi am întărit panului Ivul partea lui de sat şi cu tot venitul şi cu hotarele pe care le-a folosit din veac şi care ascultă de această parte a lui de sat şi, pe Pârâul Negru, Miculeştii, şi a treia parte din vadul de pe Moldova. Toate acestea mai sus-scrise să-i fie uric şi cu tot venitul, lui şi soţiei lui, Cerna, şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor şi întregului lor neam, nestrămutat în vecii vecilor. / Iar hotarul Miculeştilor să fie pe unde le-au hotărnicit pan Albu, şi pan Lazea, şi pan Cozmiţa şi cu megieşii. / Iar la aceasta este marea mărturie a domniei mele, a mai sus-scrisului Ştefan voievod, şi a mitropolitului nostru, chir Teoctist, şi a boierilor noştri: pan Braevici, pan Manoilo, pan Stanciul, pan Vlaicul, pan Goian vornic, pan Ponici, pan Hotco al lui Creţu, pan Isaia de Neamţ, pan Steţco Dămăcuş, pan Paşco postelnic, pan Tador Ceaşnic, pan Zbiiarea stolnic, pan Ion comis şi alţi pani ai noştri, mari şi mici, care au fost la aceasta. / Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru pan Dobrul logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră la această carte a noastră şi peceţile boierilor noştri. / A scris Şteful, la Suceava, în anul 6969 (1461) august 8”[2].

1490: În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 41-a biserică, cu popă, la gura Solcăi”.

1502: Luca Arbure intră târziu în istoria Solcăi, din postura de „neamul cel mai apropiat”, precizată şi condiţionată de dreptul valah. În 7 martie 1502, Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrul Cozminului, după un asediu asupra Cetăţii Sucevei care a durat din 26 septembrie până în 16 octombrie 1497, cumpără „satul Solca Mică”, cu 680 zloţi tătăreşti, de la nepoţii lui Cârstea Goraeţ şi ai lui Şandru Gherman. Solca Mică este partea dinspre satul Arbore şi satul cunoscut, astăzi, sub acest nume, iar îndreptăţirea lui Luca Arbure de a cumpăra acest sat, din postura de „neamul cel mai apropiat”, vine pe linie maternă, de la Nastasia, fata lui Mihul din Solca şi sora lui Ivul Solca. Mihul era fiul lui Cârstea Goraeţ şi a avut un băiat, Ivul, şi o fată, Nastasia. Ivul Solca era căsătorit cu Cerna, fata lui Nicula din Niculeşti (cealaltă fată se numea Grada), şi a avut o fată, Stana, cea care îi va vinde lui Luca Arbure Solca Mică. Sora lui Ivul Solca, Nastasia, s-a căsătorit cu diacul domnesc Ivan Arbure, care, datorită vitejiei şi a ştiinţei de carte, va ajunge Pârcălab de Neamţ. Luca Arbure cunoştea, probabil, că prin Cerna, neamul lui se înrudea cu tatăl celui de-al doilea Descălecător al Moldovei, Nicula fiind ginerele lui Mic Crai şi, deci, cumnatul lui Bogdan I Întemeietorul, aşa că s-a simţit legitimat indirect să emită pretenţii la domnie, în condiţiile în care ramura aceasta crăiască începuse să se ofilească, odată cu moartea lui Bogdan Herman, soţul Stanei. / Bogdan Herman, ginerele lui Ivul Solca, era fiul lui Herman din Voitin, acel Herman (Gherman sau Germanul, fratele lui Iaţco), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat Voitinul, dar a murit tânăr, după ce a întemeiat un sat, Bogdăneştii, pe care l-a colonizat cu solcani, care-şi mai păstrează numele de obârşie şi astăzi. Murind Bogdan Herman, Stana şi cei doi copii se văd obligaţi să vândă mai toate moşiile lui Luca Arbure. Uricele voievodale vorbesc doar despre vânzarea moşiei Solca Mică, dar urmaşele lui Luca Arbure, inclusiv ginerii săi, Gavril Trotuşan şi Praxia (Plăieşul, în româna veche), revendică toate fostele moşii ale lui Ivul Solca de pe malul Moldovei, dar şi din Basarabia, ceea ce demonstrează că vânzările s-au făcut, că au existat şi urice, dar că acestea s-au pierdut de-a lungul timpului. / Moşia Solca Mică a fost moştenită de Ana, fosta soţie a lui Praxia (satul de lângă Fălticeni în înveşniceşte numele), care se va călugări, încredinţând drepturile ei patrimoniale unei nepoate.

1598: „În numele tatălui, fiului şi sfântului duh, a sfintei treimi de o fiinţă şi nedespărţită amin. / Iată eu, robul stăpânului meu, domnul Dumnezeu şi mântuitorul nostru Iisus Hristos, închinătorul sfintei treimi, Io Ieremie Moghila, voievod, din mila lui Dumnezeu, Ţării Moldovii, facem ştire cu această scrisoare a noastră tuturor cari o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, precum au venit înaintea noastră şi înaintea celor trei sfinţi părinţi ai ţării noastre, Kir Gheorghe Moghila, mitropolit de Suceava, şi Kir Agathon, episcop de Roman, şi Kir Amfilohi, episcop de Rădăuţi, şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveneşti, a mari şi a mici, credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava, de nimeni silite, nici asuprite, ci de a lor bună voie şi au schimbat a lor dreaptă şi adevărată ocină şi moşie şi danie, satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră (N.R.: e vorba de biserica şi curţile din Arbore), şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul, din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei, şi au făcut schimb cu părintele şi fratele domniei mele, Kir Gheorghe Moghila, mitropolit de Suceava, şi le-a dat sfinţia sa, schimb pentru schimb, a lui dreaptă ocină şi moşie şi cumpărătură, satul anume Stănileştii, cu loc de eleşteu şi de moară în ţinutul Hotin, care acel sat a fost sfinţiei sale jumătate moşie şi jumătate cumpărătură de la ruda lui, de la pan Dumitru Moghilici, şi uricul de moşie, pe care părinţii şi moşii lor l-au avut de la Ilie voievod şi din uricul de cumpărătură pe care l-a avut sfinţia sa de la Petru voievod; şi pentru mai mare întărire, confirmare şi tocmală, am mai dat domnia noastră acelei mai sus-scrise Părasca, jupâneasa Udrei, fiica Odochiei, nepoata Anei, şi nepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, şi fiicei sale, Nastasia, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava, 500 ughi roşii, înaintea întregului nostru sfat, iar atunci, la fel, domnia mea şi cu sfinţia sa, fratele domniei mele, Kir Gheorghe Moghila, mitropolit de Suceava, am binevoit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ale sale sfinte atotputernice drepturi, cu bună voia noastră şi cu inima noastră curată şi luminată, şi am dat, pentru cinstirea şi preamărirea lui Dumnezeu domnul şi mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi lăcaşului nostru de rugăciune, nou zidit, mănăstirii Suceviţa, unde este hramul învierii lui Dumnezeu domnul şi mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru pomenire şi pentru iertarea noastră sufletească şi a sfântrăposaţilor noştri părinţi şi pentru sănătatea trupească a domniei mele şi a prea iubitei mame a domniei mele, Maria, şi a doamnei mele, Elisavefta, şi a preaiubiţilor şi de Dumnezeu dăruiţilor copii ai domniei noastre, şi a lui Constantin Moghila voievod, şi a doamnei Erena, şi Maria, şi Catarina, şi a fraţilor domniei noastre, ca să fie acel sat, scris mai sus, Solca, ce-i la pârâul Solca, şi cu moară în Solca, şi cu biserică de piatră, cu case de piatră, şi cu pomete şi slatine, şi cu izvoare cu peşte, nou clăditului nostru locaş de rugăciune, sfintei mănăstiri de Suceviţa, de la noi uric şi ocină, cu tot venitul nesmintit, nici odinioară în veci, iar hotarul acelui sat mai sus scris, Solca, să fie, din toate părţile, după vechiul hotar, pe unde a umblat din veac; şi pentru aceasta, este credinţa domniei noastre mai sus scrise, noi Io Ieremie Moghila voievod (N.R.: urmează lista şi clasicul blestem, pe care nu le mai reproducem)… / A scris Pătraşco Boureanul, Suceava 7106 (1598) Martie 20 zile. / Ieremie voievod. Stroici logofăt, Nica”[3]

Solca, în 1917

1615: În 13 martie 1615, începe pentru Solca o altă poveste frumoasă, povestită, în carte domnească, de însuşi ctitorul, Ştefan Tomşa Vodă: „A început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca… Şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfântă biserică şi sfântă mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile pe apa Sucevii şi cu toate locurile şi hotarele şi cu vecinii de pe acele sate… ascultătoare de ocolul Bădeuţilor”. Şi tot atunci, dar prin uric separat, Tomşa dăruieşte mănăstirii sale şi „un număr de ţigani robi”, pe care 400 de ducaţi ungureşti, ţigani ai căror urmaşi îi vor înveseli, cu alăutele, şi pe călugării mănăstirii Putna, care, aşa cum povestea Iraclie Porumbescu, nu admiteau să pună de vreun sfânt de chef fără de sfârşit în absenţa „ţiganilor lăutari din Solca”.

1615: În 11 august 1615, Ştefan Tomşa desface dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducaţi, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Suceviţa, şi îşi înzestrează mănăstirea şi cu satul Solca; ce-i drept, despăgubind mănăstirea Suceviţa cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani şi cu bijuterii. / Ca şi Ivan Arbure, Ştefan Tomşa a avut o poveste interesantă. Era copil al nimănui, rătăcind din sat în sat, până s-a oploşit în casa popii din Rădăşeni, care l-a crescut şi la învăţat carte. Ajuns la adolescenţă, Tomşa a dispărut din nou şi s-a mai întors la Rădăşeni doar pentru a zidi o biserică şi pentru a înzestra comunitatea sătească, trăitoare „în loc strâmt”, cu o moşie întinsă în stânga drumului care ducea de la Fălticeni la Humor. / O tradiţie, conservată de Simion Florea Marian spune că Tomşa era gelos pe Anastasie Crâmca, Mitropolitul Moldovei, care ctitorise Dragomirna, pentru acea bijuterie arhitectonică şi că ar fi încercat să-l determine pe mitropolit să recunoască întâietatea Solcăi faţă de Dragomirna. Cum Crâmca tăcea, Ştefan Tomşa s-ar fi înfuriat şi l-ar fi lovit pe mitropolit cu buzduganul în piept. Cică, în puterea nopţii, simţindu-şi sfârşitul aproape, Crâmca ar fi cerut sfinţirea ctitoriei sale, mănăstirea Dragomirnei. Dacă e vorba de întâietate, confirmată şi de popor prin legendare, atunci tradiţia aceea merită reţinută, deşi falsifică adevărul, Anastasie Crâmca murind în 1631, la doi ani după ce s-a retras din scaunul mitropolitan. Ştefan Tomşa a dăruit călugărilor de la Solca, drept robi, familiile ţinganilor Oance, Ghervasii, Stepan, Savul, Şărban, Stoica, Ţandăr, Stancul, Stepan Stoicov şi Duţa, în 12 mai 1615, şi pe „Saca giude cu femeia Anna, cu feciorii lor, Agafie, Vasilii, Măria, Narte Faur, cu femeia lui Tecla, cu fii lor, Tima şi Andreiaşi, Victor Faur cu femeia lui Ştefana, cu feciorii lor, pecum şi, împreună cu familiile, pe Ştefan Faur, Guţul, Dumitru Guţ, Ilii, Sava Zlătari, Constantin, Grigorii Căldărari, în 17 iunie 1623[4].

1770: Călugării mănăstirii Solca, partizani ai ruşilor, precum mai toţi călugării mănăstirilor din Ţara de Sus a Moldovei, încă trăiau bucuria rodniciei vizitei pe care o făcuse, în 1770, la Petersburg, unde avea să fie primită de însăşi ţarina Ecaterina Alexeievna, o delegaţie pestriţă, formată din episcopi, egumeni şi boieri. „Duşi, cu mare cinste, înaintea măriei sale, Împăratriţii, cinci luni am petrecut acolo, în Sanctpeterburg, şi fiindcă şi sfânta mănăstire Moldoviţa era şi mai lipsă căt de vasă sfinte, de cărţi, aşa şi de veşminte… ni-am unit amăndoi spre o cerere, cerşind agiutoriu de la sfântul Dumnezeu, şi avănd şi un prieten vechiu al nostru, anume pre părintele kyr Ioan Tatiştiev, întăiul preot din înălţata curte măriei sale Împeratriţii, toată lipsa a acestor doao mănăstiri, Solca şi Moldoviţa, am atătat-o”[5], iar demersul, dublat de elogii exuberante, s-a soldat, pentru Solca, aşa cum se şi mizase, cu o „miluire” bogată: 9 vase de argint, 3 feloane „de adamaşă roşie cu flori săpate, cu pozomet de hir alb la spate şi pre la margini”, 3 stichare preoţeşti, 3 stichare diaconeşti, 3 epitachile, 3 orare, 6 naracviţe, 12 pocroveţe, toate din ştonf roşu sau din adamaşcă galbenă sau roşie, toate cu flori săpateşi cu pozomet alb şi lat împrejur. Şi s-au mai primit 2 poale de tetrapod şi de analoghii, 2 inditione pe prestol, 2 acoperământuri de prestol, preste Evanghelie, 2 acoperământuri la analoghii şi la jetfelnic, plus 37 cărţi „şi toate poleite, că chiar din comnata împărătească ni s-au dat”.

1725: În 12 februarie 1725, Lăzorescul cel bătrân din Todireşti, mărturiseşte, la cererea călugărilor solcani, care ar fi hotarul satului Solca, „precum am apucat din părinţii noştri cei bătrâni…, de unde se hotărăşte cu Dumitraşcu Nacul şi cu Comăneştii, pre rându, precum merge hotarul din valea Vodnii la Făgeţălul cel din gios şi pe la mogile şi pe lângă bordeiul lui Milici pi di sus, iar izvorul Socilor în gios, pân’ unde dă în Rostoşe; şi trece în ceea parte, peste Rostoşe, şi să sue la deal şi dă p’in limba cea de pădure şi treace piste drum şi apucă părăul până dă în Cajvana; şi trece părăul şi apucă la deal pi din sus de ultroane şi peste pădure în bour şi cade în Botoşana, pi den sus de casa lui Grămadă, prin ariea Oncii şi să scoboară la vale, pe piscu, şi cade în părău; şi apucă părăul la deal şi dă în poiană, în deal; din poiană să împart toate hotarăle, a Pârteştilor şi a Comăneştilor şi a Solcăi”. Dincolo de visele minunate ale ctitorului Ştefan Tomşa stă o realitate cenuşie, înnegurată, pentru că mănăstirea Solca, o construcţie frumoasă, împrejmuită cu ziduri tari, nu a prea fost, de-a lungul timpului, o rază de lumină, de iluminare creştină. Mănăstirea Solca a funcţionat şi ca închisoare feudală, iar călugării au deprins cu atâta oţărâre meşteşugul temnicerului fără inimă încât cruzimea a reverberat cumplit şi târziu în timp.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[6], din 1772-1773, înregistrează la Solca, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „93 – toată suma caselor”, însemnând 48 scutelnici ai mănăstirii Solca, 4 popi, 4 femei sărace şi 37 scutelnici cu salvogvardie.

1775: În 1775, într-un tabel, intitulat „Câţi ţigani are acmu sfânta mănăstire Solca”, Vartolomei Măzăreanu inscripţionează nume de oameni, ai căror urmaşi, peste un secol, se vor număra, aşa cum se va vedea, printre… fruntaşii români ai târguşorului Solca (Mereuţă, Timingeriu, Mihălaş etc.), ceea ce este şi normal, pentru că mulţi dintre robii ţigani ai mănăstirilor au fost, la origine, posluşnici sau vecini, dar care, prin căsătorie cu un rob ţigan sau cu o roabă ţigancă, deveneau, la rândul lor, robi. Opisul acesta anticreştin cuprinde următoarele nume: Tănasii Bălan a lui Bălan, care avea nevastă pe Palaghia, roabă la Humor; / Petre Bălan a lui Ion Bălan, cu nevasta Măriuţa, roabă la Putna; / Iacov Mereuţă a lui Mierăuţă, nepotul lui Dumitru, cu nevasta Marie, roabă la Putna; / Vasilii Mierăuţă, fratele lui Iacov, căsătorit cu moldovanca Parasca; / Ion Mierăuţă a lui Toader Mierăuţă, şi el nepotul lui Dumitru, căsătorit cu moldovanca Nastasia; / Chiruţă Mierăuţă, fratele lui Ion, căsătorit cu Dumitra, roabă la Humor; / Ianache Mierăuţă, frate cu Ion şi Chiruţă, căsătorit cu Maria, roabă la Humor; / Ştefan Mierăuţă, a lui Iacov Mierăuţă, căsătorit cu moldovanca Maria; / Vasili Mierăuţă, fratele lui Ştefan, căsătorit cu Parascheva, roabă la Putna; / Chiriiac Mierăuţă, frate cu Ştefan şi Vasile, căsătorit cu moldovanca Gafiţa; / Lupul Mierăuţă, al cincilea fecior al lui Iacov, căsătorit cu Chiţa, roabă la Rădăuţi; / Simeon Mihălaş, al lui Mihălaş Mierăuţă, căsătorit cu Catrina, roabă la Voroneţ; / Sava Mihălaş, fratele lui Simion, căsătorit cu Irina, roabă la Humor; / Lazor Mihălaş, frate cu Simeon şi Sava, căsătorit cu Ştefania, roabă la Pobrata (Probota); / Toader Mihălaş, al patrulea frate, căsătorit cu Varvara, roabă la Putna; / Filimon a lui Grigoros a lui Dumitru, căsătorit cu Irina, roabă la Moldoviţa; / Anton, fratele lui Filimon, căsătorit cu Tudosia, roabă la Moldoviţa; / Lupul, fiul lui Filimon, căsătorit cu Ioana, roabă la Humor; / Ioniţă, fiul lui Anton, căsătorit cu Catrina, roabă la Voroneţ; /  Constantin a lui Tofan a lui Grigoros, căsătorit cu Paraschiva, roabă la Voroneţ; / Toader Chimnigeri, căsătorit cu Ioana Lupului Calbou din Solca; / Sandul Ciubotari, căsătorit cu Iftimia din Solca; / Symeon Buchte, căsătorit cu Măriuţa, nepoata lui Calbou din Solca; / Ioan Calbou a Lupului Calbou a Bucosului (celebrul lăutar, despre care va vorbi Iraclie Porumbescu, într-o povestire despre un chef cu lăutari solcani, la Putna, din 1829), căsătorit cu Ioana, roabă la Putna; / Luca Frigură a lui Ion Frigură a lui Grogoros, căsătorit cu Ştefania, roabă la Putna; / Andreiaş Mirăuţă a lui Enache a lui Toader Mirăuţă, căsătorit cu Ioana, roabă la Slatina; / Agape a lui Anton a lui Grigoros, căsătorit cu Maria, roabă la Humor; / Ioniţă a lui Filimon a lui Grigoros, căsătorit cu Gaftona, roabă la Putna; / Ioniţă Mirăuţă, feciorul lui Iacov Mirăuţă, căsătorit cu Todosia, roabă la Moldoviţa; /Leonte a lui Toader Chimingeri a Lupului Calbou, căsătorit cu Maria din Solca; / Procop a lui Filimon a lui Grigoros, căsătorit cu Vasilca, roabă la Slatina; / Nechita a lui Chiriiac a lui Iacov, căsătorit cu Todosia, roabă la Slatina”[7].

Solca, panoramă

1778: Proprietarul ecleziast a fost, întotdeauna şi peste tot, unul nemilos şi lacom, iar mănăstirea Solca n-a făcut excepţie prin statutul ei de proprietar. Probabil că de asta, după 1750, când începe exodul ardelenesc spre nordul Moldovei, la Solca nu se stabilesc decât două familii, cea a plugarului Timoftei Rusu, din Borşa pe Someş, şi cea a plugarului Ioan Berdavan, din Şieu pe Someş, ambele sosite în 1778.

1781: Dintre întâmplările mărturisite, care întinează pe veci imaginea ctitoriei lui Ştefan Tomşa, cea mai cumplită mi se pare a fi cea care începe în 21 mai 1781, când călugărul Ghedeon a ucis un om, pe Dumitru Hepciu din Bădeuţi. Călugărul l-a întâlnit pe drum, pe când iobagul mergea la târg, la Rădăuţi, să vândă nişte tutun. Pus în fiare, bietul sătean a fost bătut de nemilosul călugăr, în beciurile mănăstireşti, până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, a fost lăsat să plece, dar omul s-a prăbuşit într-un şanţ din apropierea mănăstirii, iar fratele lui, găsindu-l, s-a plâns la isprăvnicie. Enervat de atâta „obrăznicie”, călugărul Ghedeon i-a pus în fiare pe amândoi fraţii şi i-a bătut cu pumnii săi prea cucernici până ce Dumitru Hepciu a murit. Fratele supravieţuitor a fost obligat să-şi pună degetul însângerat pe o scrisoare de iertare, menită să-l scutească de criminalul călugăr de consecinţe nedorite, apoi a fost aruncat în şanţul de dincoace de zidurile mănăstireşti. / Cumplită poveste, dar, şi mai cumplit, ea s-a petrecut aievea, fiind amplu descrisă, într-o plângere către autorităţi, de socrul celui ucis, ţăranul Hrihor Sanciuc din Bădeuţi.

1784: După laicizarea proprietarului funciar, prin secularizarea averilor mănăstireşti şi prin împroprietărirea obştilor săteşti, şi la nivel de familie, şi la nivel de obşte, cu pământuri arabile, fâneţe, imaşuri şi păduri, Solca începe să prospere. În 1774, la venirea austriecilor, satul avea 85 de familii; zece ani mai târziu, în 1784, avea 225 familii. Ulterior, pentru că prezenta condiţiile dezvoltării unei staţiuni balneare, Solca se urbanizează rapid, după modelul burgurilor de prin preajma Vienei, iar afluxul de evrei, nemţi şi poloni, care puteau realiza această urbanizare, determină o sporire a populaţiei la 2.312 locuitori, în 1895, când primar al Solcăi era un român, Ioan Rusu.

1786: „Baronul Enzenberg a lucrat cu zelul obișnuit pentru îmbunătățirea stării Bucovinei[8]. Și succesul nu a reușit să se concretizeze. O imagine foarte vie a progresului pe care țara l-a făcut sub administrația lui Enzenberg, în special în ultimii ani, este evidentă în raportul Rationarium Provinciae, din 25 februarie 1786[9]… / Enzenberg enumeră următoarele ameliorări: a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia”.

1788, Hacquet: „Mănăstirea Solca a fost, până acum, câţiva ani, o mănăstire de călugări, tot atât de bogată şi de plină de călugări ca şi Putna, dar acum am găsit-o prefăcută în magazie pentru trupele imperiale, cantonate în Moldova turcească. Arhitectura şi dispoziţia lăuntrică erau aceleaşi”[10].

1802, Rohrer: „De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent de comunicaţie, între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia (N.N.: „Drumul Împărătesc” dintre Bistriţa şi Cernăuţi, prin Păltinoasa, Solca, Vicov), pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără nici o despăgubire. Odinioară, nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum, care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc, peste tot, case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai, numiţi de „Vorspann” (N.N.: „de deplasare”), care costă, câte unul, 10 creiţari de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este recomandat să călătoreşti. / Marele împărat Iosif a fost acela, care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundu Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului, ce merge din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile”[11].

1807: Comună urbană încă din 1819, cu privilegii de a ţine târguri, din 23 februarie 1823, Solca râvnea la statutul de staţiune climaterică, încă din 7 iulie 1807, când, după cercetări temeinice, făcute, prin diverse localităţi bucovinene, de Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinei, acesta şi, câteva zile mai târziu, Johann von Platzer, şeful Administraţiei Bucovinei, propuneau valorificarea izvoarelor minerale, dar cele patru staţiuni climaterice, de la Vatra Dornei, Solca, Lăpuşna şi Iacobeni încep să funcţioneze, cu resurse şi locaţii limitate, abia după anul 1845.

1813: Din 1813, Solca avea şi o şcoală românească, pe lângă biserica fostei mănăstiri, dar cu predare bilingvă, în română şi în germană. Fostul sat începea să arate, încet, încet, ca un orăşel, pe măsură ce începeau să se dezvolte şi diverse industrii, singura industrie solcană tradiţională fiind, până la venirea austriecilor, cea a fabricării berii, mănăstirea Solca având, încă din secolul al XVII-lea, deci cel mult la câteva decenii de la ctitorirea mănăstirii, prima fabrică de bere din Bucovina, dezvoltată cu succes de cuvioşii călugări şi doar modernizată, sub diverşi patroni germani şi evrei (Salomon Rudich, M. Koffen, Mihel Rudich etc.), în epoca stăpânirii austriece. Şi mai avea Solca, în 1817, când împăratul Francisc I, vizitând Bucovina, a păşit şi pe minunatele ei plaiuri, şi o fabrică de sticlă, la care lucrau nemţi, proveniţi din Boemia, dar care o duceau greu cu viaţa de fiecare zi, deşi sticlăria Solcăi era exportată, datorită arendaşului evreu din Suceava, aproape în întregime prin imperiul turcesc. Şi mai exista la Solca, din 1812, şi un depozit de preluare a aurului de la aurarii ţigani, care îl procurau spălând nisipurile râurilor de munte şi, mai ales, pe cele ale Bistriţei Aurii.

1829, Iraclie Porumbescu: pivniţei cu vinuri mănăstireşti şi-mi porunci ca fiecărui ieromonah şi diacon, care ar cere, să-i dau până la o oca (cofa) de vin şi numai să-l însemnez în catastihul ce mi-l dete, scris gata cu numele tuturor ieromonahilor şi diaconilor. Monahii şi Noviţii n-aveau acel folos ori beneficiu comun, dar căpătau şi ei, câteodată, dacă se rugau îndeosebi la Arhimandritul. / Tot „pentru închinare şi jertfire” veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava. Cântaseră, adică, aceşti lăutari la hram, la părintele Ştefan (Bunceac), la Vicovu-de-sus; acest părinte Ştefan era ştiut şi numit, în întregul ţinut, „popa galanton” şi, după acel hram, veniră acei lăutari şi la mănăstire, care era aproape, cum zisei eu, după spusa lor: „pentru închinare şi jertfire”. Era însă în presupus „tuzul în şoldenii”, părintele Lavrenti Chirilescu, care era de loc, aşişderea, din Vicovu-de-sus, că adică cuvioşia sa, prin fraţii şi neamurile sale, ce le avea acolo, la Vicov, ar fi pus la cale acea venire a ţiganilor lăutari la mănăstire, „pentru închinare şi jertfire”. Fie, însă, cum va fi fost: lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic, veniră, după sfârşitul Liturghiei, aflându-se călugării la Trapeză (la masă, la mâncare). / Se închinară lăutarii, intraţi în curtea mănăstirii, cu multe cruci, în toate părţile, şi, aflând de la cineva că părinţii se află la prânz, se băgară în pavilionul ce acoperea fântâna de lângă Trapezărie (sala de mâncare), ca şi când ar fi vrut să-şi arate modestia în sfântul locaş şi nu se vâră, acum, deodată, mai în interiorul mănăstirii. / Călugării ieşiră de la masă, se puseră, după regulă, rând cu faţa spre biserică şi se închinară, în chip de mulţumită ctitorului mănăstirii pentru hrana ce o au acolo (căci rugăciunea după masă o făceau înlăuntrul Trapezăriei), şi-apoi, închinându-se toţi către Arhimandritul, ce porni spre locuinţa sa, şi mai întorcându-se în Trapezărie, ca să-şi ia câte ceva din rămăşiţele porţiei de mâncare, porniră a se împrăştia pe la chiliile lor. / Acum ieşiră Ţiganii, de lângă fântână. Călugării, la zărirea lor, cu uneltele muzicale, nu cred să fi fost cu putinţă să nu se fi simţit, fiecare din ei, ca electrizaţi prin inimă, aducându-şi aminte de lume, în care şi ei, odată, au trăit… ah, de lume, zic, să nu-şi fi adus aminte, d-apoi de cele din lume, ce li le aminteau bieţilor călugări acele unelte muzicale ale lăutarilor!… / Dar, atunci, numai ce văd un baston, ridicându-se după spatele mele – vai, era bastonul… arhimandritului! Trosc peste potcap, de capul ţiganului, trosc în scripca lui… Lavrenti şi călugării suflară în lumini şi fuga după poloboace; ţigani călcau unii pe altul, bojbăind în întunric, să scape afară… se auzea bietul bas troncănind, când se pălea de pereţii pivniţei”[12].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[13].

1887: O întâmplare aparent hazlie, dar, din păcate, caracteristică neamului românesc de-a pururea, s-a petrecut la Poieni-Solca, în anul 1887. „Sosind timpul să se ridice şi-n Poieni şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de-a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente. Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala? / Profesorul de universitate, Drul Ion alui G. Sbiera, a dăruit, mai nainte, încă din al său 20 de prăjini de loc, anume să se rădice pe el şcoala comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică”. / Fruntaşii comunali, pricepând că nu pot face afaceri necinstite pe seama donaţiei lui I.G. Sbiera, au hotărât să… cumpere, prin licitaţie cu strigare, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă de la o văduvă, pe care bucată de loc s-au plătit 800 de florini. S-a strâns piatră, prin muncă obştească, dar s-au întocmit acte de plată de „câte 13 florini stânjenul”, iar pentru bârne, tăiate din pădurea satului, s-au făcut acte de „câte 3 florini bucata”, apoi „s-au tocmit meşteri din Solca, cărora li s-au făgăduit 650 florini ca să dee gata şcoala”. Într-un an de zile, deci până în 1888, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” nu mai exista nici un crucer, şcoala arăta ca vai de ea, iar perceptorul comunal s-a năpustit asupra sătenilor ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. Sătenii, trecând prin această experienţă, a proclamat folcloric: „Şcoala este sărăcia noastră!”. Şi, astfel, marele cărturar bucovinean, I.G. Sbiera, al cărui frate, Nicolae, fusese paroh şi la Solca, nu şi-a mai putut lega numele, printr-o binefacere, de satul din marginea Solcăi.

1890: În 1890, Solca avea 2.312 locuitori, conduşi de primarul Ioan Rusu. Cei doi învăţători; Emil Karpierz şi Iosefina Drozdovska continuau munca, încheiată în 1887, de învăţătorul Vichentiu Ianovici. Preot al bisericii orientale era Epifaniu Bacinschi, născut în 1845, uns preot în 1869, ajutat de cantorul Epifanie Vasilovschi.

1891: „Duminică, la 5 Iulie stil nou 1891, între orele 10 şi 11 a.m., a sosit şeful ţării, contele de Pace, de la Suceviţa, la Solca. Solcanii i-au ridicat un portal, de altmintrea foarte frumos, dară fără nici o inscripţie, ci purtând numai, pe o parte, pajura austriacă, şi pe alta, emblema ţării. / Cam pe la orele 10 şi jumătate, între salve de săcăluşuri şi cântările musicei din Sadagura, ce se află angajată pentru sezonul de vară în parcul renumit din Solca, înaltul oaspe, tras de cei 4 cai roibi şi frumoşi ai arhimandritului din sfânta mănăstire Suceviţa,  a intrat în Solca, alergându-i înainte 8 călăreţi Solcani şi prefectul districtual, în trăsura-i proprie. Alături cu preşedintele, şedea consilierul guvernial Pompe (N.N.: viitor şef al ţării). / Stând destinat, în programă, ca loc de descălecare, hotelul cel mare din loc, în centrul oraşului, s-a postat în faţa acestuia toată inteligenţa, formând un spalir mare, în fruntea căruia se găseau 9 preoţi orientali şi 5 romano şi greco-catolici, toţi amploaiaţii şi toată inteligenţa din Solca, iar la capătul de cătră intrarea în hotel, reprezentanţa comunei politice Solca, în frunte cu vrednicul ei antiste, George Ghinghelovschi, care, când veni preşedintele în dreptul lui, îi ţinu o alocuţiune de bineventare, în limba română, la care Domnia sa a răspuns tot româneşte. / În sala frumos pregătită, a fost condus preşedintele de judele Cozub şi de prefectul Rottenburg, care ambii îşi au meritele lor pentru strălucita primire, ce i s-a făcut înaltului oaspe. Reprezentările s-au făcut în sală. / Cei 9 preoţi orientali, care, la dorinţa expresă a preşedintelui, s-au prezentat mai întâi, ieşind, s-au îndreptat cu toţii spre străvechea lor biserică din loc, înţelegând, de la parochul local (N.N.: Epifaniu Bacinschi, născut în 1845, preot din 1869), că în programă stă şi vizitarea acesteia. / După reprezentări, care au durat mai bine de 1 şi jumătate ore, a vizitat preşedintele biserica romano-catolică, şcoala (N.N: cu doi învăţători, ambii din 1878, Emil Carpis şi Iosefina Drosdovska), casa parochială a preotului romano-catolic, judecătoria, perceptoria, biserica orientală, biroul administratorului silvic Kronabeter, gendarmeria, berăria, oficiul poştal şi telegrafic şi, în fine, Institutul Balnear al Doctorului Beilich, unde s-a scăldat, între orele 1 şi 2 p.m. / În biserica orientală, l-a aşteptat popor foarte numeros, apoi cei 9 preoţi, dintre care 3 (Epifaniu Bacinschi, Nicolae Sbiera şi Epifaniu Wasilowski)  s-au îmbrăcat în epitrachile şi feloane şi au făcut, îndată după intrarea oaspeţilor, slavoslavia cea mare, la care s-a spus ectenia pentru sănătatea Împăratului, a mitropolitului şi a preşedintelui, încheindu-se cu cântarea „Mulţi ani!”, pentru acest din urmă. / După cântarea aceasta, seniorul funcţionarilor, parochul Sbiera (N.N.: Nicolae Sbiera, fratele cărturarului bucovinean, paroh în Botoşana, pe atunci) dând sfintele Evanghelie şi cruce preşedintelui, spre sărutare, îi ţinu încă o alocuţiune scurtă, în limba română, în care aminti de fericitul în Domnul, Rotkirch, fost şef al Bucovinei, care să-şi fi câştigat merite mari pentru ţară, îl rugă să fie scut pentru drepturile poporului român, de aici, din ţară, sancţionate de tron şi garantate prin legi, numai în măsura în care se va convinge despre credinţa, alipirea, lealitatea, bunătatea şi blândeţea acestui popor. / Prânzul l-a luat, dimpreună cu 12 persoane, la judele Cozub. / Pe la orele 3 ¾ p.m., a mers preşedintele, pe timp foarte scurt, în parcul renumit din pădurea Solcii, şi apoi a plecat, prin Pârteştii-de-sus, la Cacica”[14].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat. / Raport anual, pagina 111 (Lucrări de restaurare în biserici gr.or.). „Conservatorul Romstorfer a făcut un raport detaliat asupra fostei biserici mănăstirești din Revna, în Bucovina. De asemenea, a dat un raport despre fosta biserică mănăstirească din Solca și despre cea pe care a studiat-o în Arbore și s-a decis să atragă atenția Ministerului cezaro-crăiesc de culte și instruire asupra acestor monumente. Ulterior, el a făcut şi alte comunicări cu privire la restaurarea bisericii din Solca, distrusă de trăsnet, ulterior. Același conservator a raportat și despre lucrările de restaurare necesare în biserica mănăstirii de la Humor și a fost numit profesorul Luntz să se ocupe de restaurarea menționată în decizia Ministerului cezaro-crăiesc al Cultelor și Instruirii. Mai mult, el a subliniat că, de-a lungul vremii, clădirilor bisericii din Bucovina nu li s-a acordat deloc îngrijirea necesară. Comisia Centrală a recunoscut importanța deosebită a acestui raport, dar și-a menținut punctul de vedere, afirmând că, din păcate, nu primește rapoarte despre puținele renovări din Bucovina, care au loc, deoarece nu se încearcă aproape nimic, în atâtea locuri, pentru a elimina răul structural existent“[15].

1892: Fabrica de rachiu din Solca (propinaţie), din 1892, când s-a stabilit în târguşor, în calitate şi de deputat, Mochiu Schartstein, dar afacerea nu pare să fi fost prea rentabilă pe plan local, pentru că, „deşi, acum, de 2 ani şede în Solca, la propinaţie şi vinde rachiu şi alte băuturi… rachiul nu se prea vinde, afară numai cu păharul, la vreo câţiva fliuşcari, căci şi Solcanii au lăsat băutura rachiului, mai tot satul. Mochiu are, la noi, în sat, o casă, care au dat-o la alţi Jidani în năimală. Mochiu tot se ţine de deputăţie, şi antistele nu voieşte să cheme un substitut în locul lui, cu toate că la alte şedinţi săteşti nu vine niciodată, foarte rar când vine”[16].

1892: Raportului anual, pagina 118 (Biserica parohială gr. or. din Solca). „Cu referire la proiectul de restaurare a bisericii greco-orientale din Solca, Ministerul cezaro-crăiesc al Cultelor și Educaţiei a aprobat şi recomantat Comisiei Centrale, pentru execuţie, proiectul întocmit“[17].

1892: „Medic în districtul Solcei a fost ales, la 10 Februarie 1892, domnul Dr. Krolikowski. Contracandidatul său era Dr. E. Beilich, care, cu toate că vorbeşte româneşte, în decursul celor trei ani, de când se află acolo, nu şi-a putut, se vede, câştiga simpatiile Românilor şi, aşa, nu a primit nici un singur vot. / Despre Dr. Krolikowski, care, adevărat, e galiţian şi încă nu ştie limba română, aflăm că s-a pus, cu tot dinadinsul, pe studiul limbii române. Notăm că, între concurenţii la acel post, nu s-a găsit nici un român”[18].

1892: „Un loc de cură climatic-terapeutic, înzestrat cu toate potenţele de vindecare moderne, a devenit, în frumoasa noastră ţară, o adevărată trebuinţă actuală. Începutul, în această privinţă, s-a făcut, ce e drept, înainte de asta, cu vreo câţiva ani; dar cele mai noi triumfuri ale medicinii, pe acest teren, încă nu au ajuns, până acum, nici într-un loc al ducatului nostru, accesibile publicului ce suferă, şi fiii patriei noastre, cu diferite boli, trebuiau, an de an, să caute ajutor şi însănătoşare cu grele jertfe materiale, în locuri de cură şi în sanatorii îndepărtate. Şi patria noastră, totuşi, e binecuvântată cu regiuni de munte plăcute, idilice, care sunt în stare să satisfacă şi celor mai stricte cerinţe ale unui loc de cură, pe deplin corespunzător în privinţe igienice; îndrumăm la locurile de cură Lăpuşna şi Solca, care stau în cel mai bun renume şi care, în ciuda defectelor mijloacelor de cură, ce se află acolo, devin, pe fiecare an, mai cercetate şi au adus, deja, unei mulţimi de bolnavi vindecare şi însănătoşare. / Prin bogate experienţe practice şi intuiţii personale, convins despre condiţiunile fundamentale naturale şi excelente ale locului de cură climatic Solca, domnul Dr. Hermann Poras, medic cercual c.r. şi consilier în Rădăuţi, a luat hotărârea de a înfiinţa, acolo, un sanatoriu şi de a-l preda publicului spre folosinţă, deja cu finea lui Mai 1892. Noi atragem, deja, de pe acum, atenţiunea publicului asupra acestei instituţiuni umanitare. / Solca zace în parcea sud-vestică a Bucovinei, într-o vale a Carpaţilor, închisă din toate părţile, şi e, astfel, foarte bine scutită de vânturile molestatoare. Întreaga coastă din partea sud-vestică a locului e acoperită cu brazi şi molizi înalţi, care dau atmosferei un miros balsamic-organic şi formează un factor de căpetenie al potenţelor de vindecare particulare. / Clima e domoală şi, în urma poziţiei scutite, desele schimbări de temperatură sunt excluse. Căile sunt bine prunduite, aşa că, şi în timp de ploaie, sunt scutite de tină. Formarea colbului, ce irită organele de respiraţie, se reduce la un minim. Apa de băut e liberă de baccile şi de substanţe organice ce putrezesc, e limpede şi răcoritoare. Pentru băi se foloseşte o apă de aceeaşi calitate. / Având privilegiul a vedea planurile sanatoriului ce are să se înfiinţeze, practicabilitatea şi desăvârşirea acelora ne-a frapat formal. Planurile au fost lucrate de domnul George Bardel, arhitectul băilor de renume universal de la Gleichenberg, şi sunt înzestrate cu toate calităţile excelente ale sanatoriilor moderne. Ele conţin o clădire principală, în care se află localurile de lipsă pentru terapie şi aranjamentele pentru întrebuinţarea băilor speciale, un restaurant şi, în etajul prim, până la 20 odăi frumoase, cu scopul de a întreţine pacienţii cu pensiune întreagă. Pacienţilor le stă la dispoziţie o sufragerie comună. Aquaduct şi canalizare, se înţelege, nu lipsesc. / O casă de maşini, separată, va îngriji de exploatarea neconturbată. / Întreg sanatoriul va sta sub conducerea proprietarului său, renumit, deja, ca medic bun, şi nu vor lipsi nici puterile de ajutor pentru băi, înfăşare, masaje, electrizări etc. / Preţurile moderate, ce se pun în perspectivă, vor contribui, desigur, în mare măsură, la prosperarea sanatoriului. / Clădirea s-a început, deja, luna trecută şi, la timpul său, vom aduce detalii despre toate pregătirile care se fac”[19].

1894: „În Iulie 1894, s-a escris (N.N.: anunţat) concursul pentru ocuparea postului de medic pentru Districtul sanitar Solca, în care concurs, lângă celelalte condiţiuni, s-a cerut şi cunoştinţa perfectă a limbilor ţării, aşadar a limbii române şi rutene. La concurs au luat parte trei medici, dl. Dr. Beilich, Dr. Lauer, ambii Bucovineni, şi Galiţianul Dr. Weinberg. Cei doi medici bucovineni au corespuns tuturor condiţiunilor concursului: Weinberg, însă, declară singur, în petiţiunea sa, că condiţiunii în privinţa limbii române nu poate corespunde. / După cum este cunoscut, Districtul sanitar al Solcei e, afară de câteva comune germane şi puţini Ruteni, cu totul românesc şi, deci, aceasta, la ocuparea postului, trebuia luat în considerare, având medicul a fi pentru popor. Dar ce se întâmplă? / Domnul căpitan al districtului Gurahumorului (N.N: prefectul, deci) Roller fixează termenul pentru alegerea medicului districtual pe ziua de 17 Octombrie 1894 şi apare, singur în persoană, la alegere. Sosind în Solca, a citat la sine pe primari şi le-a comunicat numele celor trei candidaţi, exprimând, totodată, dorinţa sa, că i-ar plăcea dacă Weinberg ar fi ales medic districtual. Votarea s-a făcut şi Weinberg a fost ales. / Weinberg, Galiţianul, a aflat sălaş în Bucovina, şi prin a cui bunătate?, prin bunătatea domnului Roller, care e foarte interesat de binele comunelor şi a locuitorilor din acel district, dacă le dă un medic care nu se va putea înţelege cu dânşii. / Doi dintre primarii care au luat parte la votare, anume Filip Urechia din Cajvana şi Todoraş din Poieni, au votat pentru Dr. Beilich, motivând că, dacă el nu este de legea lor, cunoaşte limba, şi doctorul şi bolnavul trebuie să se înţeleagă. Ca şi aceşti doi a votat şi administratorul de silve şi domenii, dl. Kronabetter, care, deşi străin, seamănă să aibă mai multă inimă pentru popor şi cunoaşte mai bine toate referinţele districtului Solcei decât domnul căpitan (N.N.: prefect)… / Se zvoneşte, pe la noi, că în întreaga afacere să aibă şi medicul districtual al Cernăuţului, Dr. Poras, oareşcare interes, deoarece ar voi să nu aibă concurent la Solca, ceea ce îi pare a fi Dr. Beilich, care şi-a instalat un institut hidropatic în Solca. Dar cine e Dr. Poras? Poate fi orişicine şi să se împeneze şi mai mult în mândria lui, nouă puţin ne pasă de el, noi avem a calcula cu interesele noastre şi ale poporului din districul nostru sanitar, nu cu interesele materiale ale lui Dr. Poras… / Şt.[20]”.

1895: „Precum se ştie, s-a escris, în 13 Decemvre 1895, concursul pentru ocuparea postului de învăţător superior la şcoala de patru clase din Solca, cu limbile de propunere germană şi română. Între altele, se cere de la competenţi şi qualificarea pentru instrucţiunea religiunei romano-catolice. Să vedem, acum, ce fel de referinţi confesionale şi naţionale există la această şcoală, şi aceste, odată constatate, vom dovedi, în mod neîndoielnic, că şi de astă dată se ocoleşte legea, în detrimentul Românilor şi cu vădita intenţiune de a da neamului român o nouă lovitură. Datele ce le aduc aice sunt extrase din şematismul învăţătorilor bucovineni, compus pe baza datelor oficiale din anul 1894. Deci nu ni se va putea reproşa că scoatem aceste date dintr-un izvor necompetent. Ele au fost compuse de actualul conducător al şcoalei din Solca, Emil Karpietz, polon şi fost organist la biserica catolică, revăzute fiind de inspectorul şcolar Chodakowski. Prin urmare, de doi oameni care sigur că nu-s „Dacoromâni”. / În acest şematism, aflăm că şcolarii ce au frecventat şcoala aceasta au fost, după naţionalitate, 202 germani, 211 români, 2 ruteni şi 1 maghiar. După confesiune, au fost romano-catolici 191, greco-catolici 2, greco-orientali 193, mozaici 30. / Acum să vedem eclatanta boscărie. Se ştie că cei 211 români sunt toţi greco-orientali. Cu toate acestea, aflăm, însă, induşi, în rubrica greco-orientali, numai 193, va să zică pe 8 români i-a papat şematismul. Asta-i una. / Să vedem, acum, pe cei romano-catolici. Dacă sumăm pe toţi şcolarii neromâni, aflăm suma totală 205. Zicem că toţi ar fi germani. Din aceşti, însă, 30 sunt Jidovi şi 2 greco-catolici. Dacă sustragem, din 205, pe aceşti 32, rămân 173 romano-catolici. Karpierz şi Chodakovski au aflat, însă, dacă sustragi, din 205, 32, rămân 191. O, sărmanul Adam Riese” (N.N.: autor de manuale şcolare). Ce ar zice el, aflând aceasta? / Unde-i, deci, majoritatea romano-catolică, pe care se bazează domnii, cerând de la conducător qualificare pentru religiunea romano-catolică? / Încă ceva. Presupunem că n-ar exista o majoritate absolută de şcolari ai unei confesiuni, variind, din an, în an, lucru ce se poate. Cum vine, atunci, Consiliul şcolar să pretindă de la conducător qualificarea amintită? / Emisul ministerial din 30 Iulie 1883, Nr. 13696, normează, dar, foarte clar, regulile după care să se proceadă la ocuparea postului de conducător la o şcoală cu majoritatea confesională fluctuantă. El sună: „La escrierea concursului pentru ocuparea postului de conducător la şcoli, ai căror şcolari, răstimp de 5 ani, care au premers escrierii concursului, n-au format, în mediu, o majoritate absolută a unei şi aceleiaşi confesiuni, n-are să se ţină cont de paragraful 48, punct 2 al emisului din 8 Iulie 1883, Nr. 10618, prin care se normează că, în respectivele escrieri de concursuri, să li se ceară petenţilor qualificarea pentru instrcţiunea religiunei”. Potrivit şi din acest punct de vedere, concursul acesta stă în contrazicere cu legea. / Dl Chodakowski, protectorul organistului din Solca, pe care ar dori să-l vadă conducător al şcolii de acolo, ni este ostil. Fie că o face din proprie iniţiativă, fie că la ordinul inspectorului Tumlirz, puţin ne importă. Faptul ca atare e, însă, revoltător. Căci abstragere făcând de la motivele amintite, cari vorbesc în contra ocupării postului de conducător al şcoalei din Solca prin un petent romano-catolic, precum e Karpierz, aceasta mai are şi alt cusur. Dumnealui, adică, nu posedă qualificarea din limba română, cu toate că şcoala e cercetată, putem zice, de o majoritate de cpopii români. Ce-i drept, cazuri de aceste se întâmplă, de un timp, încoace, în toată Bucovina. Dovada cea mai bună ni-o dă Siretiul, undre vrau s-o aşeze pe domnişoara Gibisch, care nici idee n-are de limba română. De ce n-o trimit la Galiţia? Pentru Galiţia ar fi, ca polonă, o bună profesoară, pentru Siret nu-i decât o povară fatală. / Ei, nu-i Bucovina ţară de joc? Nu-i Românul helot aice? Unde eşti, „egală îndreptăţire”? Vom vedea cum s-a decide afacerea aceasta şi cea din Siret, în Consiliul şcoar al ţării. Orişicum, avem o verigă mai mult în lungul lanţ al nedreptăţilor ce ni se fac. / D. Sentinela”[21].

1896: „Bucovina. În cadrul ședinței din 12 iunie 1896, s-au dezbătut următoarele chestiuni: / 1). Opinia experților privind introducerea inhalărilor de lignosulfit la o instituție de sănătate prin cură cu apă rece din Solca (referent: S. R. Dr. Zalocziecki). / 2). Opinia experților privind redeschiderea unei instalații extinse de tratare a apei  în Solca și introducerea inhalărilor de lignosulfit în aceasta (referent: S. R. Dr. Zalocziecki). / 3). Cererea privind necesitatea creării unui cod de construcție al Ducatului Bucovinei (Președinte: S. R. Dr. Rudnik). Atunci când s-a dezbătut pe această temă, au fost discutate în detaliu condițiile nefavorabile de igienă a clădirilor din mediul rural şi repercusiunile lor pentru sănătatea publică și crearea unui cod de construcție pentru terenul plat, care încă lipsea complet la momentul respectiv, precum și revizuirea codului de construcție existent pentru orașul Cernăuți, la fel de urgent. // În cadrul ședinței din 30 iunie, l. J. au fost dezbătute următoarele teme: / 1). Opinia experților cu privire la deschiderea unei staţiuni de cură în Dornawatra, recent construită de Direcția cezaro-crăiască a fondului religios greco-oriental, în ceea ce privește utilizarea noii versiuni a direcției menționate în Dornawatra și Pojana Negri de către consilierul instanței, prof. Dr. Ernst Ludwig, care a examinat chimic sursele de fier, în scopuri terapeutice (referent: consilier guvernamental de stat, Dr. Kluczenko). / 2). Opinia experților cu privire la revizuirea propusă a Farmacopeei Austriei, Edit. VIII (referenţi: S. R. Dr. Lazarus și S. R. Prof. Dr. Pribram)”[22].

1896: Românii, ce-i drept, se cam trăseseră mai spre marginea străvechii ocini natale, mai ales spre Poieni, dar aveau şi un boier al lor, armean de origine, Tigran cavaler de Pruncul, care ţinea sus steagul românismului. În casa boierului s-a înfiinţat, în anul 1896, cabinetul de lectură „Sentinela Poporului”, care avea, încă din start, 300 de cărţi (un număr impresionant pentru vremurile acelea), 4 abonamente la gazete şi o avere de 56 florini şi 68 creiţari. Membrii acestei biblioteci în formare erau, iarăşi, impresionant de mulţi, 70, şi se reuneau, duminică de duminică, sub autoritatea vicepreşedintelui Bogdan Găină şi a secretarului Dumitru Mitric-Bruja, pentru a citi cărţi sau a asculta ce se citeşte şi pentru a pune ţara la cale, inclusiv prin înfiinţarea unei cooperative raiffeisiene încă de prin 1900, sub aceeaşi tripletă de luminători obşteşti.

1896: Cabinetul de lectură „Sentinela poporului din Solca” s-a înfiinţat, conform materialului de sinteză, „Cabinetele noastre de cetire”, publicat de „Călindariul poporului Bucovinean, Anul XIII, 1900, pp. 99-106, în 1896, în casa notarului Tigran cav. de Pruncul, cu Bogdan Găină preşedinte şi cu Ioan Cornea secretar (în calendarul de sfârşit de an, în locul lui Ioan Cornea avea să fie trecut învăţătorul Dimitrie Mitric-Bruja; din relatarea care urmează, vom vedea că primul preşedinte a fost preotul-crâşmar al Solcii, Epifanie Bacinschi). Cabinetul avea, iniţial, 70 membri (după un an de „succese”, doar… 45), 300 de cărţi, 4 abonamente la gazete româneşti şi o avere de 56 florini şi 68 creiţari. / Din nefericire, după un an, când se produce o nouă explozie de entuziasm local, nici după ani şi ani, Cabinetul de lectură nu înseamnă nimic, nu produce nimic, ci doar improvizează monden şi ştiriseşte ba de un demagog, ba despre altul, afişând şi nume de membri în comitetul unei mondenităţi inutile, ba chiar păguboasă. O astfel de mondenitate ieftină avea să se petreacă, la un an de la înfiinţarea „Sentinelei poporului”, cu aplombul caracteristic solcanilor, cei pe care viitorul Erou al Bucovinei, avea să-i caracterizeze ca fiind „toţi politicieni înnăscuţi şi toţi candidaţi la vornicie”: // „Multă trudă a costat până ce i-a succes vrednicului amic al poporului român, domnului Eusebie Zaharovschi, candidat jurist, de a aduce la viaţă Societatea de cetire „Sentinela poporului” în Solca. Deşi societatea aceasta de cetire şi-a luat un avânt frumos, fiind prevăzută cu cărţi potrivite şi cu gazete poporale, totuşi, prin nepăsarea şi lipsa totală de interes a membrilor şi, mai ales, prin intrigile urâte ale potrivnicilor, a decăzut deja într-atâta, încât a ajuns în primejdia de a fi desfiinţată. Mijlocirii şi stăruinţei neobosite a domnului Eusebie Zaharovschi însă este de mulţumit, că s-a delăturat pericolul şi s-a dat societăţii iarăşi un sobor nou, întrunindu-se, în scopul realegerii comitetului, adunarea generală a Societăţii „Sentinela poporului” din Solca, care a avut loc Duminică, în 24 Octovrie 1897. / Rostind preşedintele Societăţii, parochul local, Epifanie Bacinschi, o cuvântare frumoasă şi arătând scopul adunării, declară şedinţa deschisă şi predă, înainte de alegerea comitetului, cuvântul domnului Eusebie Zaharovschi (N.N.: fratele celebrului „popă Zaharovschi”, satirizat de Ion Grămadă, într-o broşură), care, prin o vorbire din inimă isvorâtă şi la inimă pătrunzătoare, a ştiut să atragă atenţiunea poporenilor, să încurajeze pe toţi, din nou, la muncă, pe terenul naţional şi cultural. Ţin de bine a extrage următoarele mesage din această vorbire, care a avut un efect foarte mare asupra celor întruniţi: / „A trecut timp îndelungat, de când fusesem noi, toţi, însufleţiţi de un gând ceresc, ca să ne adunăm în frăţie şi ca să înfiinţăm o vatră luminătoare, o vatră menită spre încălzirea simţămintelor naţionale ale mult iubitului nostru popor. S-a înfiinţat, atunci, aici, această vatră, aşa numită „Sentinela poporului”, societatea de cetire, care are de scop luminarea spiritului şi unirea noastră în cugete, în fapte folositoare şi în Dumnezeu. Cred că am semănat, atunci, grăunţe bune, binevoitoare şi folositoare. Însă, venind, după un an, spre a vedea roadele, am aflat, spre cea mai mare părere de rău, cum că roadele semănăturii acestei au ieşit foarte slabe. Totuşi, încă nu mă las descuragiat! Şi va fi foarte trist ca să ne lăsăm descurageaţi! Ba, din contra, omul şi, mai ales, Românul să fie însufleţit de activitate neobosită şi speranţă pentru mai fericitul viitor, prin toată viaţa sa! Numai una voiesc să vă zic, iubiţilor confraţi! De vi s-a dat un talant aşa de scump, nu-l îngropaţi, precum a făcut servitorul cel fără minte, despre care ne istoriseşte Sfânta Scriptură, ci întrebuinţaţi-l aşa ca să aveiţi folos dintr-însul! De au stăruit prietenii neamului român ca să se înfiinţeze, cu încuviinţarea înaltului guvern, şi în Solca societatea de cetire, acest liman al luminării şi deşteptării, atunci toţi să purtaţi grijă, ca societatea aceasta să se susţină şi să înflorească. Nu ascultaţi pe vicleanul Iţic sau Avram sau nu ştiu cum se mai cheamă creatura cu faţa nespălată, care, văzând că unul sau altul are trebuinţă de dânsul sau că unul sau altul a luat pe datorie marfă la dânsul, pune toate puterile sale de a-l reţine de la vatra deşteptării şi luminării, ca mai uşor să-l poată stoarce fără milă şi cruţare, precum se stoarce o lămâie, şi ca să se poată trage folosul său propriu. Ce sunteţi datori plătiţi, după puţinţă, cât mai degrabă şi feriţi-vă, în viitor, de primejdioasa viclenie a diavolului! Mai bine să dăm mână cu mână şi să ne unim la faptă bună. Mai bine să fim, cu sinceritatecu gândul şi cu inima unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Că numai aşa vom putea să ajungem la bunăstarea la care au ajuns potrivnicii noştri, prin unirea lor. Să nu ne trădăm unul pe altul, să nu mergem unul sau altul – precum se întâmplă adeseori – la cârciumă, la cuibul potrivnicilor noştri (N.N.: la concureţa preotului-cârciumar Bacinschi, care-şi avea cârciuma în Parcul Staţiunii), şi să trădeze, să spună ce s-a vorbit aici şi să ne vândă pentru un păhar de holercă. Niciunul dintre noi n-a putea să dovedească că, măcar o dată, a trădat un jidan pe altul, că ar fi spus vreodată un jidan ce a vorbit ori s-a făcut în cuibul jidănesc. Prin trădare, îngroapă trădătorul nu numai pe confraţii săi, ci mai ales pe sine însuşi, fiindcă, prin aceasta, dă el vrăjmaşilor arma în mână, cu care nimiceşte, apoi, potrivnicul, fără cruţare, atât pe trădătorul însuşi, cât şi pe confraţii săi. Deci, să convenim, sârguincios, la la vatra luminării, „Sentinela poporului”, şi să fim activ uniţi în cugete, în fapte bune şi în Dumnezeu, şi să ţinem taină despre cele zise şi făcute de societatea noastră. Despre vorbele şi faptele în societatea noastră, însă, nu trebuie noi să avem grijă, pentru că noi, căutând drumul care duce la dezvoltarea minţii şi a spiritului, vorbim şi isprăvim faptele care le şi doreşte pentru noi Înalt Prea Luminatul şi Prea Iubitul nostru Împărat, pentru a cărui lungă şi glorioasă vieţuire vă provoc ca să conglăsuiţi cu mine: Majestatea Sa Împăratul nostru Francisc Iosif I să trăiască mulţi şi fericiţi ani!”. / Aici, urmează entuziastice strigăte de „Să trăiască!”. / În legătură cu acest discurs, a ţinut să sublinieze şi cunoscutul prieten şi binevoitor al poporului român, domnul Tigran caaler de Pruncul, notar cezaro-crăiesc în Solca, către poporenii prezenţi, că a fost o cuvântare foarte bine întocmită, arătându-le calea luminării, ferindu-i de ispita potrivnicilor, ferindu-i de cârciumă, acest loc al faptelor diavoleşti şi izvorul fărădelegilor şi, primind, la sfârşit, de la toţi poporenii făgăduinţa de a nu mai umbla mai mult la cârciumă, ci de a cerceta sârguincios Societatea „Sentinela poporului”. / După aceste trei cuvântări, a urmat alegerea comitetului. Refuzând parochul local, domnul Epifanie Bacinschi, candidatura la locul de president, a fost ales president domnul Tigran cav. de Pruncul, însă numai sub aceea condiţie, dacă toţi membrii vor ţine promisiunea de a nu umbla mai mult la cârciumă şi de a cerceta sârguincios societatea. // Comitetul s-a constituit în următorul mod: president – Tigran cav. de Pruncul, vicepresident – domnul Epifanie Bacinschi, secretar a.h. – Eusebie Zaharovschi, cassar – Ioan Cornea; întâiul controlor – Ioan Vasilovschi, al doilea controlor – Ioan Valaşciuc, bibliotecar – Epifanie Vasilovschi. / În comisia judecătoare, s-au ales: Ştefan Alaci, Dumitru Mărula, Jakob Cufner. // După alegerea comitetului, au urmat feliurite convorbiri şi consfătuiri ale membrilor, care sunt 45 la număr; totodată, vă comunic îmbucurătorul fapt că, la iniţiativa domnului Eusebie Zaharovschi şi a domnului Tigran cav. de Pruncul, au făcut, cu bună voie, toţi membrii societăţii, ridicând mâinile în sus, făgăduinţa solemnă de a nu mai umbla deloc la cârciumă şi de a ţine taină despre cele vorbite şi făcute în societate. / Mulţumind noul president al Societăţii, domnul Tigran cav. de Pruncul, poporenilor prezenţi pentru participarea la adunarea generală şi pentru făgăduinţa de a cerceta, în fiecare Duminecă şi sărbătorile, Societatea, şi dorind, în scurt, buna vedere, declară şedinţa de închisă. / Un gospodar”[23].

1897: Adăpostită în cuibarul munţilor şi al dealurilor subcarpatice („regiunea dealurilor vine în contact direct cu muntele”, „încreţiturile carpatice sunt în mai imediată atingere cu scutul înţepenit al platformei ruseşti… podişul moldovenesc ajunge până la cutele Carpaţilor de fliş”, iar apele sunt „în legătură cu bogatele zăcăminte de sare… sărate sau amare, cu sulfat de magneziu, având unele iod şi brom”[24]), „într-o poziţiune scutită de vânturi, cu climă caldă neschimbăcioasă”[25], Solca a fost şi este renumită, ba îşi datorează şi renumele climateric de odinioară, acestei armonii cu natura, care face să beneficieze de o „climă plăcută subalpină cu schimbări minimale de temperatură. Aer curat, balsamic şi bogat de ozon”[26]. / „Nu încape, aici, a pertracta, de-amăruntul, împregiurările climatice într-adevăr excepţionale ale locului Solca. Am dovedit în alt loc (vezi „Verhandlungen der k.k. zoologisch botanischen Gesellschaft”, Viena 1897) că zona inferioară a Carpaţilor Orientali aparţine regiunii baltice cu climat temperat. / Localitatea Solca are, în urma situaţiei geografice particulare, un climat de tot deosebit de celelalte văi Carpatine şi se aseamănă mai mult cu climatul oceanic al Europei Occidentale. Climatul Solcei e caracterizat prin diferenţa minimală între temperaturile zilei şi ale nopţii, lipsa de extreme rapide. Aerul conţine mai multă umezeală, în urma situaţiei geografice, şi devine şi mai sănătos prin evaporarea pădurilor aceroase, care încongiură localitatea. / Pământul însă e sec şi pietros, prin urmare nu există vreo evaporare de umezeală din mlaştini, care ar fi nefavorabilă. Asemenea, e foarte caracteristică lipsa totală de colb (ceea ce nu o aflăm aiurea, nici în Bucovina, nici în ţările vecine, fie chiar în munţi) şi a curentelor de aer mai vehemente. În această privinţă, amintesc faptul, desigur foarte interesant, că, în decursul lunilor Iulie, până la finea lui Septembrie 1897, am expus, în fiecare zi, cu excepţia puţinelor zile de tot ploioase, o lampă de petroleu deschisă, pe o masă, în grădina pentru cercetări entemologice, de la 8, până la vreo 10 seara, şi numai o dată (în 17 Septembrie) lampa a fost stinsă de vânt. În oricare altă localitate bucovineană aşaceva ar fi de tot imposibil. Vegetaţiunea şi raporturile faunistice sunt, de asemenea, analoge cu Europa Occidentală – despre aceasta, public o dare de seamă în revista Societăţii Internaţionale Entomologice din Zurich, care va apare în scurt timp. / Mulţi dintre vizitatorii Solcii, care au frecventat staţiuni balneare analoge, s-au întors iarăşi încoace şi o preferă celorlalte, ţinând-o de superioară, în privinţa climatică, localităţilor Gleichenberg, Ragaz şi Reichenhall”[27].

1897: „Solca, 24 August 1897. O excursiune cu urmări grave. Dumineca trecută, o societate de doi ingineri şi un cadet, doamne şi copii, a venit aici, în primblare, dinspre Rădăuţi. Mica societate, aşezată la o masă, în parc, conversa. De la o vreme, unul din cei doi ingineri îşi ajustase aparatul său de fotografiat, ca să scoată câteva peisaje din apropierea staţiunii balneare. Dar Israel Schmidt vine şi se tot învârteşte în dreptul aparatului, anume ca să sâcâie pe inginer. Acesta îl roagă politicos să-i lese locul liber, în raza aparatului. Schmidt se retrage, deocamdată, se duce de vorbeşte nuş’ce cu câţiva ovrei din parc, aţâţă, apoi, pe nişte ţânci de copii ca să se ducă, să steie în dreptul aparatului, şi, văzând că copiii nu îndrăznesc, revine el însuşi şi, din nou, începe a se plimba în raza aparatului, îndreptat ca să pozeze. / La această provocare evidentă, inginerul şi ceilalţi de la masă îl întreabă de ce împiedică, aşa, fotografierea. Schmidt, cu un ton obraznic, răspunde că aşa-i place lui. / Inginerul îi mai spune, încă o dată, cu binele, dar hotărâtor, să-l lese în pace. Schmidt, însă, nu numai că nu vrea să înţeleagă de cuvânt, dar mai răspunde şi foarte arogant, că nu-i pasă lui de astfel de societate creştină. Atunci, inginerul, scos din răbdări, îl ia de piept şi-l dă la o parte. / Un grup de jidani se formase, deja, în acel loc, şi unul din ei dă lui Schmidt un cortel. Schmidt ia cortelul, se repede la inginer şi-l loveşte drept în cap. În faţa acestui act de violenţă neaşteptat, al doilea inginer se scoală de la masă şi sare iute în ajutorul camaradului său, lovind pe Schmidt cu bastonul. O droaie de jidani se strâng şi sar, atunci, asupra acestui din urmă. Decât ca să-l nimicească de viu, strigau ei cât puteau. Avântul lor suprem, în cumplita lor turbare, avea asta de solemn: că erau peste 300, cari vociferau şi ameninţau pe un singur creştin. Acesta se pune în defensivă, cu bastonul. / Mulţimea înaintează spre dânsul, lăudându-se că-l va călca în picioare. Dar inginerul, văzându-se ameninţat de a fi înnăduşit de mulţimea lor, începe să mişte bastonul. Natural că nu glumea cu cei care dau năvală asupra lui: pe cine-l croia bine, croit era şi o lua la tălpăşiţa. / De la o vreme, cea mai mare parte dintre ovrei fac câţiva paşi înapoi, puţini mai încearcă să se repeadă asupra inginerului, dar în zadar; căci acesta, cu o linişte perfectă şi un curaj care nu dădu greş nici o clipă, îi ţine pe toţi în respect, la o anumită distanţă. Dar, pe când parte din ovreii ce asaltase pe inginer aleargă să cheme în ajutor forţa armată, geandarmi şi poliţie, sosesc alţi jidani, cu bâte, drugi şi despicături de lemne. Atunci începe momentul critic. Numărul covârşitor al ovreilor înarmaţi cu ciomege ar fi putut, în clipă, să strivească mica societate a celor doi ingineri, dacă câţiva cetăţeni creştini, germani şi români, atraşi de zgomotul infernal al ovreilor, n-ar fi intervenit la timp. / Escortaţi de către creştini, inginerii şi ai lor pot părăsi locul acela şi ajung până în dreptul restauraţiei Kramer, urmăriţi de mulţimea iritată. Aici se întâlnesc cu geandarmii şi cu poliţaiul, alarmaţi, căci ovreii strigaseră prin oraş că e „riviliţii” şi că sunt 7 răniţi şi 3 morţi din ai lor. / Creştinii spun autorităţii faptul, întocmai cum s-a petrecut. Jidanii, însă, strigă, cu toţii, că inginerul a sărit, tam nisam, ca să-i ucidă cu „botul”. Destul că poliţaiul n-a găsit de cuviinţă să cheme vreun doctor specialist, ca să se constate dacă inginerul e, în adevăr, aşa de şuchiet cum spun ei. Mulţimea vocifera într-un chip îngrozitor. / Poliţia invită pe ingineri şi societatea lor la Casa Comunală, ca să facă depunerile lor. După aceea, alege o sumă de martori numai dintre ovrei; nici un creştin, din câţi au fost acolo ca martori oculari, n-a fost chemat. După ce ajung la primărie, poliţia începe a cerceta faptul şi trimite trăsuri în oraş după alţi martori, tot numai jidani. / În urmă, inginerii sunt lăsaţi în libertate, cu toate urletele ovreilor adunaţi la primărie, cari cereau să fie puşi cu topuzul la dubă. Faptul de a exclude pe creştini de la mărturie a fost viu comentat şi discutat de cătră cetăţenii din Solca. Mulţi sunt, încă şi astăzi, iritaţi. Totuşi, nu trebuie să ne grăbim de a-l interpreta, numaidecât, în defavoarea poliţiei. E posibil ca ea, pusă în cunoştinţa cazului, ştiind cum s-a iscat scandalul, prin indolenţa lui Schmidt, despre care, de altmintrelea, se ştie că e un netrebnic şi e rău notat la poliţie, a socotit de prisos a mai chema şi martori creştini. La restauraţia Kramer, poliţaiul a auzit, din gura tuturor creştinilor, cum a provocat Schmidt pe cei doi ingineri. / Cel mai regretabil moment este că întreaga societate ovreiască s-a declarat solidară cu zurbagii lui Schmidt. Noi dorim ca fierberea ce se observă la unii cetăţeni creştini, numai pentru faptul că poliţia n-a mai chemat, şi la Casa Comunală, martori dintre creştini, să se domolească şi să aştepte toţi verdictul autorităţilor. Pănă atunci, nu pricepem de ce s-ar alarma creştinii că n-o să li se facă dreptate. Să nu piardă, deci, răbdarea, cu o zădarnică revoltă a sufletului lor adânc jignit, ce-i drept, dar trebuie să aştepte şi să aibă încredere în diregătorii lor. Noi sperăm şi, deci, asigurăm că autorităţile de jos, ca şi cele de sus, vor fi la înălţimea lor şi vor da justa satisfacţiune spiritelor agitate”[28].

1898: „În 1898, administrația forestieră a început construcția traseelor ​​forestiere pe văi individuale, ceea ce a permis eliminarea treptată a plutelor, care erau destul de scump de întreținut. Astfel de sisteme de transport trebuie să fie făcute și după Solca și Suceviţa, pentru a putea aduce cu eficienţă lemnul la gaterele situate acolo”[29].

Solca, în 1917

1898: „Serbare jubiliară în Solca. Cu ocaziunea serbării de 18 August, s-a redigeat următorul: Protocol al şedinţei festive din 18 august 1898. / Şedinţa festivă, cu ocaziunea zilei natale şi a jubileului de 50 ani a Majestăţii Sale, a prea graţiosului nostru Împărat, s-a ţinut în locaţiile domnului Ioan Rusu din loc. Din cauză că s-au aşteptat oaspeţii anunţaţi din Cernăuţi, nu s-a deschis şedinţa festivă la orele 2 d.m., ci abia la 5 ½ d.m., în care răstimp s-au cetit unele poveşti din partea domnilor Epifanie Vasilovschi şi Bogdan Găină. Văzând că nu sosesc oaspeţii din Cernăuţi, au cetit, nefiind deja prezidentul cabinetului, domnul părinte Epifanie Bacinschi de faţă, din cauze private, domnul jurist abs. Bogdan Găină, dintâiu, depeşa sosită din Cernăuţi, de la domnul deputat din Camera Imperială Dr. George Popovici, care sună astfel: / „Reţinut fiind de afaceri urgente la Cernăuţi, regret din inimă că nu pot lua parte la petrecerea frumoasă a cabinetului din Solca. / Dr. George Popovici”. / Depeşa a fost luată la cunoştinţă cu entuziaste strigăte de „Să trăiască!”. / Înaintea unui număr foarte impozant de gospodari şi gospodine, nu însă flecăi şi fete, din Solca şi Glit şi în prezenţa stimaţiolor oaspeţi, a domnului Grigorie Malinescu, cu stimata doamnă, soţia, din Bucureşti (România), domnului Ivan baron Capri, din Iacobeşti, domnului Tigran cavaler de Pruncul, doamnei Corne, cari toţi au urmat invitării, deşi din părţi străine, în număr egal cu inteligenţa din Solca, care a preferat a merge la pădure şi nu la şedinţa festivă a Cabinetului de lectură. / Înaintea numărului de aproximativ 50 de gospodari, vreo 5 gospodine şi vreo 5 din inteligenţă, au deschis şedinţa festivă, nefiind prezidentul cabinetului de lectură de faţă, domnul jurist abs. Bogdan Găină, cu discursul festiv pentru Majestatea Sa, a prea iubitului nostru Împărat Francisc Iosif I, care discurs, venind din inimă, a purces în inimile tuturor ascultătorilor, desfăşurând însemnătatea zilei de 18 August şi a anului 1898 pentru întreaga Austrie, toate ţărişoarele ei şi pentru toate popoarele şi naţiunile lor, aşadară şi pentru Românii bucovineni, cari au avut fericirea de a fi stăpâniţi, timp de 50 de ani, de un împărat atât de bun, de milos, de energic şi de iubitor de pace. Discursul acesta a fost, de multe ori, întrerupt prin entuziasmul provocat de poporeni, cari strigau, din răsputeri, „Trăiască, bravo, aşa-i” etc., şi s-a încheiat cu provocarea domnului orator ca toţi să strige, cu domnia sa, din toate puterile, de 3 ori, „Să trăiască iubitul nostru Împărat!”. / Domnul Tigran cav. de Pruncul face propunerea ca Cabinetul să trimeată o depeşă de omagii la Majestatea Sa, în următorul mod: // „Cabinet-Kanzlei, Wien. Gefertigier rom. Lesevereiu in Solca, Bukowina, unterbreitet allerunterthanigst dem allerhochsten Kaiserthrone seine tiefempfundenenen Lojalitatsgefuhle in Liebe, Treue und Ergebenheit. / Sentinela Poporului”. // Propunerea s-a primit cu mare aclamaţiune. Mai departe, face gospodarul Dimitrie Marula propunerea ca să se trimeată şi domnului deputat imperial Dr. George Popovici, care cu trup nu e între noi, însă cu gând, cu suflet şi cu inimă, o depeşă, în următorul mod: / „Vă salutăm şi regretăm că n-aţi venit, vă aşteptăm însă cât de curând. / Sentinela poporului”. / Propunerea încă s-a primit cu mare entuziasm. Domnul Bogdan Găină desfăşură, într-o cuvântare fulminantă, activitatea sau, mai bine zis, neactivitatea Cabinetului, prin timp de doi ani, faţă cu alte cabinete mai tinere şi îşi exprimă părerea de rău că inteligenţa din loc, mai ales doamnele şi domnişoarele române din loc şi împrejurime, nu arată nici un interes faţă de cabinet, din care causă este imposibil a arangea o petrecere poporală, deşi poporul o doreşte, nefiind, în timp de doi ani, niciuna. Tot părerea aceasta şi-o exprimă, într-o cuvântare frumoasă, şi domnul Tigran cav. de Pruncul. / Înainte de ce se închide şedinţa festivă, mai ceteşte domnul Bogdan Găină unele pasaje din „Deşteptarea” şi „Patria” despre viitoarele alegeri dietale şi mulţumeşte, pe cât poporului, care s-a adunat într-un număr aşa de mare, atât şi onoraţilor oaspeţi, domni şi doamne, cari au binevoit a onora cu prezenţa dumnealor, asigurându-le că Cabinetul de lectură îşi va aduce totdeauna aminte de ziua aceasta memorabilă şi va căuta să deie, de acu, înainte, mai multe semne de viaţă. / Şedinţa festivă s-a închis de domnul Bogdan Găină, la orele 7 seara, cu entuziaste strigăte de „Să trăiască!” oratorul. / Solca, 22 August 1898. / Pentru secretar: Ioan Corne, cassar”[30].

1898: Pe structura Cabinetului de lectură „Sentinela poporului din Solca”, s-a înfiinţat, în 9/21 august 1898, Însoţirea raiffeisiană din Solca şi Clit, cu 96, apoi cu 100 de partaşi, cu preotul Modest Avram preşedinte, sub direcţiunea farmacistului Alexandru Braha, vicepreşedinte fiind Alexandru Marcovici, iar membri ai direcţiunii, Ph. Hohenthal şi Franz Schatz. Ioan Cornea fusese ales vistiernic al noii bănci rurale, practic a treia din Bucovina. Comunicatul oficial al Însoţirii: // „Însoţirea de păstrare şi credit / Pentru / Solca şi Glit / însoţire registrată cu garanţă nemărginită (sistem Raiffeisen) / în Solca. / Începutul activităţii: 9/21 August 1898. / Depuneri spre păstrare se primesc de la ori-şi-cine şi se fructifică cu 6 procente. / Împrumuturi se dau numai membrilor cu procente fără provisiuni sau alte taxe. / Procentele se solvesc înainte. / Membrii însoţirii pot fi numai locuitorii din Solca şi Glit; ei sunt rugaţi în interesul lor propriu a se înscrie cât se poate de mulţi. / Însoţirea care s-a înfiinţat cu ajutorul înaltului comitet al ţării scoposeşte ridicarea şi promovarea stării morale şi materiale a membrilor săi; orice scop de câştig este eschis. / Orele de oficiu sunt stătorite dela 2-4 ore p.m. a fiecărei Dumineci în localităţile D-lui Ioan Cornea în Solca. / Afară de orele de oficiu se dau desluşiri de cătră cei subscrişi. / Presidentul consiliului de controlă:      Alecsandru Braha.            / Director: Epifanie Bacinschi. / Visternic: Ioan Cornea”[31].

1899, descrierea lui Mitric-Bruja: „Din cele 235 comune şi moşii administrative ale Bucovinei, unele din ele au câştigat, cu timpul, o însemnătate deosebită, atât în viaţa lor administrativă-politică, cât şi în viaţa lor firească. Asemenea preferinţă firească i se cuvine şi orăşelului Solca. Orăşelul sau târguşorul Solca este, de aceea, preferat de maica natură, că dânsa i-a dat o poziţie foarte atrăgătoare şi o climă osebit de priincioasă sănătăţii. În urma acestei poziţiuni, Solca a devenit, în decursul timpului, şi loc de staţiune climatică, loc de cură şi de petrecere pentru mii şi mii de suflete, ce caută, aici, însănătoşire şi recreaţie, în timpul cel cald de vară. Necesitatea cere să vedem întrucât acest târguşor şi-a câştigat, astăzi, reputaţia şi reclama unui loc climatic, loc de cură sau staţiune balneară-terapeutică. / Privind teritoriul local al Solcei, apoi vedem că plastica acestuia formează un cazan, închis de cătră Apus, Sud şi Nord, de munţii Carpaţilor păduroşi, ce formează, cătră Ost, ca o înclinaţiune mică spre Sud, un şes întins, acompaniat, iarăşi, de codri mândri şi frumoşi. Poziţia geografică a orăşelului zace la încrucişarea meridianului 43 grade 31 minute lung. o. de la Ferro sau 61 grade 10 minute 51 secunde lung. O. de la Grenwich şi a paralelului 57 grade 44 minute lăţ. N, iar înălţimea reliefului asupra Mării Negre măsură 622 (după alţii, 522) metri. În urma acestor circumstanţe poziţionale, clima Solcei este una din cele mai priincioase şi mai recomandabile sănătăţii omeneşti, întru a satisface pe deplin modului de vieţuire. Orăşelul Solca este, cea mai mare parte, scutit de vânturi mari, de aceea şi aerul înălţimei absolute nu este deloc aspru. / Teritoriul Solcei are mai multe variaţiuni terasice. De la şes neted şi până la piscuri de munţi carpatini, acoperiţi, giur-împregiur, cu păduri întinse de brad, plastica teritoriului înclinează, mai mult, la o privelişte în formă de terase. Ca vecin, comuna Solca are, spre Nord, un vârf de munte înalt, numit Pleşul (841 m)… Cătră Apus, Solca are parte numai de munţii Carpaţilor, care se extind, aici, în mase şi grupuri mari, sub fel de fel de nume de vârfuri, care de care mai înalt şi mai altcum plăsmuit. Dealul Vodei de 1718 m şi ceva, mai depărtat, Pietrele Muerii, cu înălţime uriaşă, sunt, în această parte, pentru privitor, cele mai caracteristice. O coamă înaltă, de 890 m, formează frontiera între Solca şi Pojana-Miculi. Comunicaţia între aceste două sate este exclusiv pedestră. Un pedestru bun ajunge, de la Solca, la Poiana-Miculi în 1 ½ oră. Cătră răsărit, Solca se hotărăşte cu teritoriul Arborei, iar către Sud-Ost, cu cel al Poienilor. Comunele Glit şi Părteştii-de-jos sunt în apropierea Solcei, cam la o depărtare de ½ (¾ ) ore. Comuna Poienilor este despărţită de Solca numai printr-o pădurice cu arbori frunzoşi, parte brădet. Această pădurice este foarte atrăgătoare şi cei mai mulţi oaspeţi varatici întreprind excursiuni într-acolo. / Caracteristica târguşorului este o expresie montană şi seamănă foarte mult cu cea a oraşelor montane, precum Humor, Câmpulung, Dorna. În prima linie, vezi toate vilele private şi edificiile publice, înşirate de-a lungul drumului împărătesc, ce trece prin centru… / De-a lungul drumului împărătesc, ce trece prin Solca, legând-o, în Nord-Ost, cu comuna Glit, Dealul-Edrii şi Marginea-Vicov sau Rădăuţi; iar, spre Sud-Ost, cu Soloneţul-vechiu, Părteştii-de-jos, Cacica, un şir lung de case formează o alee de vile. / În mijlocul Solcei, piaţa principală cuprinde tot centrul orăşelului. Dânsa este bine prunduită şi pardosită cu pietre, iar giur-împregiur, cu pomi de castanii sau de zidiri şi clădiri private sau publice. Toate vilele au un stil elveţian, sunt foarte frumos lucrate, unele în etaje, cu grădini de pomi roditori, şi au îndemânările necesare. Cele mai multe sunt aşezate aproape de pădurea Solcei sau a Parcului Arborei. Vilele sunt construite cu scop de a fi locuite numai vara de oaspeţii ce petrec acest timp aici, spre a se recrea sau la băi. Construirea lor e, deci, cea mai mare parte din material uşor: lemn şi cărămidă. Faţadele şi exteriorul sunt, totdeauna, foarte cilibii. Zidirile şi domiciliile din centrul orăşelului, fie publice sau private, sunt lucrate, mai de-a rândul, din cărămidă, piatră şi lemn. Haizaşele sunt, mai de-a rândul, acoperite cu draniţe. Unele edificii mai însemnate sunt clădite în etaje şi acoperite cu tinichea. / Institutele publice sunt excepţional toate aşezate în Strada Domnească, ce duce, din centrul orăşelului, către biserica greco-ortodoxă, adecă de la Nord-Ost, cătră Sud-Vest. În mijlocul Solcei, o clădire importantă, zidită în etaje, adăposteşte localităţile primăriei locale. Banca Raiffeisen se află, de asemenea, aici. / În Sud-Vest de la primărie, unde Strada Domnească se întinde cu clădirile sale publice şi private, observăm: Şcoala Poporală mixtă, de 4 clase, o clădire frumoasă, zidită la anul 1820, cu toate apartamentele sale; apoi, Biserica Apuseană, zidită în anul 1860 şi restaurată, din nou, la anul 1885, cu casa parochială; Institutele i.r. ale Tribunalului şi Perceptoriei locale, cari edificii sunt adăpostite în unul şi acelaşi edificiu; Biroul şi edificiul silvicultorului i.r.; Biserica greco-ortodoxă; Biroul Notarial i.r. şi casa parochială gr.-or. / Apartamentele unei berării şi a unei fabrici de vapor pentru prelucrarea lemnului, precum şi o bancă de păstrare şi credit privată, Casarma Financierilor i.r., cu mai multe case private, se află, de asemenea, în această stradă. / Casa Jandarmeriei i.r., Biroul Oficiului Poştal-telegrafic, precum şi Apoteca locală se află în Strada Principală (drumul împărătesc). Strada aceasta mai are, de o parte şi de alta, câte un stabiliment de hydroterapie, cu o secţiune de băi medicinale de tot felul. / Piaţa principală este încungiurată, giur-împregiur, de dugheni cu mărfuri şi hoteluri sau restauranturi, pentru adăpostul oaspeţilor. / Numărul caselor, în total, este 602. De însemnat este că Ovreii nu au, în loc, nici un templu propriu, nici cimitir. / Locuitorii Solcei se compun, după naţiune, în 2/3 Români, 1/3 Germani şi Ovrei; iar după confesiune, în greco-ortodocşi, romano-catolici şi mozaici. Din 2.311 locuitori, peste 1.650 sunt greco-ortodocşi, iar restul e de altă confesiune. / Românii şi Germanii se ocupă cu lucrarea pământului, ţinerea vitelor, cultivarea pomăritului şi a albinelor şi cu prelucrarea lemnului. Alţii trăiesc numai din lucrul mânilor, atât în loc, ca lucrători cu ziua, cât şi prin alte părţi: în România sau pe la fabrici de tăiat scânduri şi de făcut draniţe. / Profesionişti, ca meseriaşi, zidari (pietrari), ciobotari, covaci, rotari, morari, casapi (măcelari), barbieri, provin, asemenea, prin Solca. Industria casnică este numai puţin dezvoltată şi se mărgineşte, mai cu samă, la trebuinţa proprie. / Băştinaşii şi străinii fac negoţ, în zile de bâlciu, care se ţine, aici, în toată Miercurea, numai cu producte casnice şi de grădină, oauă, găini, făină, cartofi (barabule), varză, castraveţi, poame sau cu articole importate: alămâi, narazme (portocale), mărfuri de postav, cari sunt de neapărată trebuinţă pentru susţinerea vieţii. / Negoţul cu vite şi altă marfă mai însemnată nu provine, aici, pe piaţă, deoarece toate aceste articole se pot căpăta, cu un preţ mai moderat, în oraşele apropiate, Rădăuţi, Suceava şi Humor. / Pentru convenirea poporenilor, în dumineci şi zile de sărbătoare, un cabinet de lectură, numit „Sentinela poporului”, îngrijeşte, de-o parte, pentru poporul băştinaş românesc, iar, pe de altă parte, ocasiună pentru inteligenţa locală. Afară de această distragere, unii mai cercetează locantele publice. Băuturile, la Românii din Solca, sunt, mai cu samă, ţuica, carpata, chişingaciul, rosoliul, picăturile, berea şi vinul. Poporul este cam scăpătat şi numai puţini sunt cuprinşi bine şi gospodari cu putere şi avere. / O şcoală mixtă, de 2 clase, cu 136 şcolari greco-ortodocşi, 122 romano-catolici şi greco-catolici, 36 mozaici şi 4 evanghelişti, la care sunt, de prezent, 4 puteri didactice active, din care 1 greco-ortodox şi 3 romano-catolici, cu 2 catecheţi, îngrijeşte de creşterea junimei, iar 2 biserici, asemenea, de partea morală a parochienilor. La biserica greco-ortodoxă, tineretul este ţinut, în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, a asculta, după-amiază, prelegerile şi poruncile, ce se discută la catechisaţie. / În privinţa administrativă, Solca a aparţinut, până în anul 1895, la Rădăuţi, iar, de aici, încoace, dânsa aparţine la Prefectura i.r. din Gura-Humorului. / Districtul Humorului constă, în privinţa trebilor judecătoreşti, , iarăşi din 2 cercuri, cu sedicel în Humor şi în Solca. Ocolul Solcei conţine, mai departe, ca district de tribunal, 12 comune şi o moşie, cu 51.911 locuitori şi 304,29 kmp. / Delegatul comunelor rurale Solca cu Humor, în Dieta Ţării, este Mareşalul Ţării, dl Iancu Lupul, care este, totodată, şi deputat al camerei imperiale din Viena. / Afară de acestea, comuna Solcei este renumită şi ca staţiune climatică. Să vedem întrucât i s-ar cuveni Solcei şi reputaţiunea aceasta. Poziţia Solcei este admirabil de frumoasă, căci, întru ceea ce priveşte tabloul firesc al ei, mama natură şi-a împlinit pe deplin misiunea sa la perfecţionarea surprinzătoare şi încântătoare a acestei regiuni de ţară. Ca staţiune climatică, Solca are, ca rar care alt loc de cură, atât întocmirile cele mai perfecte balneare, pe de o parte, cât şi ajutorul neîntrecut al naturii, pe de altă parte. În ceea ce priveşte partea instituţiilor sanitare, Solca posedă 2 stabilimente de hydroterapie, împreunate cu o secţiune de băi medicinale de tot felul: băi de slatină naturală, pregătite din izvoarele proprii din Solca, băi din extracte de brad, malţ, pucioasă, săpun etc. În acord cu acestea, merg, mână-n mână, apoi, curele pneumatice, inhalaţiunile de lygno-sulfit, creozotul, masajul, electro-terapia, gnajacolul, cure de teren, cure dietetice de lapte şi zăr, se înţelege toate, de-a rândul, se execută după împrejurările circumstanţiale ale pacienţilor, conform ordinaţiunilor date alor 5 medici, ce petrec, în tot timpul sezonului, din Maiu, până-n Octombrie, aici, în loc. O farmacie, asortată cu toţi articolii moderni de medicină, îngrijeşte, cu mare acurateţe, orice comandă făcută din partea publicului. / Cabinele de scaldă în râuleţul Solcei, precum şi un feredeu privat, stau, asemenea, la dispoziţie pentru cei doritori. Staţiunea căii ferate Cacica e numai ¾ ore depărtată de Solca, iar pentru transportarea publicului, la şi de la gară, Solca are mai mulţi posesori de birje, cu cai foarte iuţi şi trăsuri elegante. Călătoria cătră Solca se poate face prin Cacica şi Rădăuţi. / Ne mai rămâne, deci, să vedem întrucât natura a contribuit la renumele Solcei. Solca are un tablou de ţară, cu aspectele cele mai încântătoare şi pitoreşti. Aici, poalele munţilor carpatini se înclină cătră covorul verde al întinsului şes şi ceriul albastru surâde cu blândeţe deasupra priveliştii pitoreşti. Atmosfera aeriană, pătrunsă de sublimitatea fermecătoare a naturii, şi dânsa îşi înclină capul înaintea acestui tablou şi pare a se îngâna cu codrii munţilor şi florile şesului, răspândind cea mai plăcută aromă de parfum dumnezeiesc. Concertul cântăreţilor aerini şi buciumul ciobanilor de la oi preamăresc firea. La acest concert neîntrecut, omul şi el voieşte a lua parte. Dar, ca să vadă şi să audă mai intensiv, dânsul părăseşte locul său de obiceiu şi pleacă într-o călătorie mai lungă. Spre acest scop, Solca, locul său de recreare zilnică, îi stă în ajutor cu cele mai drăgălaşe tablouri. / În prima linie, parcul de cură, numit „Grădina Arborei”, aranjat cu alei mândre, scaune, hotel, popicărie, restaurant, în care concertează şi o capelă bine şcolită, încearcă a-l conduce la ţinta dorită. De aici, drumul îi stă deschis spre alte locuri, cătră alte înfăţişări ale naturii: Vârful Bâtcei, Piciorul Cireşului, Arinul, Socii, toţi îl invită cu veselie. Totuşi, excursiunile cele mai plăcute sunt cele întreprinse cătră Chilia sau Chiliuţa, de unde, apoi, foarte uşor se poate ajunge la Opcina, Dealul Vodei, Pietrile Muerii şi aşa mai departe. / Pietrile Muerii sunt de aceea foarte interesante căci aceste stânci formează un chip de biserică, cu o stâncă la mijloc, în forma crucii, şi a unui ştiubei de albine. / De la Chiliuţa, în stânga, dăm peste peştera „Efeus” şi „Scaldele Dianei”, toate locuri cu privelişti atrăgătoare şi aer foarte curat, cu miros de molid şi răşină. Excursiuni interesante cu trăsura se pot face în păduricea Poenilor, apoi cătră Glit şi Cacica, vestită prin salinele sale, cu 5 orizonte adâncime şi o sală de sare, din anul 1791; apoi, prin Marginea, la Suceviţa, vestită prin monumentele sale istorice de pe timpul domnitorilor Moldovei, cari au întemeiat acolo, ca, de bunăoară, Ieremie Movilă, pe la anul 1578 (1581), o mănăstire în stil bizantin, care se află şi astăzi. / Afară de excursiunile cu trăsura, Solca oferă şi distrageri locale, precum: representaţiuni teatrale, reuniuni cu dans, concerte, Lawn-tenis, croquete, popicărie, bilard etc. Cu acestea, am atins, în treacăt, cele mai caracteristice ale Solcei în privinţa geografică şi climatică; să vedem, acum, şi istoricul ei. / Numele Solcei provine, în istoria patriei, cam pe la anul 1540, cu toate că Solca a existat cu multe sute de ani mai înainte. De regretat este numai că toate datele istorice, privitoare la numele ei, s-au pierdut aşa de curând. Solca era, în anii primi ai existenţei sale, un sat micuţ, numai cu puţini locuitori. Totul părea a semăna mai mult unei grădini întinse şi spaţioase, în care nu pomi roditori, ca de obicei, ci arbori sălbatici formau conţinutul ei. Teritoriul comunei de pe atunci cuprindea, în sine, comuna Arborei şi cea a Poienilor şi se extindea până la izvoarele de slatină ale Solcăi, de la care Solca primise şi numele său de astăzi, Solca, de la slavul Solk = sare. / Ştim doar că, până în timpul lui Vasile Lupul (1634-1653), datina apucată domnea pe la cărturarii Români de a se uzita, în afacerile lor, şi de limba slavă. În acest mod, numele slav al sării începu a se lăţi asupra întregului loc, care adoptase, apoi, sub numele său nou, şi cele 2 comune: Arborea şi Poeni. / Locuitorii români, în imaginaţia lor idilică, le dăduse la ambele comune, Arborea şi Poeni, şi lor numele, însă româneşte, după arborii ce o încungiurau sau după locul unde aceştia lipseau. Dintru început, acest teritoriu deveni moşie boerească. Unul dintre boerii acestei moşii, cu numele Luca Arbore, care a zidit, la Arborea, în anul 1500, o biserică foarte frumoasă şi care, după moartea lui, fu înmormântat în acea biserică, ce stă şi astăzi ca biserică sătească, comise nişte delicte pentru trădare de patrie. Din această cauză, domnitorul Vodă Ştefan Tomşa al X, care domnise în 2 rânduri în ţara României (Moldovei), adică de la anul 1611-1615 şi 1622-1623, hotărâse, cu poruncă aspră, ca boerul Arbore să fie, din cauza trădării de patrie, expropiat din moşia sa (N.R.: confuziile istorice, pe care le comite Mitric-Bruja, preluându-le, de fapt, din „Condica” lui Vartolomei Măzăreanul, sunt grave, dar le reproducem din respect pentru tentativa sa de a realiza o primă şi succintă monografie a Solcii, care, în fragmentele de contemporaneitate, încântă), iar aceasta să cadă sub administraţia domeniului coroanei sau a statului. Ceea ce s-a şi întâmplat. / Ştefan Tomşa zidi, în primii ani, 1611-1615 (iar după şematismul venerabilului Consistor, 1615-1630), în Solca, o mănăstire foarte frumoasă, despre care se zice că era cea mai mândră dintre toate mănăstirile din ţară. Crucile mănăstirii erau, parte, tot din aur, parte aurite, şi se ţineau de foarte scumpe. Mai pe urmă, toţi au început a le ţine aceste cruci pe lângă cele 2 clopote de la mănăstirea Voroneţului, ce s-au sleit (turnat) pe poronca lui Ştefan Vodă cel Mare (1457-1504), precum şi iconostasul de la mănăstirea Suceviţei, de cele mai preţioase odoare din ţară. / Ştefan Tomşa îngriji, apoi, de mănăstirea Solcei în tot chipul. El o înfrumuseţă, pe din lăuntru şi pe din afară, cu un gust deosebit, el zidi împregiurul ei şi un zid foarte gros, care, astăzi, zace în ruină, diformă împregiurul ei; dânsul căută, apoi, şi de călugări şi le dărui şi moşii întinse, spre care scop moşia boerului expropiat Arbore fu în prima linie destinată. / Se zice că, odinioară, Solca să fi aparţinut, ca moşie mănăstirească, chiar mănăstirii Suceviţa. Ştefan Vodă Tomşa  mai dărui mănăstirii Solca încă o moşie, cu numele Hrinceştii sau Cristineştii. Moşiile Solcei se-ntindeau până la Mileşăuţ. / Se povesteşte că, sub domnia lui George Duca, care a stăpânit în 3 rânduri asupra Moldovei, adică 1666-1667, 1669-1672 şi 1678-1684, Moldova a ajuns să fie ţară de jac. El era atât de crunt la inimă, că lăsa pe boerii săi să-i dezbrace goi şi, după ce trupurile lor fură unse cu miere, să-i lege, în zilele de fierbinţeală mare, la pari, ca aşa să moară de înghimpatul şi muşcatul muştelor. Pe timpul domniei lui, a doua oară, un cutremur de pământ a devastat toată ţara Moldovei, aşa că şi turnul cel puternic al castelului din Suceava s-a surpat. În acel timp, lupii se-nmulţiră într-atâta, încât dânşii năvăleau asupra locuitorilor Sucevei. Iar în zidurile mănăstirii Solca, o lupoaică şi-a crescut puii. / Din cauza ploii din anul 1688, care ţinu 6 săptămâni, necontenit, multe şi mari inundări au provenit în ţară, aşa că râul Suceava şi-a croit, în acel timp, printre Mileşăuţ şi Graniceşti, o albie nouă, din care cauză mănăstirea Solca avu, cu comuna Mileşăuţului, un proces de hotar. / În anii 1700 şi 1708, cete mari de lăcuste veniră asupra Moldovei ca nourii şi devastară totul. / Leşii au început, sub Sobieski, a năvăli necontenit în Moldova, în care timp au cucerit toată ţara, au ars cu pară şi foc Iaşii şi au luat cu sine, la 1630, moaştele sf. Ioan cel Nou de la Suceava, reîntorcându-se abia sub împăratul Iosif II la Suceava. / După împreunarea Bucovinei cu Austria, la 1775, toate mănăstirile din Bucovina fură, sub domnirea acestui împărat, secularizate şi, cu acestea, şi cea a Solcei, la anul 1785, formându-se din moşiile lor Fondul Religionar greco-ortodox. / Pe timpul războiului din 1788, biserica Solcei fu întrebuinţată ca magazin de pâne. / Iconostasul bisericii şi ornatele s-au strămutat, în 1788, la Arborea, de unde, apoi, în anul 1793, la Dragomirna, iar în locul lor, biserica Solcei căpătă, în 1795, iconostasul Dragomirnei, făcut în anul 1675, aşa că biserica Solcei fu, în 1795, adoptată şi sfinţită în biserică parochială, care, ca atare, se află până-n ziua de astăzi. / În anul 1885, iconostasul vechi al bisericii fu delăturat şi restituit prin un alt, nou, ridicat pe spesele Fondului Religionar greco-ortodox (Pe la anul 1892, vara, fulgerul trăsni în biserica greco-ortodoxă aşa că făcu o bortă în cupa bolţii mijlocii şi 3 mici în altar, aproape de pământ. Fulgerul a intrat în biserică prin bolta mijlocie şi a ieşit, întreit, prin 3 locuri, afară). / Hramul bisericii, de prezent, se serbează pe la Sfinţii Apostoli Petru şi Paul, iar patronul ei este Majestatea Sa Impăratul Francisc Iosif I. / Din cele premerse, vedem că Solca nu numai ca comună e însemnată, dar şi ca loc cu un trecut istoric de interes marcant, care, cu regret, încă n-a putut fi dat tot la lumina zilei. / Iar ca loc de cură, în care cei bolnavi de piept, slabi (debili), palizi, scrofuloşii, copiii rachitaţi, tineri debili şi palizi, cei reconvalescenţi după morburi foarte grele, cei bolnavi de reumă sau nervoşi pot afla alinare, recreare, scăpare şi însănătoşire deplină de boalele lor. / Solca, cu adevărat, se poate numi „Al Bucovinei Meran”. / Solca a fost vizitată, în vara anului 1887, în 9 Iulie, şi de principele ereditar de coroană Rudolf, însoţit de prezidentul ţării, de pe atunci, Felix Pino de Friedenthal. Pe la 5 ore, principele Rudolf a asistat, în biserica apuseană, la Sfânta Liturghie”[32].

Solca, în 1917

1899: Petrecerea poporală din Solca. De când există comuna Solca, încă niciodată n-a fost aşa o petrecere poporală şi naţională; nu-i vorbă, sunt în Solca multe petreceri şi festivităţi, în timpul sezonului, însă nu aşa, una curat naţională, creştinească, cum a fost aceasta. Chiar şi bunul Dumnezeu s-a îndurat şi a lăsat să fie o zi frumoasă şi senină; ca această zi, puţine au fost în vara aceasta. Deoarece nu gândeam că va fi o zi aşa frumoasă, petrecerea nu s-a putut aranja pe Şipot, ci în ograda şi localităţile domnului notar cavaler de Pruncul, unde se află chiar şi odaia cabinetului. / Ograda şi odăile erau foarte frumos decorate cu steaguri treicolori, negru-galben (N.N.: ale Austriei) şi bucovinene, şi chiar zidurile vechii mănăstiri erau împodobite cu brazi şi steaguri naţionale, iar la intrare a fost un arc frumos, cu inscripţia „Bine aţi venit!”, cu litere treicolore; toată decorarea aceasta s-a făcut prin domnul Bogdan Găină, împreună cu câţiva flăcăi. / Abia trecuseră orele 2, şi începeau să vină oaspeţii, rând, pe rând, şi s-au întrunit mai că la 600 de persoane, afară de copii, şi anume inteligenţă şi poporeni din loc, din satele învecinate şi îndepărtate, şi chiar din România, Galiţia, Austria-de-jos, Transilvania şi celelalte. S-au întrunit sărac cu bogat, tânăr şi bătrân, mic şi mare, dame şi domni în vârstă, domnişoare şi cavaleri, preoţi şi dascăli, învăţători şi învăţătoriţe, amploiaţi de la judecătorie, perceptorie, poştă, silvicultură şi poporeni, cam puţini din Solca, însă cu atât mai mulţi din alte sate, gospodari şi gospodine, flăcăi şi fete, la petrecerea aceasta. Şi cine nu a putut veni a trimis telegrame şi cărţi poştale de felicitare, de exemplu, Dr. George Popovici (N.N: istoricul, deputatul în Dieta din Viena şi în cea din Cernăuţi, acel „Eminescu al Bucovinei”, care îşi semna poemele cu pseudonimul T. Robeanu) din Viena, Cabinetul de lectură din Vama, Dominic Găină din Bucureşti, E. Halip din Cernăuţi, I. Flocea din Pojorâta, Dr. Luţia din Rădăuţi şi mulţi alţi domni, cărora le mulţumim pe calea aceasta. / La orele 3, a declarat domnul preşedinte Bogdan Găină petrecerea de deschisă şi muzica a început a cânta „Hora Unirii”, care s-a dansat de peste 160 de perechi, inteligenţă şi popor, la un loc; era o Horă mare şi admirabilă, de-ţi creştea inima de bucurie, când vedeai cum joacă damele cu flăcăii şi domnii cu fetele de ţăran. S-au mai jucat şi alte jocuri, până la orele 4, când s-a suit domnul preşedinte Bogdan Găină pe scenă şi a ţinut o cuvântare tare frumoasă, în decurs de aproape o oră, care, ieşită din inimă, a şi pătruns în inimile ascultătorilor. În cuvântarea aceasta, a salutat Domnia sa pe oaspeţii şi numeroşii poporeni, care au onorat cu prezenţa lor petrecerea. Domnia sa vorbeşte, mai departe, despre nepăsarea poporenilor şi a inteligenţei faţă de Cabinet, despre neînţelegerile între poporeni, despre însemnătatea petrecerii, al cărei venit era destinat pentru doi băieţi, care erau să intre la Gimnaziul din Suceava, din care a făcut numai unul examenul de primire. Domnia sa a vorbit, mai departe, despre starea tristă a poporului din ziua de azi, despre urmările beţiei şi ale tresviei, despre şcoală şi despre folosul ei, despre însemnătatea cabinetelor de lectură, pe care le-a asemănat cu stelele de pe cer, care sunt menite să deştepte poporul. Domnia sa a vorbit despre preabunul nostru Împărat, care doreşte numai binele popoarelor sale şi căruia avem a mulţumi că avem, în mai multe sate, cabinete de acestea, a căror statute a binevoit a le întări şi a rugat întreaga societate să strige, cu Domnia sa, împreună, „Să Trăiască Majestatea Sa Împăratul nostru Francisc Iosif I mulţi ani!”… şi muzica a intonat, împreună cu corul de plugari din Bosanci, imnul poporal. Mai departe, a amintit Domnia sa că ideea aceasta fericită, de a înfiinţa cabinete de lectură în Bucovina, a avut-o domnul deputat Dr. George Popovici, pe când, special în Solca, a avut ideea aceasta domnul notar Tigran cav. de Pruncul, la a cărui adrese a rugat să strige cu toţii „Să trăiască!”. / După aceea, a citit Domnia sa telegramele sosite şi a încheiat cuvântarea sa cu dorinţa ca, de acu, înainte, să înceteze toate neînţelegerile, duşmăniile şi beţiile şi să crească interesul poporului şi a inteligenţei pentru Cabinet şi să deie Dumnezeu să se poată aranja, şi în anii viitori, petreceri de acestea; voind Domnia sa să coboare de pe scenă, a fost obiectul unei ovaţiuni grandioase. Pe când s-au început, iar, a juca, a împărţit Domnia sa sorţi pentru tombolă, între domnişoare, care le-au vândut pe toate şi, pentru bunăvoinţa domniilor lor, le mulţumim pe calea aceasta. / După aceea, s-a jucat piesa teatrală „Norocu’ în casă”, de domnişoara Aspazia Cuffner şi domnii pedagogi E. Cimpoeş, I. Ursachi şi N. Strugar, care a reuşit foarte bine, fiind diletanţii foarte mult aplaudaţi. Mai ales poporenii, care, în viaţa lor, încă n-au văzut un teatru românesc, erau încântaţi. Jocul a durat până târziu, noaptea, în mijlocul celei mai mari animaţii. Fiind deja ora înaintată, a încheiat domnul notar Pruncul petrecerea, cu o cuvântare la adresa prezidentului cabinetului (N.N.: Bogdan Găină). Venitul curat al petrecerii se urcă la vreo 40 florini”[33].

1899: „Foc în Solca. Sub data din 20 Noemvrie 1899, ni se scriu, din Solca, următoarele: / Pe la 6 ore, seara, un foc grozav a pus toată populaţia din Solca în mişcare neobicinuită şi în frică nedescriibilă. S-a aprins stodoala şi grajdul gospodarului din loc, Vasile Mireuţă, care, spre nenorocirea lui, acuma a treia oară, a ars. / În stodoală, dânsul avea, ca la ½ de stodoală, numai singur ovăz, în preţ de 300 florini. Cealaltă parte de stodolă era întrebuinţată ca grajd. Acolo se aflau 2 vaci tirole, foarte frumoase, în preţ de 200 florini, şi un cal, în preţ de 50 florini. În podul grajdului, avea iarăşi fân. / El intrase, cam pe la 6 ore, în grajd, căută de vite şi totul era în rânduiala cea mai bună, când, după vreo 20 minute, fetele şi feciorii lui începură să strige în gura mare şi să plângă, că focul cuprinsese, deja, toată clădirea şi ameninţa a mistui şi casa, care era ca vreo 10 paşi de stodoală. În acelaşi moment, bătrânul Vasile Mireuţă, care este şi vădăvoi, alergă repede la grajd, ca să scutească măcar vitele. Dar în zădar. / La alarma dată, alergă întru ajutor lume multă şi se trag clopotele, vântul începe a se porni mai tare, lumea şi toţi strigă, pe drum, speriaţi, alarmând vecinii. / Poliţia din loc, pompierii, care dincotro alergau cu temere la acel loc; stodoala arde însă cu flacără, că se părea a aprinde văzduhul ceresc. Scânteile sar în vecini şi zboară în noaptea întunecoasă, ca de 400 paşi în depărtare. Rând pe rând, vin pompele din loc, dară fără apă, căci, fiind pe deal şi apa departe, într-un părău, în pădure, pompierii căutau a ajunge cât mai curând la faţa locului. Au sosit, la faţa locului, toţi amploiaţii din loc, domnul antiste Alexandru Braha, gendarmeria locală, meseriaşii, poliţia, toţi, care numai au putut să vină şi să alerge, au şi sosit la foc. Era, însă, în zădar a scuti ceva, deoarece, în timp de 20-30 minute, toată stodoala a început a arde cu flacără vie, că nici nu se putea apropia nimene de ea. / Se înţelege de sine că au trebuit chiar şi tustrele vitele să cadă pradă focului îngrozitor. Între cei care au dat mână de ajutor pentru localizarea focului, sunt de remarcat, mai ales, pompierii din loc, în frunte cu domnii amploiaţi de judecătorie şi comandanţi de pompieri, Carl Temple şi Anton Arkisz. De altă parte, comandantul gendarmeriei locale, domnul Onciul, sergentul major de gendarmerie Rada şi Polak, în frunte cu antistele comunal Braha, cu poliţia locală, au dat bravure de ajutorare şi de scutire şi apărare. / În fine, cine ar fi putut sta cu mâinile în buzunar la această stranie nenorocire? Toţi şi toate, mare cu mic, tânăr şi bătrân, au pus puterile lor întru ajutorul comun. Şi crâncenă nenorocire ar fi fost pentru Solca acest foc, de nu s-ar fi împrăştiat bârnele aprinse, cu cârligele, în toate părţile, şi stinse cu pământ. Putea să se întâmple întocmai acea catastrofă ca şi cea din Mai, în Gura Humorului. Este de notat că localităţile arse n-au fost asigurate. / M.B”[34].

1902: O colectă  pentru sprijinirea copiilor sărmani, care urmau o şcoală, făcută la Solca, în 13 decembrie 1902, cu ocazia unui spectacol de teatru, menţionează următoarele nume de localnici printre binefăcători: Fritz WICKE, notarul Tigran cav. de PRUNCUL, Nicanor MACOVEI, Ilie SEMACA, Alexandru BRAHA, Pincas ZWEKER, Iulius PITTNER, PRESSNER, LUGERT, KUPTERBERG, WEINBERG, STADTMAUER, Efroim RATH, ADAMOWSKI, Modest AVRAM, Carol WILLMITZER, PODLOWSKI, SCHRATTER, Carl STOCKL, Dr. SCHAFFEL, EICHENBAUM, HOLOTA, HANNENZAHN, Filip HOHENTHAL, JASCHT, BECKER, Aron NAGLER, Luca BURDEA, WOLFRAM, Dominik WICKERHAUSER, WOLF, KANIUK, TANNHAUSER, Ferdinand SCHAFFER, WOLLAK, POLACK, OSMAN, RADA, Kazimir MICHALOWSKI, Franz LUCZKO, Franz EISENHAUER, GAI, GOTTESMANN, HOLZDRAGER, Dr. Eduard BEILICH, ABERBACH, PIOTROWSKI, Avedig GAINA, Grigori LAZAROWICZ, Mendel ABRAHAM, DONNENFELD, HERSCHMANN, SINGER, KAMINSKI, Oskar KANTOR, Iosif NEUMAN, SCHAFFE-junior, Marta THURMANN, Leopoldine BOTTA, Paulina MERTHA, Emilie GAUBE, Adolfine SOBOTNICKI, Ecaterina KOCH, domnii BIEDERMANN, SECHER, Heinrich SCHAFFER, Pinkas SCHMIED, POLACZEK, Leiser KOSMANN, David PERETZ, COSTINER, domnişoara DOBREA, domnii Grigori POLEACU, Dimitrie NAHERNEAC, Nicolai RĂDĂŞAN, ELLENBOGEN, RACHMUT, Baruch BASSECHES, Carol KOSMANN, NEMTZOF junior şi senior, GERE, STRAUCH, Iosif EISENHAUER, Efroim FAUST, SIMADER, DASZKIEWICZ, MUCKJUN, KRAMMER, Alexandru CHISILIŢĂ, Eusebi SMERCENISCHI, SCHIRGER, RUDICH, Avrum SCHIMMEL, FRENGER, VASILOVSCHI, STIEBER, RAB, ZENTA şi doamnele Amalie LOOS, Eugenia MITRIC, GERZHOFER, Aspazia KUFNER, Ioana WEBENAU, Rosa PERTING şi PAWLOWSKI[35].

1904: Nicolae Iorga, care a vizitat Bucovina în primăvara anului 1904, n-a ratat nici Solca, pe care o descrie în doar câteva tuşe: „Solca e o stradă, dar o stradă dreaptă, bine orânduită, destul de noroioasă. În calea mea spre mănăstire nu văd alta decât ţerani de-ai noştri, ca cei de asară, ba chiar şi câte o Munteancă purtând catrinţa neagră cu marginea roşie. În curţi stau căruţele lor deshămate. Oamenii au venit ca să plătească la perceptor şi ca să se spoveduiască la preot. / Biserica românească de astăzi, mănăstirea din alte timpuri, domneasca ctitorie a bătrânului Ştefan Tomşa al II-lea, care căuta să-şi ispăşească păcatele cele multe făcute prin uciderea celor mai mari boieri ai ţerii, e acum tocmai la capătul târgului, într-un loc unde înălţimile sămănate cu brazi încunjură din toate părţile. / O reparaţie de mai deunăzi a dat turnului de la poartă şi turnului bisericii coperişurile lor de ţigle strălucitoare, de modă bucovineană. Varul a înlocuit de mult toate zugrăvelile. Încolo, însă, Solca e şi astăzi cum a ridicat-o acest Ştefan Vodă al măcelurilor de boieri… / E slujba din Joia Paştelui: biserica e plină de ţerani puternici, de femei gătite – şi ei şi ele în cojoacele de sărbătoare. Pe două mesuţe se îngrămădesc colacii şi sticlele de vin, din care răsar lumânările de ceară. La uşi stă adunată lumea pentru spovedanie. Preotul spune evanghelia lui Hristos dus înaintea judecătorilor celor răi şi fără Dumnezeu: glasul lui se înalţă foarte puternic şi umple tot largul cuprins al bisericii. / Afară, un bătrân strâmb se apropie de mine, văzându-mă că ieau însemnări. / „Ce e, domnule, cu contractul bisericii?”. / „Care contract?”. / „Contractul acela de care a spus arhimandritul că este şi la Cernăuţi şi la Viena. Şi zice acolo că biserica trebuie încunjurată cu lemn?”. / Astfel trăieşte în mintea moşneagului gândul la averile cele mari pe care le-au avut odată aceste mănăstiri şi biserici moldoveneşti şi pe care, la anexare, le-a luat Statul ca să clădească din ele casarme şi câte altele până să se ajungă la împrejmuirile bisericilor. / Moşul cu „contractul” a fost şi prin România înainte de a ajunge clisiarh aice. A lucrat la câmp, ca atâţia alţi „Corduneni”. A călătorit aşa pe la Dorohoi, prin Suceava, prin Iaşi şi până în jos, la Huşi. / „Ba am fost şi la Ruşi”. / „Şi ce zici de dânşii?”. / „Ei, acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel binecredincios care face pomană cu „pământuri largi”. / Tinerii cari-l încunjură tăcuţi învaţă de la dânsul aceasta”. / Printre tinerii aceia s-o fi numărat şi Ilie Torouţiu, cel născut la Solca, în 17 iunie 1888, şi care avea să scrie şi lucrări acide despre „poporaţia din Bucovina”, şi proze triste despre letargia săracilor, dar şi numeroase studii despre viaţa lui Mihai Eminescu şi despre opera eminesciană. Şi tot la Solca s-a născut, în 2 noiembrie 1856, compozitorul Victor Vasilescu. Peste aproape un secol, şi cumva în trecere, s-a născut la Solca, în 20 septembrie 1954, arhitectul şi… caricaturistul Doru Ghiocel Olaş.

1906: În aprilie 1906, învăţătorul solcan George Doroftei încearcă să adune donaţii pentru „proiectata societate culturală poporală” a preoţilor cernăuţeni Artemiu Berariu, Atanasie Gherman şi Victor Zaharovschi, „Luceafărul Bucovinei”, dar nu izbuteşte să adune decât 4 coroane, 2 de la Ştefan Bodnărescu, şi câte o coroană de la comercianţii solcani Orchiş şi Herschmann[36]. În 1906-1907, Solca aveaKurort mit 2900 Einwohnern 2.900 locuitori.

Solca, în 1917

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Solca, târg, districtul Gurahumora, pe ambele maluri ale pârâului cu acelaşi nume, într-o regiune pitorească prin înfăţi­şarea ei, muntoasă şi acoperită cu păduri. Suprafaţa: 10,98 km pătraţi, cu 491 de case şi 2.400 de locuitori, care sunt, afară de câteva sute de evrei, şi meseriaşi germani, şi slovaci, toţi de naţionalitate română şi religiune ortodoxă. Târgul este traversat de drumul mare principal (car­patin), ce duce de la Rădăuţi, spre Gurahumora. Este se­diul unei judecătorii de ocol, are perceptorie, o şcoală de băeţi şi una de fete, cu câte 4 clase (deci, cu câte 120 şcolari), oficiul telegrafo-poştal, o casă de economii şi un cabinet de lectură românesc. În Solca se află stabilimente de băi şi un ferestrău mare cu aburi. Are ca biserică clădirea ve­chii mănăstiri Solca, cu hramul „Sfinţii Apos­toli Petru şi Pavel”, precum şi o biserică filială, în localitatea Glit. În Solca se află însă şi o biserică catolică. / Satul Solca, din care a ieşit târgul de astăzi, este destul de însemnat în istoria ţării, prin faptul că se pomeneşte, deja în anul 1418, ca aparţinînd unui oare care Vlad, apoi boierului Crîstea şi, în urmă, pârcălabu­lui din Suceava Luca Arbore, care, murind decapitat (1533), l-a lăsat moştenire unui oare­care Udrea Orbul, ce ţinea de soţie o nepoată a lui Arbore. Acest Udrea a schimbat cu mi­tropolitul Gheorghe Movilă sa­tul, în contra moşiei Stanileşti, peste care a mai primit, pre­cum zic cronicele, încă 300 de zloţi şi un pocal de argint. Mi­tropolitul Movilă a dăruit sa­tul Solca mănăstirii sale Suceviţa, danie ce a fost, în urmă, anulată de Tomşa Vodă, care a găsit de cuviinţă a dărui satul mănăstirii Solca, cu hrisov din 31 Iulie 1615. / La miază-noapte de Solca se află piscul vestit Piatra Muie­rilor, ce-şi are numele de la o legendă populară, care zice că acolo s-ar fi adăpostit, pe vre­mea invaziunii tătăreşti, femeile din satul Solca. La sud-vest însă se vede Dealu Vodă, aşa poreclit după o altă tradiţiune, care pretinde că în vârful acestui munte s-ar fi suit de multe ori domnul Ştefan cel Mare (confuzie: legenda culeasă de Marian se referă la Ştefan Tomşa – n. n.). Poziţiunea bine apărată şi umbratică a Solcei a făcut ca Solca să fie căutată, pe timp de vară, de mulţi bolnavi, mai ales pulmonari. Stabilimentele hi­dro-terapeutice, înfiinţate de curând, acolo, au contribuit la frecventarea localităţii, mai ales de către evreimea din Romînia. / Populaţia românească se ocupă cu agricultura şi nego­ţul; mazurii şi slovacii pripă­şiţi pe aici lucrează la ferestreul mare cu aburi sau la băile Solcei. Comuna posedă 894 hectare de pămînt arabil, 203 hectare fânaţuri, 32 hectare grădini, 340 hectare imaşuri şi 3.120 hectare păduri. Animale domestice însă se găseau, după ultima statistică: 121 cai, 580 vite cornute, 80 de oi, 1.074 porci şi 139 stupi de albine”[37].

1910: „Rezultatele alegerilor în comitetul comunal din Solca e relativ – după împrejurările locale din Solca – destul de favorabil pentru Români: Alegerile s-au făcut în 21, 22 şi 23 Martie nou 1910. Aleşi au fost în: / Corpul III (Solca): Alexandru Braha, Ioan Rusu, Ilie Danileţ, Samoil Poleac, Vasile Ghinghiloschi – Români; Franz Eisenhauer – Neamţ; Aron Pressner – Ovreu. / Corpul II (Poieni): George Mihailescu, Mihail Cortubaş, Vasile St. Colţuneac, George Şulschi, Andreiu Băloş – Români; Iosef Filipp – Neamţ; Pinkas Zwecker – Ovreu. / Corpul I (Glit, cum se numea Clit): George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemţi; Heinrich Herschmann – Ovreu. / Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic. // Din aceştia, sunt 13 români, 6 nemţi şi 3 ovrei, deci majoritatea e a Românilor. / La alegerea primăriei comunale din 25 Martie nou 1910, a fost ales: primar – Ioan Rusu, ajutor I de primar – Franz Eisenhauer, ajutor II: Samuil Poleac, ajutor III – Mihail Cortubaş, ajutor IV – Ioan Ghinghiloschi, deci patru români şi un neamţ”[38].

1914: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[39], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la solcanii Niculai CIOBOTAR (34 ani în 1914), Anghel IENCIU (lăutar sătesc din Gura Solcei, 36 ani în 1911) şi Paraschiva CIOBOTAR (30 ani în 1914).

1914: „De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit. După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri”[40].

Solca, în 1917

1919: 1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[41]. Tot din 1 septembrie 1919, erau „permutate”, deci transferate, alte „persoane” ale magistraturii bucovinene, şi anume: La Tribunalul Suceava, Popovici Cornelie, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Solca; la Procuratura Statului de pe lângă tribunalul Cernăuţi, Dr. Tarnavschi Aurel, judecător la judecătoria Solca, substitut de procuror cu rangul VIII; la judecătoria Stăneşti, Flocea Ilie, judecător la judecătoria Solca, pretor cu rangul VIII”.

1919: Comisiunea agrară de ocol Solca: / Preşedinte: Dimitrie Andruhovici, pretor şi şef al ocolului judecătoresc, Solca. / Locţiitor: Alois Provazi, judecător distric­tual, Solca. / Reprezentant al Administraţiei: Dumitru Cojocar, prefect, Gura Homorului. / Locţiitor: Ervin Nossek, concepist Gura Homorului. / Reprezentant al Băncii regionale: Gheorghe Neculce, paroh, Solca. / Locţiitor: Chiril Chiraş, cantor, Botoşana. / Expert agricol: Visarie Isopescu, referent agricol, Gura Homorului. / Locţiitor: Ion Tudosan, învăţător superior, Poieni. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Teofil Ivanovici, administrator silvic, Solca. / Locţiitor: Ion Tonigar, preot, Arbore.  / Inginer hotarnic: Josef Vinterniţ, inginer hotarnic superior, Solca. / Locţiitor: Ernest Bota, inginer hotarnic civil, Suceava. / Reprezentanţi al ţăranilor: Vasile Buliga, agricultor, Arbore; Dumitru Ungurean, agricultor, Cacica. / Locţiitori: Jacob Ghiaţa, agricultor, Bo­toşana; Gheorghe Hojbota, agricultor, Pârteştii de sus[42].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Germanii din târguşorul Solca” (Spar- und Darlehenskassenvcrein für die Deutschen der Marktgemeinde Solca) următoarele schimbări: membrii în direcţiune Johann Lesseg, Ştefan Halbhuber şi Daniel Zehaczek şterşi; vice-dircctorul Johann Luczynski şi membrii în direc­ţiune Anton Kolosch şi Franz Amerle introduşi”[43].

1920: Duminică, 16 mai 1920, Regele Ferdinand, Regina Maria, ministrul Bucovinei, I. Stârcea, generalul Zadik, prim-minstrul Averescu, miniştrii Argentoianu, Zamfirescu, Negulescu, Gudalbu, Răşcanu, generalul Coandă şi tot felul de alte oficialităţi trec prin Solca, venind dinspre gara Ilişeşti, din Vârful Dealului, unde se adunase mulţime de popor bucovinean, şi gonind, însoţiţi fiind de „un bander de călăreţi”[44], spre Putna. Între timp, supremaţia austriacă asupra Bucovinei fusese îndepărtată de istorie, iar noii stăpâni ai neamului românesc, reîntregit, au trecut, în automobile luxoase, şi prin Solca, „cu o goană nebună”, deşi se adunaseră solcanii pe ambele părţi ale Drumului împărătesc, deşi ridicaseră arcuri de triumf, frumos împodobite cu steaguri tricolore, aşa cum învăţaseră ei, încă de pe vremea celorlalţi stăpâni, că trebuie întâmpinaţi oaspeţii de seamă. Oaspeţi, doar oaspeţi.

Solca, în 1917

1930, iulie 17: Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol. / Domnul Cădere a primit diferite delegaţii ale locuitorilor. Astfel, micii morari s-au prezentat împreună cu preşedintele asociaţiei lor, dl Leonte Duracu, şi au cerut sistarea impozitului pe cifra de afaceri, fixarea impozitelor după venitul real al morilor, acceptarea unui delegat al micilor morari în comisiile de impuneri, ieftinirea combustibililor etc. Domnul Cădere a promis că va satisface aceste doleanţe, apoi, de comun acord cu morarii, a fixat următoarele preţuri pentru măcinat: la 100 kg porumb sau orz – 10 kg în natură sau 25 lei. Pentru grâu şi secară la valţ, 80 lei la 100 de kg. A mai hotărât introducerea în mod obligatoriu a cântarelor la toate morile. / De asemenea, domnul Cădere a mai primit pe dl Teich, preşedintele comunităţii evreieşti din Suceava, însoţit de dl Landau, deputat de Chişinău. Secretarul general de la interne le-a cerut să liniştească pe evrei, deoarece, din vizitele ce a făcut în ţară, s-a convins că nu există un curent împotriva evreilor, ci numai din pricina proastei situaţii economice. / Locţiitorul de prefect, dl inspector administrativ Miloceanu, a primit o delegaţie a meseriaşilor din comuna Arbore, care au cerut micşorarea impozitelor pe cifra de afaceri şi încurajarea micilor meseriaşi. Dl Miloceanu a promis că va transmite la Bucureşti aceste doleanţe… / Ieri se zvonise că, în cursul nopţii, se vor produce demonstraţii antisemite la Arbore şi că, de aici, turburătorii vor merge la Solca. Domnii Cădere şi general Gavrilescu, comandantul Brigăzii 8 de Infanterie, au plecat imediat într-acolo. Ştirile sosite astăzi, în cursul zilei, anunţă că pretutindeni a fost linişte. Totuşi, viligiaturiştii de la Solca sunt foarte îngrijoraţi şi se gândesc să renunţe la restul curei şi să se întoarcă acasă. Astăzi este, la Solca, zi de târg săptămânal. Prefectul judeţului asigură că nu se va petrece aici nici o dezordine[45].

1935 iunie: „În cei 16 ani de la Unire, încoace, oraşul Solca nu a avut o serbare literară mai frumoasă decât cea de săptămâna trecută, când cunoscutul romancier ardelean, Liviu Rebreanu, invitat de prim-pretorul Doxuţă Gramatovici, ne-a vorbit atât de interesant şi fascinant despre „badea” George Coşbuc. La intrarea sa în sala festivă a Sanatoriului „Regina Maria”, conferenţiarul a fost salutat de un cor de învăţători, dirijat de directorul şcolar Podare. / După un cuvânt miezos, de binecuvântare, de cătră pretorul Gramatovici, şi un discurs, inaugurat de cătră secretarul preturei, domnul Lungu, distinsul conferenţiar a vorbit atât de frumos, încât în sala întreagă domnea o linişte ca în biserică şi domnul Rebreanu, timp de o oră, a ştiut să ţină publicul asistent, care părea că îşi reţine răsuflarea, ca să nu piardă nici un cuvânt din cuvântarea rostită cu atâta farmec şi măiestre de principele scrisului românesc, Liviu Rebreanu. / Tot ce oraşul Solca şi plasa „Luca Arbore” are mai distins şi mai select a asistat la acest eveniment literar pentru Solca noastră. / D.A.C.”[46].

1936: „La finea anului 1936, s-a inaugurat, în comuna Solca, noul abator comunal. Acesta este încă una din operele gospodăreşti ale prefectului de Suceava, domnul Dimitrie Cojocariu. Cu ocazia inaugurării, domnul prefect Cojocariu a constatat că Societatea culturală „Sentinela Poporului” din Solca, deşi se străduieşte, de 45 de ani, să clădească un cămin cultural, deşi are parcelă în centrul oraşului, deşi are piatra şi vreo 70 mii cărămizi, deşi are adunate încă 20 mii lei, totuşi încă nu poate ajunge la un rezultat. Listele de subscripţie lansate, precum şi cărţile poştale încă nu aduc un venit real. / Impresionat de această situaţie, domnul prefect Dimitrie Cojocariu, cu ocazia sărbătoririi domnului Ministru Ion I. Nistor, fiind în Cernăuţi şi fiind de faţă domnul deputat de Suceava, prof. univ. Dr. Alexandru Ieşan, rugat fiind de domnul Valerian Doboş-Boca, un cunoscător al nevoilor solcane, ca să preia domnia sa, în numele judeţului Suceava, construirea acestui cămin cultural, cu o anexă de baie populară şi cu dispensar, domnul prefect Dimitrie Cojocariu, aflând că, pentru aducerea sub acoperiş, această lucrare nu va întrece suma de 200.000 lei, a promis că va griji ca această sumă să fie trecută în bugetul judeţului Suceava, iar încă în toamna anului acestuia ne va invita la sfinţirea clădirii. / Noi nu putem decât să-l felicităm pe domnul prefect al Sucevei că, în privinţa activităţii şi solicitudinii pentru interesul obştesc, nu se dezminte şi-i urăm succes la această nouă operă cetăţenească, urându-i să fie într-un ceas bun şi cu noroc!”[47].

Solca, în 1917

1937: „Ruşinea de la Solca. Va rămâne în analele în analele tuturor ruşinilor naţionale ale comunei Solca faptul că, în decurs de 45 ani, această comună încă nu şi-a creat Casă Naţională proprie. De vină e poporul sau intelectualii, conducătorii lui? Nu se simte, oare, nevoia? Cum de nu se simte, oare, nevoia unei Case Naţionale, într-o comună a cărei jumătate din populaţie e românească, pe când cealaltă e compusă din nemţi, jidani şi ce a mai adus vremea şi stăpânirea de altădată? Cum să fie nevoie, când numai conştiinţa trează menţine naţionalismul şi naţionalitatea? Să fie de vină poporul, mai ales că e sărac, sau sunt de vină intelectualii? Că de mijloace nu se pot plânge! / Bani s-au strâns, în decurs de jumătate de veac. S-au irosit, însă; nu-i nimic. S-au strâns alţii; i-au păpat băncile, nu-i nimic. S-au strâns, iar, alţii. S-a obţinut o parcelă, în centrul târgului, unde jurau bacşişarii că piaţă o să fie în veci. A donat un (Dumnezeu să-l ierte!) binefăcător, senatorul Teofil Lupu, 70.000 de cărămizi. S-a pus temelia din piatră. / Casa Naţională a Societăţii „Sentinela poporului” din Solca a condus-o, vrednic între vrednici!, destoinicul preşedinte Ilarion Grigorovici, dirigintele Poştei. Ocupat, însă, peste măsură, cu serviciul, al cărui apostol de conştiinciozitate şi omenie este, a demisionat, când a văzut că intelectualii români – cu numele! – nu-l secondează. Şi, ce se vor face cu Casa Naţională, e o întrebare! / Am trecut, deunăzi, prin Solca şi am surprins-o încă în somn. Prin cămaşa străvezie a somnului şi a zorilor de ziuă, am văzut fosta piaţă, pentru a cărei desfiinţare am luptat cu toate greutăţile şi primejdiile, prefăcută în rai de grădiniţă. Am admirat stăruinţa de pildă a brigadierului George Mihoreanu, care a transformat toloaca parcului comunei într-o serie de alei occidentale, în peluze, straturi cu flori, pe care le străjuiesc pompe moderne. Deci, se poate face! Chiar oamenii, cu care m-am pieptuit, odată, au realizat un program, pe care nu căutam să-l înfăptuiesc eu, ci care se cerea înfăptuit de oricine! Nu pot decât să felicit conducerea actuală a Primăriei şi Oficiul de cură şi turism, că-şi înţeleg aşa de perfect menirea, căci nu e cinstea iniţiativei mai mare ca cea a realizării! Şi atunci, dacă s-au putut crea toate acestea cu oameni de omenie, prieteni mai noi şi mai vechi, dar şi duşmani trecători, de ce, când satul are intelectuali, oameni cu tragere de inimă, Casa Naţională să fie numai o hidoasă risipă de 70.000 cărămizi, dezgolită ca o cadână pe terenul din faţa Judecătoriei? / Cine trece, vede; cine vede, cugetă. Şi cine cugetă ceea ce am simţit eu, deunăzi, când am trecut prin Solca, va condamna intelectualii; în cazul ruşinii de faţă, sunt, oare, intelectuali în Solca?! – din Solca! Domnilor, ce fac intelectualii?! Ce sace „Sentinela poporului”? „Au murit sau numai dorm”? / Dacă intelectualii din Solca sunt sentinela poporului, să se scoale! De altfel, ruşinea Casei Naţionale din Solca va cădea pe obrazul lor! Şi ruşinea rămâne veşnic ruşine! / Valerian Doboş-Boca”[48].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941 – Tribunalul Iaşi[49]: Gheaţă Iacob, fotograf, cu ultimul domiciliu în comuna Solca, jud. Suceava, născut în comuna Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conf. art. 258, 259. 260 din codul penal”.  

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[50], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Mihalache Ilie, soldat, etg. 1931, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Solca, jud. Suceava, mort la 18 iulie 1941”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[51], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Roschip Alexandra, la Solca, post 11; Pantiuc Ecaterina, la Solca, post 13”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[52]: Banca populară „Ajutorul”, comuna Solca, jud. Suceava”. „Haciuc Teofila, de la Solca, Şc. nr. 2, la Marginea, Şc. nr. 2, post. VI, unică solicitare”[53].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[54], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Munca”, G. Grecu, cu sediul în Solca; „Curt Singer”, cu sediul în Solca”.

1949: În anul 1949, Solca avea propriul ei ansamblu artistic, după cum povestea, într-o corespondenţă, Constantin Constantinescu, ansamblu condus muzical muzical de Corlăţeanu Vasile şi coregrafic de Emilia Strugaru şi care, în 3 aprilie 1949, a putut fi admirat, în cadrul unui „Festival cultural-artistic prezentat de Ateneul Popular din Solca”[55]. „Programul bogat şi bine ales a fost urmărit, cu încordată atenţie, de cei 400 spectatori. Tov. secretar al primăriei, Sandiuc Gheorghe, a conferenţiat despre „Congresul intelectualilor din RPR pentru Pace şi Cultură”. Corul mixt, de sub conducerea domnului Corlăţeanu Vasile, a prezentat un repertoriu de 10 cântece muncitoreşti şi populare. Sub conducerea tov. Strugaru Emilia, s-au executat dansuri ruseşti, care au impresionat foarte mult. Festivalul a luat sfârşit cu piesa de teatru „Fiul nostru”, interpretată de UTM-işti”.

Solca, în 1917

1949: Asesorii pentru Solca, aleşi dintre solcani, cliteni şi poienari, în 15 mai 1949, erau: VASILENCIUC Dumitru, BAHAN Ion a N., BUCEVSCHI Ana, IACOBAN Ilie, BOLOCAN Nicolai, RUSU Reveica, FILIPESCU Constantin, GABOR Ilie, HOSOVSCHI Maria, LUPU Vasile, BAHAN Ion a Şt., ANDRONIC Valerian, FLOREA Vasile, REICHMAN Leon, SĂVESCU Maria, COTURBAŞ Vasile, VALASCIUC Vasile, BUDEI Domnica, BALAŞ Andrei, VALASCIUC  Mihai, TOROUŢI Nicolai, HOJBOTĂ Luchian, COLŢUN Margareta, GABOR Nicolai, BUCHIAN Gheorghe, HOJBOTĂ Vasile, SOLCAN Stela, COZMACIUC Eugenia. / În acelaşi timp, muncitorii fruntaşi de la fabrica de cherestea IPEIL Solca, au fost premiaţi cu „haine şi pântezuri” Ghiaţă Vasile, Rotaru Eugen, Tincu Vasile, Florea Gheorghe şi Torouţi Ilie, de către însuşi directorul fabricii, Lupăescu Nicanor. / Dar transformările cu adevărat revoluţionare, din perspectiva roşie a vremii, aveau să înceapă, duminică, 29 mai 1949, când, „în orăşelul Solca, din judeţul Suceava, a luat fiinţă primul Magazin de Stat”[56], desigur că „în cadrul luptei pentru ridicarea de trai al oamenilor muncii, prin grija Organizaţiei Judeţene PRM”. / Magazinul, numit „Jijia” (de unde şi până unde?!) a fost inaugurat, în prezenţa „organelor politice şi administrative din localitate”, sub direcţiunea „tov. Manas Iosub”. Corespondenţi entuziaşti ai al ziarului „Lupta poporului”, în Solca, erau alţi „tov.”, Clainer Osias, Mihai Bohatereţ, Viorica Bohatereţ şi Eusebiu Costineanu, ultimul tânăr cărturar bucovinean de perspectivă, în ultimii ani ai Bucovinei istorice, îmbrâncit, se vede treaba, de valurile tulburi ale istoriei tocmai la Solca. / Între timp, pentru că „şcoala elementară din Solca a fost, până mai deunăzi, într-o stare de nedescris. Acoperişul complet putred… sobele sfărâmate” etc., s-a implicat Comitetul Provizoriu al oraşului, care, împreună cu conducerea şcolii, a reparat şcoala. „Acoperişul a fost cârpit cu draniţe noi, făcute prin muncă voluntară. La fel, au fost reparate şi puse la punct sobele, iar interiorul şi exteriorul şcolii au fost văruite. Deoarece această şcoală nu era destul de încăpătoare pentru adăpostirea tuturor elevilor de şcoală, s-au luat, din timp, măsuri pentru a se înlătura acest neajuns. S-au amenajat două camere din clădirea Ocolului Silvic şi s-au pus la dispoziţia şcoalei”[57]. Desigur că, „în şcoala nouă, elevii studiază cu râvnă viaţa şi opera tovarăşului Stalin”, iar „Comitetul Subfilialei „Crucea Roşie” din Solca, lărgind câmpul activităţii sale, a înfiinţat câte o secţie de „Crucea Roşie” la Şcoala elementară, la Comitetul orăşenesc, la fabrica de bere „Doborogeanu Gherea” (N.N.: nu de pomană a fost şi birtaş marele cărturar!) şi una în comuna Arbore”[58].

1950: La alegerile care vor urma, spre sfârşitul anului următor, în 3 decembrie 1950, solcanii vor vota, în unanimitatea cea mai unanimă, cu „tovarăşul Colonel Neagu Andrei”, iar „vestea tov. deputat Neagu Andrei va sta de vorbă cu alegătorii a dunat multă lume în sala de festivităţi a Comitetului Provizoriu al oraşului Solca”[59]. Aferim, şi pe baza experienţei de până astăzi.

[1] ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLITICE, Documenta Romaniae Hostorica, A. Moldova, vol. I, Bucureşti, 1975 pp. 61, 62

[2] ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLITICE, Documenta Romaniae Hostorica, A. Moldova, vol. II, Bucureşti, 1979, pp. 140-142

[3] BALAN, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuţi 1933, pp. 120-126

[4] Mazeraan Vartolomei, Condica mănăstirii Solca, în Revista Politică, Nr. 7, 1889, pp. 22-53

[5] Mazerean, op. cit. pg. 3

[6] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[7] „scrisă de părintele Vorftolomei archimandrit, şi am scris eu aice în zilele părintelui Meftodi igum. Solcăi, 1775 Noem. 10”

[8] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[9] Original în arhiva k. k. Ministerul d. Interior, retipărit din Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol. VII, 1876, p. 454-478.

[10] Călători, X, II, pp. 820-822

[11] Călători, XIX, I, pp. 156, 157

[12] Porumbescu, Iraclie, Un episod hazliu din mănăstirea Putnei, în „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, Cernăuţi 1898, pp. 83-91

[13] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[14] Preşedintele ţării în districtul Solca, Gazeta Bucovinei, Anul I, nr. 19, Joi 4/16 Iulie 1891, pg. 2

[15] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[16] Gazeta Bucovinei, Anul V, Nr. 11, Duminică 5/17 Fevruarie 1895, pg. 3

[17] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[18] Gazeta Bucovinei, Anul II, nr. 10, Duminică 2/14 Februarie 1892, pg. 3

[19] Un sanatoriu în Solca, Gazeta Bucovinei, Anul II, nr. 28, Duminecă 5/17 Aprilie 1892, pp. 4, 5

[20] Gazeta Bucovinei, Anul IV, Nr. 81, Joi 13/25 Octomvrie 1894, pag. 2

[21] Gazeta Bucovinei, Anul V, Nr. 98, Duminecă 10/22 Decembrie 1894, pg. 2

[22] Daimer, Dr. J.; Netolitzky, Dr. A., Das Österreichische Sanitätswesen, VIII Jahrgang 1896, Wien 1896, p. 298

[23] Patria, Anul I, Nr. 49, Miercuri 22 Octomvre / 3 Noemvre 1897, pp. 2, 3

[24] SIMIONESCU, Ion, Ţara Noastră, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol I, 1926, pp. 78, 382

[25] DEŞTEPTAREA, Anul IX, nr. 58, 29 Iulie / 11 August 1901, pag. 4

[26] GAZETA BUCOVINEI, Anul II, nr. 55, Duminică 12/24 Iulie 1892, pag. 4

[27] HURMUZACHI, Constantin, Chestia staţiunii balneare Solca, în „Patria”, Anul II, Nr. 90, Miercuri 4/16 Februarie 1898, pg. 2, coloana 2

[28] PATRIA, Anul I, Nr. 24, Duminecă 24 August / 5 Septemvre 1897, pag. 2

[29] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[30] Patria, Anul II, Nr. 166, Miercuri 19/31 August 1898, pg. 3

[31] Patria, Anul II, Nr. 164, Miercuri 12/24 August 1898, pg. 4

[32] Mitric-Bruja, Solca, în „Patria”, Anul III, Nr. 307 din 6/18 August 1899, pp. 1, 2, Nr. 308 din 11/23 August 1899, pp. 3, 4

[33] Patria, Anul III, Nr. 319, Duminecă în 5/17 Septemvrie 1899, pag. 3

[34] Patria, Anul III, Nr. 350, Duminecă în 21 Noemvre / 3 Decemvre 1899, pag. 3

[35] DEŞTEPTAREA, Nr. 98/1902, p. 3

[36] Gazeta Bucovinei, Anul VII, nr. 8, Duminecă 13 Mai / 30 Aprilie 1906, pag. 3)

[37] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 200

[38] Patria, Anul V, Nr. 26, Duminică 3 Aprilie n. 1910, pag. 3

[39] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[40] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[41] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[42] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[43] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[44] Glasul Bucovinei, Anul III, nr. 424, Luni 17 Mai 1920, pg. 2

[45] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[46] Glasul Bucovinei, Anul XVIII, No. 4573, Miercuri 5 Iunie 1935, pag. 3

[47] Glasul Bucovinei, Anul XX, Nr. 4998, Joi 4 Februarie 1937, pag. 3

[48] Glasul Bucovinei, Anul XX, Nr. 5135, Sâmbătă 21 August 1937, pag. 3

[49] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[50] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[51] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[52] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[53] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[54] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[55] Lupta poporului, Anul III, Nr. 515, Sâmbătă 9 Aprilie 1949, pag. 2

[56] Lupta poporului, Anul III, Nr. 358, Joi 2 Iunie 1949, pp. 1, 3

[57] Lupta poporului, Anul III, Nr. 656, Duminecă 25 Septembrie 1949, pag. 3

[58] Lupta poporului, Anul IV, Nr. 722, Luni 12 Decembrie 1949, pag. 3

[59] Lupta poporului, Anul IV, Nr. 1011, Joi 20 Noiembrie 1950, pag. 1