Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Nepolocăuţi

NEPOLOCĂUŢI. Satul Nepolocăuţi exista şi în vremea lui Alexandru cel Bun, care-l întărea, în 12 mai 1425, lui Stroici, cealaltă atestare pentru satul de pe malul stâng al Prutului, la confluenţa acestuia cu Ceremuşul, înregistrându-se abia în 28 ianuarie 1665, când este menţionat în hotarnica satului Ivancicăuţi, sat aflat undeva, în nord, dincolo de Orăşeni. În imediata vecinătate a Nepolocăuţilor se află Piedecăuţii şi Oşehlibul, ambele din Ţinutul Coţmanilor, iar dincoace de Prut, pe malul drept al râului, cu Bărbeşti şi Zeleneu, ambele din Ţinutul Văşcăuţilor. În vestul satului se întind ţinuturile, pe atunci poloneze, ale Galiţiei. Prin Nepolocăuţi, ca şi prin Malatineţ, trece Drumul Furilor, localităţile aflându-se pe itinerariul cetelor sau oştilor tătare, moldovene, căzăceşti sau turceşti, care treceau prin foc şi sabie, mult prea adesea, sudul Poloniei.

1667: Menţionat, în 10 iunie 1667, şi în hotarnica satului Piedecăuţi, când, printre martori, figurează şi un „Mihailo ot Nipolocăuţi”, satul de graniţă şi de diverse vânturări vrăjmaşe nu a beneficiat de o proprie hotarnică, rămasă ca document, până în 1782, când evidenţele cadastrale austriece menţionează toponime precum Fântâna Moşului, Paharul, Pârâul Alb, Pârâul Vâlhovăţul, înspre Oşehlib şi Piedecăuţi, Valea Vărbouţilor, ţarinile La Cruce, La Izvoară, Păharnă, Pe Podiş, Sălişte şi Sub Deal, Pârâul Camene şi cel al Vărbouţilor.

1743: În 28 ianuarie 1743, fraţii Ţopa, adică Lupaşco – ginerele Codreanului, Sandu, Andriaş şi Ilinca – jupâneasa lui Dima – vând partea lor de sat, moştenită de la Nicolai Postelnicescul, vistiernicului Paladi.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Nepolocăuţi, moşie răzeşească, „51 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 1 dascăl, Iani, 3 mazili, Andrei TĂUTUL, Ion TĂUTUL şi Iordachi GHŢINCUL, 4 argaţi ai lui Tăutul, Dumitraşcu, Hlihor, Vasile şi Chiriac, 5 văduve, Aniţa, Gafia, Aniţa HILOTOAI, Tudosia şi Aniţa MOSCĂLIŢA, 2 jidovi, Iancul şi Leiba, 5 case pustii şi 30 birnici, şi anume: Ion HUGKO, Andronic brat ego, Iacob rusul, Simion DASCALIUC, Hrihor BANDASUC, Vasile VASILINCIUK, Hrihor BANDASUC, Andrieş NAUC, Toader NAUC, Timofei OLEINIC, Simion BENDAS, Toader VASILICIUC, Vasile RUSNAK, Ion MANGIUC, Oleksa sin IVAN, Vasile HUŢUL, Ion ŞCAVARCA, Ivan MALENCHI, Ştefan LAZOR, Luca CERNĂUCIANII, Toader moldovan, Vasile rus, Ştefan BIBLIC, Ştefan ciobotar, Ilaş ŞTUFU, Lupaşco GAVRILIUC, Păladi sin MIHAI, Neculai sin MANGIUC, Pintelei PANCO şi Petre vornic. În partea satului Nepolocăuţi, proprietate a familiei răzeşeşti Ţopa, numită Ţopenii, „toată suma caselor” era 16, însemnând 10 ruptaşi, praporcicul Neculai zet ŢOPII, Ion ŢOPA, Grigoraş ŢOPA, Andrei ŢOPA, Vasile ŢOPA, Costandin zet ŢOPA, Dumitraşcu sin Grigoraş ŢOPA, Dumitraşcu brat Ioniţă ŢOPA, Sandul ŢOPA şi Ion sin ŢOPA, 3 argaţi la ruptaşi, Cazimir rus, Panko rus şi Hrihor rus, 2 văduve, Aniţa VASILOAII şi Nastasia, şi 1 jidov, Mihel.

1774: În 1774, satul avea 56 de gospodării, iar în 1798 – 98, numărul locuitorilor ajungând, în 1890, la 1.500. Primar era Ciprian Iaworski, iar învăţător, Ioan Terlecki. Preotul satului, Dimitrie Kozatiszczuk, era ajutat, la slujbe, de cantorul Teodor Goreţchi.

1785: În 1 iulie 1785, Vasile Ţopa, fiul lui Andrieş Ţopa şi al Fedorii, nepot Gaftonii, fetii Andrienescului, vindea o parte de moşie din Nepolocăuţi (doi stânjeni din apa Prutului până în hotarul Uşihlibului) cumnatului său, Dumitraş Cernăuţeanul, soţul Aniţei, pentru 5 coreţe de orz.

1788: Într-o mărturie din 9 octombrie 1788, Iuon Strâşca mare căpitan, Iordachi Perjul mazil, Grigoraş. Tăutul mazil de Vilauce şi Constantin Părvul căpitan confirmau că Ţopenii din Nepolocăuţi sunt Vasile, Alexandru, Nicolai şi Dumitraş, feciorii lui Ion Ţopa, nepoţii de fiu ai lui Sandul Ţopa, apoi Vasile şi Dumitru, fiii lui Sandul Ţopa; Iuon şi Gligoraş, fiii lui Ştefan Ţopa, nepoţii de fiu ai lui Sandul Ţopa. Fraţii Sandul, Ştefan şi Andrieş Ţopa au fost feciorii lui Arsenie Ţopa şi nepoţii lui Mihai Ţopa postelnic, toţi Ţopenii trăgându-se din postelnicii cei mari ai ţinutului Tutovii, ei fiind identici cu Postelniceştii.

1796: În 21 mai 1796, fraţii Neculai şi Dumitru Tăutul vindeau lui Enacachi Zota cinci fălci din moşia Nepolocăuţi, „în capul moşiei Oşehlib”.

1864: În 11 ianuarie 1864, a început construcţia căii ferate Lemberg-Nepolocăuţi-Cernăuţi, în lungime totală de 267 km, primul tren sosind la Cernăuţi în 15 septembrie 1866.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[2].

1873: Biserica nouă Adormirea Maicii Domnului din Nepolocăuţi avea să fie construită, în 1873, de Ioan de PĂUNEL şi de Mihail şi de Vasile de TEUTUL. În 1843, când avea 639 enoriaşi, patron al bisericuţii vechi din Nepolocăuţi era Constantin de PRODAN, postul de paroh fiind vacant. În 1876, patron bisericesc era Ioan de PĂUNEL, paroh fiind Leon TARNAVSCHI, care păstorea 853 suflete. În 1907, paroh era Nicolai de VLAD, născut în 1869, preot din 1897, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Isidor MASICHIEVICI, născut în 1879.

1880: „Petrecând vacanţele mari ale anului 1880 în casa părintească din Nepolocăuţi, am fost martor ocular la următoarea scenă. Populaţia satului s-a adunat, în iulie, la primărie, ca să fie trecută în listele de recensământ, ce se făceau în Austria tot după 10 ani. Înainte de a se începe recensământul, primarul satului, bunul român, mazilul Vasile Tăutul, luând pe răzeşii satului (circa 50 capi de familie) la o parte, le spuse: „Fraţilor, noi, deşi vorbim, cu oamenii din sat şi unii din noi chiar şi în familie, limba ruteană, totuşi să nu ne înscriem în listă ca ruteni, căci nu suntem ruteni, ci români (moldoveni). Pe noi ne-a aşezat aici Voevodul Moldovei, Ştefan cel Mare”. Cuvântul primarului a fost sfânt pentru răzeşime. Toţi, afară de unul, licenţiat în teologie şi cu nume istoric românesc, s-au înscris ca moldoveni (circa 200 suflete). Listele însă au fost înapoiate, peste câteva săptămâni, de către prefectura din Coţmani, cu ordinul să fie trecuţi toţi răzeşii ca ruteni, pretinzând că limba lor de conversaţie e cea ruteană. Ordinul prefecturii trebuia să se execute, cu toate că, în multe familii (cel puţin 10 din sat), se întrebuinţa încă graiul românesc”[3].

1884: Din 1884, avea să fie deschisă o şcoală cu 2 clase[4].

1902: „Programul festivităţilor de primire, la intrarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Vladimir de Repta în Archidieceza Bucovinei. Ora sosirii Înalt Preassfinţiei Sale se va publica prin foile locale. La frontiera ţării (peronul staţiunii căii ferate în Nepolocăuţi) primesc şi salută pe Înalt Preasfinţia Sa, Marţi în 5/18 Noemvrie 1902 delegaţii patronilor bisericeşti, ai clerului şi ai mirenilor. După bineventare, Înalt Preasfinţia Sa va porni, cu trenul separat, spre Cernăuţi; în tot drumul acesta, lângă calea ferată îl vor saluta pe noul Archiepiscop şi Mitropolit, în mod solemn, parohii şi poporanii din acele comune, prin al cărora teritoriu trece trenul. La gara din Nepolocăuţi îl vor aştepta pe Î. P. S. Sa protopresviterul Ceremuşului şi cel al Putilei, iară. La gara din Lujeni, protopresviterul Coţmanului, fiecare asistat de preoţii din comunele vecine, cu poporeni şi procesiune”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Nepolocăuţi (Nepolokoutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe malul stâng al Prutului, la confluenţa lui cu Ceremuşul. Suprafaţa: 11,57 kmp; populaţia: 1.314 locuitori, în majoritate ruteni gr. or., restul izraeliţi ş. a. Este în apropiere de drumul principal Sniatin-Cernăuţi, cu care este legat printr-un drum districtual, ce se bifurcă apoi, o ramură apucând la Coţman şi alta la Stauceni. Staţie de drum de fier a liniei principale Lemberg-Cernăuţi, din care se desprinde aci o ramură, apucând la Vijniţa. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică gr. or. La 1776, era în posesia lui Andrei Tăutul. Aci se află vărniţi părăsite. Populaţia germană şi ruteană se ocupă cu munca câmpului şi mai ales cu cultura tutunului; izraeliţii, cu negoţul. Comuna posedă 955 hectare pământ arabil, 12 hectare fânaţuri, 7 hectare grădini, 17 hectare imaşuri, 30 hectare păduri. Se găsesc 139 cai, 337 vite cornute, 182 oi, 145 porci şi 9 stupi de albine”[6].

1910: În 1910, mai bine de jumătate dintre locuitorii satului Nepolocăuţi erau ruteni, ceilalţi – români, dar şi evrei, stabiliţi la graniţa provinciilor datorită înlesnirilor pentru comerţ.