Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Plosca

Huţuli din Plosca

PLOSCA. O populaţie veşnic izolată în formaţiuni aproape gentilice, numită, în primele „chorografii” care apar la Viena, inclusiv în ediţia lui Singrenius din 1541, cu o denumire generică, „locuitorii munţilor Carpaţi”, alta decât populaţiile între care sunt aşezaţi, adică „rutenii, moldovenii, polonii, tătarii”[1], constituie o individualitate muntenească, în bună măsură osificată în preistoric şi, drept consecinţă, şi în aura de mister, care avea să stârnească interesul antropologilor. Probabil că pâlcurile acestea omeneşti supravieţuiesc prin tainiţele munţilor dintotdeauna, dar devin vizibili în isorie abia atunci când proprietarii de moşii şi, mai ales, mănăstirile îi impun la taxe de tip arendă.

1702: În 20 mai 1702, egumenul Putnei, Calistru, dă în arendă, „pe timp nedeterminat, munţii mănăstireşti… unor ruşi din Putila”, care vor întemeia puzderia de cătune şi târle dintre Vijniţa şi Fundu Moldovei[2].

1742: „În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului. / O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[3].

1774: Atestat documentar în anul 1707, satul din vecinătatea Putilei, Plosca, avea, în 1774, 117 familii huţăneşti, iar în 1784, 115 familii.

1782: „Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[5].

1877: În 1877, a fost construită biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Plosca, biserică de lemn, ctitorită de George CUREŞ, dotată cu un iconostas nou şi renovară în 1885. O biserică de lemn şi mai veche, cu acelaşi hram, exista, în 1843, la Plosca, patron bisericesc fiind Mihail de ROMAŞCAN, iar preot administrator, Grigorie LIPEŢCHI, care păstorea peste 655 suflete. În 1876, când avea 866 enoriaşi, biserica din Plosca se afla sub patronatul lui Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasilie TOUSTIUC. În 1907, patron bisericesc era graful Ladislaus BAWOROWSKI, paroh fiind Anton TOFAN, născut în 1869, preot din 1898, paroh din 1902, iar cantor, din 1901, Leontie REUŢCHI, născut în 1853.

1885: Din 1885, avea să funcţioneze în Plosca o şcoală cu o clasă[6].

1890: În 1890, comuna Plosca, formată din cătunele Plosca, Ropocel, Seletin şi Vipcina, avea 931 locuitori. Primar era Alexie Poleac, iar Vasile Kozariszczuk era paroh.

Biserica din Plosca – foto Krepler

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Plosca, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe afluenţi ai Ceremuşului Alb, aproape cu hotarul districtului Rădăuţi. Suprafaţa: 69,06 kmp; populaţia: 1.012 locuitori, huţani şi ruteni gr. or., şi un mic număr de izraeliţi. Se compune din: 1). satul de reşedinţă Plosca, aşezat pe pâraiele Plosca şi Lostun, afluenţi ai râulul Putila, care, la rândul său, este afluent al Ceremuşului Alb; numără, împreună cu târla Suşici, 76 locuitori şi are ca cătune: Bahna, Budin, Hrebin, Comarne, Crasnei, Losova, Minte, Na Plosca, Pid Demen, Polenc, Ciuchivschi Gruni, Rozicinei, Şerochii, Vipcenca, Vijenca, Voloschii Gruni, Za Ploscu; şi 2). satul Ialovicioara. Satul de reşedinţă este străbătut de drumul districtual Storoneţ-Putila-Seletin, care trece peste plaiul Plosca. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Comuna s-a întemeiat mai înainte de 1501, când este menţionată pe teritoriul numit Braniştea, care aparţinea mănăstirii Putna. La 1776, era în stăpânirea mazilului Gafenco. Până în al 50-lea an al secolului trecut (XIX – n. n.) depindea de comuna Storoneţ-Putila. Aci se află o ecluză de artă pentru hăituitul plutelor, pe vreme de secetă. Una mai mică se găseşte la depărtare nu tocmai însemnată. Populaţia se ocupă cu prăsila vitelor şi cu plutăritul. Comuna posedă 96 hectare pământ arabil, 1.615 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 1.824 hectare imaşuri, 725 hectare poieni şi 4.164 hectare păduri. Se găsesc 170 cai, 743 vite cornute, 1.371 oi, 342 porci şi 73 stupi. Plosca, târlă, pendinte de moşia cu administraţie particulară Putila, districtul Vijniţa. Are 3 case şi 13 locuitori. Plosca, mic afluent al pârâului Putila. Izvorăşte sub poalele muntelui Plosca şi se varsă în râuleţul Putila, lângă comuna Plosca, districtul Vijniţa. Plosca, plai (986 m), ce, împreună culmea Stăvioare, cu munţii Şurdinului leagă, în acelaşi timp, valea Putilei cu cea a Sucevei. Peste acest plai duce un drum bun şi foarte frecventat, ce reprezintă linia de comunicaţie între Transilvania şi Galiţia, adică valea Sucevei şi cea a Ceremuşului. Plosca-Cameral, cătun, pendinte de comuna rurală Seletin, districtul Rădăuţi. Are 249 locuitori, huţani greco-ortodicşi. E aşezată la poalele Plaiului Satel”[7].

1919: În „Tabloul circumscripţiilor electorale”, în judeţul Vijniţa, Circumscripţia nr. 24 Vijniţa, sunt trecute comunele: Câmpulung Rusesc (Dolhopole), Chiseliţeni, Coniatin, Dihtineş, Gura-Putilei (Uscie-Putila), Iabloniţa, Măriniceni (Marenice), Pătrăşeni (Petraşe), Plosca, Putila (Storoneâ-Putila), Răstoyce (Rostoki), Revna pe Ceremuş, Sălăşeni (Stebne), Sârghieni (Sergie), Torăceni (Toraki), Vijnicioara (Vijenka), Vijniţa şi Zăhăriceni (Porzaharice)[8].

1921: Secretariatul general pentru Culte organiza, în Cernăuţi, licitaţiile pentru repararea unor biserici şi case parohiale. În judeţul Vijniţa, petru repararea casei parohiale ortodoxe în Plosca, s-a dispus o sumă preliminară de 45.000 lei[9].

1929: „În dimineaţa unei frumoase zile de septembrie, părăsind Vijniţa, iar, pentru un moment, şi apa Ceremuşului, mă îndrept, cu trăsura, în sus, pe strâmta, frumoasa şi pitoreasca vale a pârâiaşului Vijnita, afluent drept al Ceremuşului, ce curge printre coastele înalte şi frumos împădurite cu fag şi cu brad ale munţilor Ceremuşului, care fac parte din sistemul Carpaţilor Păduroşi, întinşi pe stânga lui. Traversez Vijnicioara, sat lung, ce se întinde pe apă, în sus, a cărui parte nordică constituie o foarte modestă, dar drăguţă şi simpatică staţiune climatică pentru lumea din apropiere. Ieşind din acest sat, şoseaua părăseşte apa Vijnicioarei, aproape de obârşia ei, o ia la dreapta şi ridică, prin pădure, într-o foarte aspră serpantină, muntele Nincici, din vârful căruia se descoperă, la vreo 2 km spre apus, iarăşi splendida şi încântătoarea privelişte a Ceremuşului, îndoindu-se pe la poalele frumoşilor munţi, înveşmântaţi, în mare parte, cu frumoase păduri de fag, amestecat cu brad şi mesteacăn. De aici, şoseaua scoboară, tot prin pădure, într-o serpantină încă şi mai aspră, în satul Răstoace, de pe malul drept al Ceremuşului, care, pe aici, constituie încă frontiera între România şi Polonia. Regiunea este foarte populată de veveriţe. De la Vijnicioara, până aici, am întâlnit cinci, traversând drumul, cocoţându-se prin crengile arborilor, pe care se leagănă, sărind de pe una, pe alta şi chiar dintr-un copac în altul. Valea Ceremuşului, lăguţă şi populată, este foarte frumoasă şi plină de pitoresc, apa limpede-verzuie, cu reflexe solare de argint şi diamant, şerpuind repede printre arini, plopi şi răchite, pe patu-i prundos. Pe malul sâng al Ceremuşului, întins şi pe poalele muntelui, se vede lucind, în raze de soare, frumosul sat polonez Bila Beresca. Este un peisaj de toată frumuseţea. Urmând mereu pe malul drept al Ceremuşului, şoseaua traversează, pe rând, frumoasele sate Răstoace, Pătrăşeni şi Marinişeni, de unde trece imediat în satul Gura Putilei, situat la confluenţa Ceremuşului cu afluentul său drept, Putila, ce izborăşte din vârful Lucava. De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, precum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îmbrăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş!”[10].

1939: În documentele şcolare ale prefecturii judeţului Storijineţ, din 1939, pentru Carapciu pe Ceremuş erau menţionate, drept cătune sau părţi de sat, Babin, Chmelestie, Ciopaş, Corineşti, Hlibicioc, Hrabova, Ialenca, Maidan, Moceara, Odaia, Pahar, Plosca, Pohorilăuţi, Prislop, Racovăţ, Reptena, Satul Nou, Sălişte, Topoleva, Ursoaica, Văleni, Verbăuţi.