Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Hliniţa

HLINIŢA. Un zapis al lui Ştefan cel Mare, din 13 martie 1459, la care aveau să facă recurs Flondorenii, în 1777, dar care nu s-a păstrat, atesta documentar satul Hliniţa, precizându-i hotarele, în care era inclusă şi Poiana Spasca, motiv de gâlceavă peste veacuri.

1582: Aflat pe malul drept al Prutului, la confluenţa acestuia cu pârâul Hliniţa şi în hotar cu satele Zeleneu, Revacăuţi, Dubăuţi şi Dracineţ, satul Hliniţa, împreună cu Dracineţul, „care au fost sub ascultarea Sipinţilor” a fost dăruit, în 1582, de Iancu Sasul, mănăstirii Probata.

1608: Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Draciniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi sf. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Hliniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”,  supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.

1737: În 12 iulie 1737, în faţa Divanului lui Grigori Ghica Vodă se prezintă „stolnicul Alistarh cu Gheorghie Turculeţ postelnicul pentru giumătate de sat Hliniţ de la ţinutul Cernăuţilor, zicând du-lui Alistarh stolnicul precum acea moşie este dreaptă moşie în partea maicii sale, domniţii Saftii, şi făr dreptate este dată acea moşie, de mătuşa du-sale, domniţa Iliana, lui Turculeţ, cu zapisul său pentru 180 lei datorie soţului său, răpăosatului Nicolaiu Costăn logofăt”. Alistarh rămâne stăpân peste jumătate de sat. Înţelegerea va fi reparafată în 9 iulie 1751.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Hliniţa, moşie a lui Toader FLONDOR, „54 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Necolai şi Luchian, 5 văduve, SIMIONEASA, Titiana, Paraschiva, Maria şi Aniţa, 7 scutelnici ai lui Ioniţă FLONDOR, respectiv Simion MANCĂŞ, Simion ILAŞCIUK, Dămian pânzar, Fedor pânzar, Iacob rusul, Grigoraş TUMANCIUK şi Costandin, 6 ţigani, adică Anton, Moisei, Hortoluţi, Ion FURNICĂ, Mihailo FURNICĂ şi Necolai, 2 jidovi, Zendel şi Herşko, şi 31 birnici, adică: Ivan jitar, Toader rus, Toader GAVRILIUK, Ştefan PORFIR, Simion GLIGORCIUK, Ion GLOGORCIUK, Andrei SPĂTARU, Toader moldovan, Arsenie rotar, Andrieş SARION, Andrieş păsărar, Ivan HUŢAN, Georgiţă ZURA, Manul bărbierul, Georgie CURCANUL, Ion MANCHEŞ, Ştefan LUNŢUC, Alecsa prisăcar, Ion butnar, Vasili RUSNAK, Ion PAVLIUC, Tudosii PAVLIUC, Tănasi rus, Luchian ILUC, Ştefan sin popii, Dumitraş sin popii, Chiriac SPÂNUL, Tudosi vornicul şi Vasile RUSNAK.

În 1774, Hliniţa avea 54 familii, adică 1 mazil şi 53 familii de ţărani, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny, din 1775. În 1784, în urma colonizării cu ruteni, numărul familiilor ajunge la 93.

1776: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Hliniţa, ctitorită, în 1776, de mazilul Theodor FLONDOR, se afla, în 1843, sub patronatul bisericesc al lui Iordachi de FLONDOR, parohul Ioan DANISCHEWSCKI păstorind 1.332 suflete. În 1876, patron bisericesc era Alexandru baron de FLONDOR, cei 1.817 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Ioan WEISSMANN. În 1907, când patroni bisericeşti erau Emanuil cavaler de FLONDOR şi Miecyslaw WEGRZYNOWICZ, cumnatul său, paroh era Ştefan IVANOVICI, născut în 1839, preot din 1872, paroh din 1879, iar cantor, din 1888, Archip CUŞNIRIUC, născut în 1857.

În 17 august 1777, feciorii lui Şerban Flondor, Ioniţă şi Toader, se plâng Divanului Domnesc împotriva împresurării, pe care o comitea egumenul Pobratei, Hrisant, dar egumenul a arătat o hotarnică din 1736, prin care dovedea că Poiana Spasca ţinea de Draceniţa, nu de Hliniţa. Uricul lui Ştefan cel Mare, pe care Flondorenii îl aveau, includea Poiana Spasca între hotarele Hliniţei, pe care Flondorenii o vor păstra.

În 20 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Toader şi Ioniţă Flondor (care va fi vornic de Câmpulung Rusesc, până în 1787) declarau că stăpânesc satul Hliniţa, pe care îl obţinuse, la schimb, tatăl lor, Şerban Flondor.

1786: După Ioniţă Flondor vor rămâne 9 copii, cei majori, Vasile şi Gheorghe, primind jumătate din satul Hliniţa în 16 noiembrie 1784. Doi ani mai târziu, în 14 iunie 1786, Toader Flondor, care nu avea copii, lăsa, prin testament, jumătate din Hliniţa nepotului său, Vasile Flondor, apoi revine cu un alt testament, în 12 februarie 1798, când, „cunoscând cum că aproape este hotarul vieţii sale”, lăsa jumătatea sa din satul Hliniţa soţiei sale, Iniţa. Aceeaşi voinţă o exprimă testamentar Toader Flondor şi în 22 ianuarie 1800, dar precizând că după moartea Iniţei, moşia va reveni nepoţilor lui, Vasile, feciorul lui Ioniţă, Iordachi, urmaşul lui Gheorghie, şi Dumitrache.

1807: Vasilie, Dimitrie şi Iordachie Flondor înscriu jumătatea de sat Hliniţa a lui Teodor şi Aniţa Flondor, la Tribunalul din Cernăuţi, abia în 23 aprilie 1807, dovadă că „hotarul vieţii” a fost suficient de îndepărtat pentru bolnăviciosul Teodor Flondor.

1819: În 20 iulie 1819, Vasile… von Flondor, simţindu-se slab, în ciuda tăriei particulei nobiliare austriece, şi-a făcut testamentul, lăsând nepotului său Iordachie, fiul lui Gheorghe Flondor, o optime din Hliniţa şi toată gospodăria din acest sat.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

Din 1888, funcţiona, la Hliniţa, o şcoală cu 4 clase[3].

1888: Raportul anual, pagina 55 (Descoperiri preistorice, în mormintele tătare din Hlinitza). „Conservatorul Romstorfer a raportat descoperiri recente preistorice în Bucovina și a deschis, cu precauţie, mormintele tătare de la Hliniţa. S-a decis să facă o examinare mai atentă a acestor relicve“[4].

1889: Volumul 15, paginile 32 și 33 (Descoperiri în Bucovina). „Descoperiri la Hliniţa, pe Prut: După ce ţăranii au găsit, acum câiţiva ani de zile, pe zamca Miserdziv, de lângă Hliniţa, cioburi de vase şi alte relicve arheologice, pe care proprietarul Alexander von Flondor le-a dobândit și, în mare parte, le-a dăruit, colonelul von Seraczin, prin Regimentul de Pionieri de sub conducerea generalului locotenent Kruzlewski, a organizat săpături la Hliniţa, în anul precedent și în acest an, în urma cărora au fost scoase la lumină numeroase piese, dintre care colonelul m-a informat parţial. / Lângă moara de la Hliniţa, la adâncimea de 0,5 m, s-au făcut decoperiri sub un strat de depuneri de cărbuni și cenușă, gros de aproximativ 20 cm, din partea exterioară; într-un alt loc, pe partea exterioară de sus, unde s-a săpat până la o adâncime de 0,8 metri, s-au găsit cărămizi (?) din lut, iar la adâncimea de 1,5 m, cenușă, cărbune și pietre. / Am mers la fața locului și am găsit un număr mare de piese, apoi cărbune, cenuşă şi alte depuneri acumulate în timp. În interiorul săpăturii, delimitat cu pereți, s-au găsit cioburi ale diferitelor vase etc., la adâncimi de 1,5, până la 1,8 m. și anume: / a). Piese din ghivece, lucrate manual, de diferite genuri Thon și Tegel, mai mult sau mai puțin arse. / b). Părți ale unor vase mai mari, aparent plate, dreptunghiulare, cu pereți inferiori verticali, modelați foarte simplu cu mâna; poate, de asemenea, părți ale cuptorului, cu o grosime de până la trei centimetri și mai mult, miezul aproape negru, aparent negru, cu suprafața prevăzută cu șiruri de pietre. / c). Piese ale vaselor produse pe placă turnantă, ale căror pereți sunt duri și mai ales albastru-negru în interior, prezintă mai mult sau mai puțin culoarea cărămizii și sunt decorate cu încrustaţii simple sau multiple, care reprezintă cercuri concentrice, paralele, linii ondulate sau în zig-zag, toate aceste încrustaţii fiind produse cu un instrument asemănător pieptenului. / Cărămizile (?) sau părțile de lut, depuse probabil lângă o vatră, serveau, probabil, la acoperirea pereților colibelor, şi s-au găsit lângă bucăți de gresie arsă. Bucățile de flint, albe, marmorate parțial în gri albăstrui. Ibidem au fost găsite la adâncimea de 0,5 m. / Grâul carbonizat, parțial gătit aglutinat, în bucăți mai mari, o bucată fiind compusă, în mod ciudat, din grâu și dintr-un fel de lut poros și ars. / O bucată de fier, cu forma bucății superioare a unei teci, produsă din o foaie de fier, gros de aproximativ doi milimetri. Cea mai mare lățime se află în partea de sus, 18, iar în partea de jos, doar 15 mm. Placa transversală, care conține o gaură, lată de 38 mm, 6 sau 2 ½ lățime, pentru introducerea sabiei, se află oblic în inelul oval, înalt de 16 mm. Piesa este deja foarte mâncată de rugină. / Cu câțiva ani în urmă, țăranii au găsit, la aproximativ 500 de pași distanță de metereze, într-o râpă, un mâner de cuțit lung, de 40 de cm, acum puternic mâncat de rugină. Partea din spate este dreaptă, în față are o armătură longitudinală, apoi o cârpă, care este aproximativ întoarsă spre margine (pe spate pare a fi o cârpă similară ruptă). / Pe mâner sunt atașate trei monturi proeminente, care serveau pentru atașarea pietrelor preţioase pe mâner. / În număr mai mare, s-au găsit piese de bronz în Bucovina. Una dintre piese a fost găsită, în urmă cu aproximativ trei ani, de un țăran, pe versantul de nord-est al crestei Propasna, de lângă Hliniţa, în apropiere de marginea satului. Suprafața prezintă câțiva pori, care au o grosime de 1 mm și poartă un strat gros de material, de culoare verde, care a fost parțial răzuit, după ce a fost găsit. În secțiunea din mijloc, există un hexagon semi-regulat, destul de regulat. În lateral sunt rămășițele unei capse. În unele locuri, piesa are fisuri longitudinale. Grosimea ei este de aproximativ 1 mm; proprietar: colonelul Seraczin. / În anul precedent, generalul locotenent Kruzlewski, împreună cu domnul Alexander von Flondor, au găsit, lângă Zidul Hliniţa, aproximativ 14 fragmente de inele, dintre care patru sunt destul de potrivite pentru un inel întreg. Suprafața este foarte netedă și uniform înverzită, într-un mod care o face să semene cu strat de smalț. Tonul culorii este puțin mai moale decât verdele pur, care este vizibil sub suprafață. Diametrul este de aproximativ 10 cm; cea mai mare lățime, 12, cea mai mică, 6 mm: grosimea l 1/2 mm. Restul, aproximativ zece părți, sunt mai scurte și par a fi aparținut unui al doilea inel (proprietar al aceluiași). / Localitatea Hliniţa sau zamca Miserdziw, care în prezent este acoperită de o pădure de fag, de aproximativ 60 de ani, pare să fi fost cândva un punct fortificat sau o tabără militară (așa-numita tabără tătară)”[5].

În 1890, satul Hliniţa avea 2.317 locuitori. Primar era Alexandru cavaler de Flondor, paroh – Ioan Waismann, învăţător – Sevastian Şerbanovici, iar cantor bisericesc – Archip Cuşniriuc.

1907: Flondor, care ieşea rar, dar însoţit de „muzicanți, călăreți și steaguri” [6], din conacul de lângă Storojineţ, conac înconjurat de slujitori, care s-au stabilit în preajma care, mai târziu, avea să se numească Flondoreni, folosindu-se, ca de atâtea alte ori, „și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher” [7], supărat fiind pe faptul că muntenii „s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor” [8], „trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos” [9], impunând candidatura lui Stefanelli, care, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la fiecare adunare electorală în parte, organizate la Frasin, Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Câmpulung, Fundu Moldovei, Pojorâta etc. „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”, deşi, peste tot, câte „o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea” [10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Hliniţa, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată la confluenţa pârâului Hliniţa cu Prutul. Suprafaţa: 1,19 kmp; popu­laţia: 1.975 locuitori, în majo­ritate ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 1806 locuitori, şi din cătunul Corostovata, cu 169 locuitori. Are şi o colonie de ţigani. Este străbătută de drumul principal Storojineţ-Snialin; are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, mazilul Teodor Flondor, în a cărei posesie se afla, a zidit aci o biserică, al cărei patronat este, până în ziua de azi, deţinut de familia Flondor. În apropierea Hliniţei, se găsesc ruine istorice, probabil din vremea Polonilor, căci poartă numele caracteristic de „Mozdzirne-Zamky” (adică : castelele cu obuziere). Pe teritoriul comunei se află o vie. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vi­telor; ţiganii însă, care, într-o vreme, erau foarte numeroşi, practică meseria de lăutari ambulanţi, odinioară vestiţi, mai ales pentru ariile şi cân­tecele lor bătrâneşti moldo­vene. Limba acestor artişti ai naturii era, până nu demult, cea românească; astăzi însă numai cei bătrâni mai ştiu româneşte. Colonia se mai men­ţine, în cătunul Corostovata, şi a fost rău decimată, la 1866, prin holeră şi foamete. Comuna posedă 992 hectare pământ arabil, 87 hectare fânaţuri, 16 hectare grădini, 159 hectare imaşuri, 523 hectare pădure. Se găsesc 87 cai, 385 vite cornute, 153 oi, 300 porci, 71 stupi. Hliniţa, pârâu, afluent pe dreapta al Prutului, răsare sub dealul Criva, la Sud de comuna Broscăuţul Vechi, districtul Storojineţ, şi, primind, pe stânga, pârâiaşele Lazăr şi Cabena, iar pe dreapta, pâ­râiaşele Vivlar şi Lopatnic, se varsă în Prut, la Nordul localităţii Hli­niţa, după ce a udat comunele Bobeşti şi Dracineţ. Hliniţa-Flondor, moşie cu admi­nistraţie specială, districtul Stororojineţ. Suprafaţă 14,64 kmp; populaţia: 20 locuitori; proprie­tate a familiei Flondor. Hliniţa-Nadler, moşie, cu administraţie specială, districtul Storo­jineţ. Suprafaţa 4,26 kmp; populaţia de 33 locuitori, toţi izraeliţi”[11].

1914-1918: „Ştefan a lui Francisc Banachovschi, născut în Flondoreni la 9 decembrie 1888, a plecat, în mai 1915, la război şi ar fi murit pe Monte Lemerle, în Italia, la 18 iunie 1916, lipsind, de atunci şi până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţia legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Banachovschi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12]; „Simion a lui Dimitrie Palagiuc, născut în Flondoreni, la 1 august 1876, a fost chemat, în august 1914, sub arme şi a luptat pe frontul rusesc, în Polonia rusească. Din toamna anului 1914, în care timp dispărutul se afla pe câmpul de luptă, în Polonia rusească, şi până în prezent, lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Casandrei Palagiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Georgi a lui Sava Haraga, născut în Flondoreni, la 13 ianuarie 1856, a fost înrolat, în anul 1876, în armata austriacă şi a plecat, în anul 1879, la război. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Vasilcei Mosteiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13]; „Georgi a lui Sava Haraga, născut în Flondoreni, la 13 ianuarie 1856, a fost înrolat, în anul 1876, în armata austriacă şi a plecat, în anul 1879, la război. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Vasilcei Mosteiczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1919:  Din Comisiunea agrară de ocol Stăneşti făcea parte, ca „Locţiitor: Alexandru Flondor, proprietar mare, Hliniţa”[15].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Flondor Emanuil Dr. cav. de, Hliniţa”[16].

1940: După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Printre aceşti bolşevici înnăscuţi s-a numărat şi românul „Mihai Curcă, din com. Hliniţa, jud. Storojineţ, „sub regimul bobşevic, a fost un aprig propagator al idelurilor comuniste”[17].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 441

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 20, 1876 p. 72, 1907 p. 145

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 3

[7] Ibidem, p. 2

[8] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[9] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[10] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 110

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 13 mai nou 1921, pp. 203-205

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[17] Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192