Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Hliboca
HLIBOCA. Menţionat, pentru prima dată, drept sat cu biserică şi un popă, în 1438 şi în 1490, dar întărit fraţilor Babici, care-l cumpăraseră de la Pavel Iudca, în 1493, Hliboca are o istorie frământată şi plină de culoare.
În 8 februarie 1595, părţi din sat aparţineau lui Ilea, vătaf de Bărbeşti, şi lui Fădor Orbul, care-şi disputau proprietăţile în faţa Divanului Domnesc. În 4 mai 1607, hatmanul şi pârcălabul de Suceava Orăş primea întăritură, de la Simion Movilă, pentru a patra parte de sat Hliboca, pe care o cumpărase de la Vidraşco al lui Ionaşco Mundre, vătaf de Bănila, căruia i-a plătit 120 taleri.
În 8 martie 1641, Onaca şi rudele ei vindeau lui Toader Grama de Călineşti părţile lor din Hliboca, Pănceşti, Lucavăţ şi Stăneşti. După moartea lui Toader Grama, care-şi zălogise moşia, pentru 500 lei turceşti, vistiernicului Ursache, o bună parte din Hliboca trece în stăpânirea acestei rubedenii a lui Vasile Lupu, dar şi Ursache vinde părţile de sat, în 7 iunie 1670, lui Ştefan Petriceicu, pentru 700 lei, jupâneasa viitorului voievod fiind Marica, fata lui Gheorghe Catargiu. În 10 aprilie 1673, Ştefan Petriceicu dăruieşte moşia sa din Hliboca cumnatului său, Apostol Catargiu.
În 2 iulie 1762, când se face o nouă hotarnică a satului Hliboca, cea mai mare parte din sat şi din moşie aparţinea lui Ghiorghi Turculeţ, care se plângea, în 15 februarie 1762, lui Grigori Calimah Vodă, că moşiile sale, Hliboca şi Pătrăuţii, sunt în hotar cu moşiile mănăstirii Putna, iar la facerea hotarului, paharnicul Vasilie Buhăiescul a împresurat bucăţi din moşiile sale, o nouă hotarnică, de data asta bună, fiind făcută de stolnicul Vasilie Başotă, în 2 iulie 1762, printre reperele toponimice aflându-se: fântâna Hlina, lângă Beretche, la fântâna Vârpca, la hotarul Camencei, la fântâna Bezvodna la hotarul Petricenilor, hotarul Fărcenilor, opcina Siliciului la hotarul Cuciurului, hotarul Mihucenilor, pârâul Derehlui, hotarul Trestianei, la Vorâta, fântâna putredă, la fântâna Hlina.
1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Hliboca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „24 – toată suma caselor”, însemnând 1 rupaş, 1 popă, 2 văduve şi 20 birnici.
În 1774, Hliboca avea 30 familii, iar în 1775, 2 popi şi 47 ţărani. Datorită colonizării cu ruteni, populaţia satului ajunge, în 1784, la 87 familii.
În 12 octombrie 1782, în faţa Comisie cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-a prezentat Thadeus Turkul, declarând că a moştenit satul Hliboca de la părinţi şi moşi, bunicul său, Constantin Turcul, primind satul ca zestre a soţiei, născută Catargiu, dar adoptată de Duca Vodă. Constantin Turcul, care primise satul drept zestre a soţiei, l-a lăsat moştenire lui Gheorghe Turcul. Plecând Turculeştii în Polonia, toate moşiile lor au fost stăpânite de Gheorghe Turcul, iar după moartea lui, un oarecare Bachninski, ginerele acestuia, a stăpânit satul, până s-au întors în ţară feciorii lui Gheorghe, Ilie şi Vasile Turcul. Tadeus Turkul stăpânea satul de 7 ani.
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia şi din Bavaria se stabilesc şi la Hliboca.
În 20 iulie 1785, în urma morţii lui Elias Turkul şi a Teclei, născută Wezyk, moşiile din Bucovina ale Turculeştilor au rămas lui Anton Turkul, el despăgubind pe ceilalţi moştenitori cu 90.000 florini, plus 10.000 florini pentru Agnes Turkul, căsătorită Slonecka, iar a doua oară, Malinowska.
1794: Biserica Sfânta Maria din Hliboca a fost ctitorită, în 1794, de Ioan VASILOVICI, Ioan MAXIMIUC, Procopie ZAZULEAK şi Daniil HORODESKI. În 1843, biserica avea 1.341 enoriaşi, fiind slujită de parohul Marko OLINSKI, patron bisericesc fiind armeanul Cristoph von ABRAHAMOWITZ. În 1876, patronii bisericii cu 2.169 enoriaşi erau Alexie şi Xenophon von MUSTAZZA, paroh fiind Constantin SBIERA. În 1907, comuna bisericească Hliboca şi Cinstea, cu biserica patronată de Alexander cavaler de SKIBNIEWSKI, îl avea paroh pe Ilie WERBOWSKI, născut în 1870, preot din 1897, paroh din 1904, iar cantor, din 1874, pe Emilian NOSIEVICI, născut în 1852.
În 10 octombrie 1801, Iohann Turkul, fiul lui Elias, vindea fratelui său Anton Hliboca şi celelalte moşii moştenite, Pohorlăuţi, Zastavna, Horoşăuţi, Culeuţi, Pătrăuţi, Bănila, Boianciuc, Costiula, Budeniţa sau Bacuma, Putila cu afinenţele Uscie Putila, Mariniţa, Dihteniţe şi Plosca, dar şi Anton Turkul vinde acele moşii, pe care le cumpărase cu 10.000 florini, în 26 noiembrie 1801, lui Gregor Simon Turkul, cu 160.000 florini.
În 23 august 1802, Hliboca se află în proprietatea lui Michael Popiel, ca şi celelalte moşii ale Turculeştilor, dar în 27 decembrie 1811, Tribunalul din Cernăuţi îl recunoaşte pe Tadeus Turkul drept moştenitor universal al lui Simion Turcul şi, deci, proprietar al moşiilor bucovinene ale Turculeştilor.
În 1803, un grup de colonişti slovaci s-a aşezat la Hliboca, ei urmând să părăsească satul, pentru a primi loturi de colonizare în Soloneţul Nou, în 1834, când 30 de familii de slovaci părăsesc Hliboca.
În 1857 s-a construit, în comună, o distilerie de alcool.
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[2].
Din 1882, funcţiona, la Hliboca, o şcoală cu 6 clase[3].
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc[4].
1885: Raportul anual, pagina 40 (Descoperiri pe platoul Hliboka). „Conservatorul Gutter a raportat și despre descoperirile făcute recent la Vama, Banila și Siret, şi s-a decis să se subvenționeze săpături sistematice pe Podișul Hliboka“[5].
1886: Raportul anual, pagina 45 (Descoperiri în Kisălău și în Hliboka). „Conservator von Gutter a depus programul pentru o investigație științifică arheologică a Bucovinei, după monumentele preistorice, pentru care dr. Munk pledează pe lângă Comisia Centrală, cu referire la descoperirile majore din Chisălău (Kisseleu) și dintr-un cimitir de pe platoul Hliboka“[6].
În 1890, comuna Hliboca avea 3.825 locuitori şi 4 învăţători: Mihail Ronguş, Nicolai Bendac, Carol Werker şi Sofia Mlodicka. Paroh era Mihail Tarnavschi, iar cantor bisericesc – Emilian Nosievici.
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Hliboca (Hliboka), târg, districtul Siret, aşezat în valea Siretului şi despărţit numai prin câteva fâneţe de comuna rurală Presecăreni (districtul Sorojineţ). Suprafaţa proprietăţilor comunale e de 14,95 kmp, în care se cuprind şi cele două atenenţe, Chicerca şi Cinstea, cu 4.700 locuitori, din care cea mai mare parte sunt ruteni gr. or. şi alţi slavi gr. cat. E străbătut de drumul principal Cernăuţi-Siret, din care se bifurcă un drum ce duce la Storojineţ şi alte căi comunale. Ca staţie principală a liniei mari Lemberg-Cernăuţi-Suceava, serveşte ca punct de legătură pentru linia ferată locală Hliboca-Berhomet, pe de o parte, şi linia locală Hliboca-Siret, pe de altă parte. Are două şcoli populare, cu câte 4 clase (deci, vreo 240 şcolari – n. n.), o biserică ortodoxă, ce ţine de protopresbiterialul Storojineţului, şi una greco-catolică. Are şi bancă populară, cu un cabinet de lectură. Populaţia slavă străină s-a pripăşit aci pe urma punctului de întâlnire a celor trei linii ferate, fiind trebuinţă de mulţi lucrători, precum şi cu ocazia înfiinţării unei mari fabrici de spirt. Actualmente funcţionează în Hliboca şi alte fabrici, din care una de cărămizi foarte căutate. Târgul de vite, ce se ţine în Hliboca, începe a fi de asemenea foarte căutat, având legătură bună cu satele bogate de prin prejur. Hliboca, moşie cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa 29,43 kmp; populaţia: 122 locuitori ruteni şi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Hliboca propriu-zisă, şi târlele Bodnari, Chicerea şi Ploce”[7].
1911: „Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile locuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Societăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară”[8].
1912: La Hliboca s-a deschis o şcoală românească, la care s-au înscris 50 de copii – deci 2 clase. Peste un an, în 1913, „învăţătorii ucraini dădeau câte 10, 20 de bani la copii lor de şcoală, îndemnându-i să-i bată pe cei de la şcoala românească. Vreo câţiva copii de ai noştri au şi căpătat bolohani în cap şi au rămas răniţi. Învăţătorul Galan a mituit pe un bătăuş din Hliboca să omoare pe învăţătorul român Gheorghe Forgaci. Treaba aceasta a venit la judecătoria din Sirete şi învăţătorul ucrain fu pedepsit pentru fapta sa criminală”[9].
1914: „Privitor la interpelaţia deputatului Spenul (descindea dintr-o veche familie boierească din Moldova – n. n.) cu chestia Hlibocii, trebuie să constatăm că dl Spenul chiar în întâia propoziţie susţine o minciună. Domnia sa zice că scrisoarea publicată în gazeta „Narodnei Holos”, în Nr. 40 (pe care-o prezintă ca interpelaţie), e „iscălită de săteni ortodocşi ruteni din Hliboca”, pe când, la finea articolului, e pus ca iscălitură numai „Sătean din Hliboca”. De unde reiese că iscălitorul e „ortodox”? Şi de unde a scos interpelantul un plural? Aceasta numai dl Spenul o înţelege! De altfel, trebuie să subliniem următoarele, din interpelaţia mintosului Spenul: întâi că „comuna noastră se necinsteşte cu ţigănime”, cum afirma dl Spenul, care vra să zică, dacă locuitorii români din Hliboca, de care, după statistica oficioasă, care nu ne este priincioasă, există 600 de suftete şi dacă aceşti locuitori pretind şi ei să-şi ducă viaţa lor naţională, să aibă şcoală românească şi să audă şi în biserică, din când în când, câte o vorbă românească, atunci agitatorii ucraini-galiţieni se năpustesc asupra acelui preot, care face pe voia unei însemnate fracţiuni din populaţie, zicând că el: „necinsteşte comuna cu ţigănime”. Şi mai departe: „în timpul din urmă a mers romanizatorul nostru (adică părintele Reguş) aşa de departe, că a început a liturgisi în biserică româneşte, în biserica noastră până acuma nici un preot n-a cutezat a liturgisi româneşte”. Şi aşa mai departe urmează deputatul Spenul, pe urmele unei minciunoase gazete ca „Narodnei Holos”, ajungând chiar la ameninţări faţă de cooperatorul Reguş şi faţă de cantorul care cutează să facă să se audă, pentru parohienii români, şi câte ceva româneşte în biserica din Hliboca. Şi părintele Reguş „cutează” – aceasta trebuie să o ştie şi dl Spenul – a liturgisi în mică parte şi româneşte, având încuviinţarea pentru aceasta de la consistor. Înainte de doi ani, au înaintat adică peste 200 de parohieni din Hliboca o cerere cătră prea venerabilul consistor, motivându-şi dreptul la liturgia pe limba lor. Şi aceasta li sa încuviinţat, cu toate intrigile învăţătorilor uniaţi, care îşi vâră nasul şi în afacerile bisericii ortodoxe şi care au căutat să zădărnicească încuviinţarea aceasta, prin arătări minciunoase şi intrigi contra cooperatoriului. Aceasta e a doua interpelaţie şi a doua blamă şi mai zdravănă ca cea din anul trecut a deputatului Spenul. Dă-i înainte, domnule Spenul, ca să-ţi arăţi toată cuminţenia!”[10].
1914: „În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 12 septembrie, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (12 septembrie 1914) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava… Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[11]. Ştirile despre ocuparea Storojineţului, pe care le combătea Sluşanschi, fuseseră închegate din relatările refugiaţilor din Hliboca, aflaţi la Suceava, în 18 septembrie 1914. Conform refugiaţilor, în 12 septembrie, când au ocupat Storojineţul, ruşii „au prins, în primul rând, femei şi fete, ducându-le în lagărul lor, unde au fost maltratate şi apoi violate. O fată de 19 ani, întorcându-se din România, spre a vedea ce fac părinţii ei din acel orăşel, a fost prinsă de către cazaci şi dusă într-un hotel, unde a fost batjocorită. Nemulţumindu-se cu atât, cazacii au scos toate mărfurile din prăvăliile locuitorilor, în special de la evrei, chemând pe lipovenii din Hliboca, cărora le-au împărţit mărfurile”. Peste şase zile, când austriecii au reocupat Siretul, iar ruşii s-au retras şi din Storojineţ, locuitorii s-ar fi plâns de abuzuri, iar austriecii ar fi recuperat mărfurile de la lipovenii din Strojnitza, arestându-i pe 38 dintre ei, numai că, în 8 septembrie stil vechi, ruşii au revenit în Storojineţ „şi, spre a se răzbuna de purtarea austriecilor faţă de lipoveni, au scos, dintr-o sinagogă, un evreu, în etate de 78 ani, cu alţi şase, în timp ce făceau rugăciuni, şi, după ce i-au maltratat, i-au dus, pe jos, până la Cernăuţi (o depărtare de 75 km), şi nici până în ziua de azi nu se ştie ce soartă au avut acei nenorociţi”[12]. În Bucovina, apăsa dureros sărăcia, iar în 11 decembrie 1914, după ce-i bătuseră pe imperiali la Rarancea, ruşii re-ocupau Cernăuţii. „De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret, concentrându-se, în mase considerabile, pe malul Prutului, la Zalaucea, în drept cu oraşul Sniatin, şi pe malul Siretului, la Berhomet şi Hliboca. Repetatele lor încercări de a înainta, de-a lungul poalelor Carpaţilor, în direcţia Seletin, spre a câştiga trecătorile peste Carpaţi, în Ungaria, au fost respinse, într-un şir de lupte sângeroase, în care au pierdut numeroşi prizonieri şi însemnat material de război”[13].
1914-1918: Au depus obolul de sânge pentru Bucovina „Infanteristul Mihai Masluc, Hliboca, Reg. 55, prizonier”[14]; „Infanteristul Marcu Chiciuc, Hliboca, Regimentul 22, rănit”[15]; „Simion Horobeta a lui Ion, de 40 ani, din Hliboca, a plecat de aici, în iunie 1916, ca să călăuzească un transport de vite, din cauza apropierii duşmanului, şi a venit în Oradea (Transilvania), unde s-a îmbolnăvit şi a intrat într-un spital. Acolo ar fi murit, la 19 octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Elena Horobeta, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[16]; „Dumitru a lui Aftanasie Zelencu, născut în Hliboca, la 2 aprilie 1886, a fost chemat sub arme, în august 1914, şi a luptat pe frontul galiţian. În mai 1915, a primit soţia sa de la el ultima scrisoare, datată din anul 1914. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnicăi a lui Dionisie Zelencu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[17]; „Ioan a lui Nicolai Ostropolski, născut în Obertyn, la 14 decembrie 1886, cu ultimul domiciliu în Adâncata (Hliboka – n. n.), a participat la război şi să se fi înecat în iarna 1915, în Dunăre. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Carola Ostropolska, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].
1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret face parte, ca „Reprezentant al proprietarilor expropriaţi, Dr. Alexandru Skibnievschi, proprietar mare, Hliboca”[19].
1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, iese în evidenţă şi cârciumarul Isidor Oelgeisser din Hliboka[20].
[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337
[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 33, 1876 p. 70, 1907 p. 145
[4] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 13, decembrie 1886, p. 4
[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 109
[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277
[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13, Anul II, 4 ianuarie 1913, p. 199
[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 155
[11] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914
[12] Isprăvile cazacilor, „Adevărul” din 18 septembrie 1914
[13] Viaţa Nouă, III, nr. 151, 20 dec. n. 1914, p. 4
[14] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment
[15] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8
[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12
[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254
[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240
[19] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8
[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3