Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cernauca

CERNAUCA. Un cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330,  este moş-strămoşul acestui sat, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, prin care un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”. Înainte de a deveni citadelă spirituală a Bucovinei, în care oficiau Hurmuzăcheştii, Cernauca, satul aflat între pâraiele Moscău şi Hucău, mai sus de Toporăuţi, în nord-estul Cernăuţilor, a aparţinut, până în 17 martie 1635, lui Pătraşcul Băldescu, care a vândut satul şi moşia, pentru 180 de galbeni, vornicului Gavrilaş Măteiaş, fost staroste al Cernăuţilor.

În 17 martie 1636, Pătraşcul Băldescu vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş, pentru 180 galbeni, jumătate din satul Cernauca, pe care a fost pus zălog „fata lui Orăş, giupăneasa Onciului Iuraşcovici, pentru un inel de aur direptu şăsă zeci de galbeni de aur”.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate Cernauca”.

În anul 1702, marele agă Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.

1704: Fata lui Gavrilaş Măteiaş, Alecsandra, căsătorită cu Iordachi Cantacuzino, moşteneşte, în 1 ianuarie 1670, jumătate din satul şi moşia Cernauca, pe care le va lăsa moştenire, în 4 martie 1704, Catrinei Cantacuzino, străbună, pe linie maternă, a Hurmuzăcheştilor, dar căsătorită, atunci, cu vistierul Vasile Neculce, tatăl cronicarului, Ion Neculce. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).

1723: Cealaltă jumătate de sat aparţinea neamului lui Sandu Buhuş (în 11 mai 1723, aparţinea lui Ştefan Luca, cumnatul fetei lui Buhuş, Maria Ursachi, văduva lui Dumitraşcu Ursachi, dar şi tatăl jupânesei lui Constantin Hurmuzachi).

În 1741, fiul lui Ştefan Luca, Mihalache, pierde moşia, în favoarea lui Ştefăniţă Sturza, din pricina unei datorii neplătite, şi lucrează în beneficiul noului proprietar, fără să fie plătit, până în 1765, când se adresează Divanului Domnesc, iar Grigore Ghica Vodă hotărăşte, printr-un zapis din 15 martie 1765, ca jumătatea aceea din moşia Cernauca să treacă, iarăşi în proprietatea lui Mihalache Luca, fiind răscumpărată cu 24 ai de muncă. În acelaşi an, medelnicerul Constantin Hurmuzachi cumpără moşia  de la fiul lui Mihalache, Ştefan, care era şi fratele mamei lui Hurmuzachi, cu 1.000 ducaţi.

1804: Constantin Hurmuzachi, care locuia la Horodiştea, în ţinutul Dorohoiului, unde i se născuse şi feciorul, Doxachi, cel atât de celebru mai târziu, s-a stabilit la Cernauca în anul 1804.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cernauca, moşia paharnicului Mateiu HURMUZACHI „50 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Costaş, 1 jidov, Stule, 5 văduve, Safta, Nastasia, Cârstâna, Parasca şi Năstasia, 15 case pustii şi 28 birnici, şi anume: Vasile vornic, Vasile MIHAL, Neculaiu SCORBĂ, Dumitraşcu SCORBĂ, Grigoraş zet CRILICI, Costandin ŢURCAN, Vasile DROBOT, Vasile sin PRECOP, Vasile PASCAL, Tănasă PASCAL, Pricop sin ZĂCRINCO, Acsenti VOVKO, Ion PASCAL, Vasile PASCAL, Ion muntian, Ion sin PASCAL, Ursachi sin FOCA, Andrei HURDUJA, Ilaş sin ANDRINACHI, Grigoraş sin ANDRINACHI, Acsenti sin STRĂTULAT, Ştefan SMUC, Onofreiu sin MĂRIUŢII, Ostafi morar, Costaş zet RUSAK, Costaş MĂTEIU, Dumitraş GAVRILAŞ şi Ivan rus.

În 1774, Cernauca, situată în Ocolul Prutului, avea 56 de gospodării (1 popă, 61 ţărani), dar, într-un deceniu, numărul lor sporeşte la 135.

1775-1776: „La 7 mai 1775, convenția de delimitare a graniţei a fost încheiată. Acesta enumeră cele mai importante localităţi de frontieră din Transilvania, până la Cernauca. Din acest punct, până la Nistru, granița a rămas deocamdată indecisă; doar atât s-a stabilit, că Hotin și zona din apropiere trebuie să rămână ale Turciei… Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut”[2].

În 8 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, s-a stabilit că moşia şi satul Cernauca aparţineau lui Matei Hurmuzachi, care o primise de la bunicul său, Ştefan Luca, în urmă cu 17 ani (de fapt, moşia a fost proprietatea lui Constantin Hurmuzachi, după cum argumentează Teodor Balan şi după cum o probează dovada din octombrie 1782, semnată de Leon, episcopul de Roman).

1799: Constantin Hurmuzachi va arenda Cernauca, în decembrie 1799, lui Dumitru Scraba, spre nemulţumirea mamei sale, Ruxanda, cu care se află într-un permanent conflict, pricinuit de împărţirea veniturilor.

În 22 februarie 1806, după numeroase judecăţi şi împărţeli de moşii, Ruxanda cedează fiului ei, Doxachi, o treime din Cernauca, dar cu obligaţia de a-i da, anual, câte 1.000 lei turceşti. Doxachi Hurmuzachi fusese, până atunci, călugăr, sub numele de „Doroftei monahul”. Se născuse în 1782, după cum certifica preotul Constantin din Horodişte, deci era încă foarte tânăr.

În 1843, când patronul bisericii „Arătarea Maicii Domnului” din Cernauca era cel care o ctitorise, în perioada 1824-1825, baronul Doxachi de HURMUZACHI, pe atunci Agă, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor ortodocşi fiind de 935 suflete. În 1876, biserica lui Hurmuzachi, cu hramul schimbat şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, de către noul ei patron, care o restaurase în 1869, baronul armean Peter von PETRINO, îl avea paroh pe Leon TURTURIAN, care păstorea peste 1.467 enoriaşi. În 1907, paroh era Emilian MAKOWIEWICZ, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1892, cantor fiind, din 1900, Ioan BUJENCO, născut în 1848.

1858: O şcoală cu 4 clase funcţiona, în Cernauca, din 1858, şi tot de atunci, o şcoală-filială, cu o clasă[3].

1847: În  noaptea zilei de 24/25 mai 1847, celebrul pianist Franz Liszt, prieten de durată al straşnicului boier Doxachi, a concertat la Cernauca.

1848-1849: „Ospitalitatea casei Hurmuzache! Apoi aceea era proverbială în trei ţări vecine, iar în anii regeneraţiunii ajunsese la culme. Boierii şi feciorii de boieri, câţi scăpaseră din vechea Moldovă, în martie 1848, cu fuga în Bucovina, trebuia să petreacă la Cernauca cu săptămânile şi lunile, înaiate de a pleca în alte părţi, sub pedeapsa de a fi declaraţi inamici ai casei, dacă nu i se accepta ospitali­tatea. Întocmai acea primire cu adevărat părintească şi frăţească avură, în anul 1849, ardelenii refugiaţi sau, altminteri călători, oţiţearii de la Năsăud, funcţionari, profesori, până când veni rândul şi la redactorului Gazetei şi al Foii ca să fie adoptat chiar între membrii familiei, onoarea acesta, pe care el a preţuit-o mai presus decât toate decoraţiunile. În iulie şi august 1849, se bucură de acea ospitalitate episcopul Iustin Sion, unchiul şi nepotul; doi ardeleni, pe lângă care mai invita, în fiecare săptămână, încă şi pe alţii, dintre care îmi aduc aminte de genialii şi neuitaţii boieri juni mol­doveni, Anastasie Panu, Petre Casimir, Russo, mai târziu Cogălniceanu, unchiul şi nepotul, Iacob Bologa, în trecerea sa, de la Viena, către Transilvania, canonicul Timotei Cipariu, protopopul Grigore Mihali şi alţii, şi, mai înainte, Alexandru Cuza. „Câtă incomoditate!”, am zice unii din generaţiunile noi, care nu mai pot avea idee de vechea ospitalitate românească. Nu aşa zicea venerabilul septuagenar Eudoxiu Hur­muzache, ci, pe când încăleca superbul său armăsar arab, ca şi oricare june cavaler, ca să-şi vadă de ale economiei, afară, la câmp, întorcându-se către oaspeţi: „Să nu vă pună păcatele ca să-mi fugiţi, în absnţa mea! Măi George, eu te cunosc din ochi că vrei să fugi. Vin’ de mă sărută şi-mi dă parola că nu vei fugi!”. Nici o duminică nu trecea, ca să nu fie invitaţi şi alţi oaspeţi din Cernăuţi sau dintre proprietarii vecini. De ziua sa onomastică, ce cade în septembrie, se adunaseră toţi membrii familiei, iar serbarea ţinu opt zile. Adevărată sărbătoare patriarhală! / Se zice despre bătrâni că le place a lăuda trecutul, laudatores temporis acti. Noi, bătrânii de astăzi, nu avem cauza să ne lăudăm trecutul cel amar şi doreros; zău, însă, nici cu acest materialism grosolan, nici cu egoismul inpertinent din această epocă nouă nu ne vom putea împăca niciodată. De altminteri, fiind aci vorba de ospitalitate, apoi acest cuvânt, acum, după treizeci de ani aproape, nu mai are semnificaţiunea veche şi, cu atât mai puţin, vechea importanţă, mai ales în ţări semi-civilizate, precumu sunt, de exemplu, Ungaria, Galiţia, Transilvania, România, prin urmare şi Bu­covina. Ospitalitatea de odinioară, pe lângă că era un criteriu al vieţii sociale, naţionale şi familiare, nota caracteristică de bunăvoinţă, generozitate şi amiciţie, ea se prezenta, totodată, ca o mare necesitate în orice ţară”[4].

În 16 februarie 1854, moşia Cernauca, proprietate comună a fraţilor Hurmuzachi, care ofereau părintelui lor o frumoasă rentă anuală (5.000 florini), a fost cedată lui George Hurmuzachi, care o va vinde, în 31 decembrie 1867, cumnatului său, baronul Petru Petrino, care se va muta la Cernauca imediat după vânzarea moşiei sale basarabene, din apropiere de Bălţi, Rujniţa. După moartea lui Petru Petrino (1891), fiul său, Alexandru, devine noul proprietar al moşiei Cernauca, dar o vinde, în 4 mai 1892, negustorului galiţian Bernard Rosenschtock, pentru 655.000 florini. Cei trei fraţi Hurmuzachi, Eudoxiu, Alecu şi George, cărora li se alătură nepotul lor de soră, poetul Dimitrie Petrino, formează elita Cernaucăi şi gloria ei eternă. În preajma casei boiereşti, construită în stilul vechi moldovenesc, cu doar un singur cat, s-a dezvoltat şi satul, mai ales prin aducerea de coloni galiţieni.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[5].

1880: „La Cernauca s-au numărat, la 1880, 146 de români, iar la 1910, numai 5”[6].

În 1890, Cernauca avea 2.287 locuitori, doi parohi (Leon Turturean şi Vasile de Volcinschi, cantor fiind Ioan Buzenko) şi un învăţător (Emilian Iwanicki), Primar al satului era George Scraba.

1904, Nicolae Iorga: „Cotind la dreapta, apucăm drumul spre Cernauca, unde s-au întâlnit, odată, fruntaşii tinerimii româneşti din toate părţile. Ştiu că moşia e as­tăzi a evreului Rosenstock, şi birjarul adaugă că acest bun stăpînitor de oameni a făcut, pe deal, în faţa curţii, şi o şcoală de agricultură. Mi se spune că satul e în parte românesc. „La Cernauca sunt mulţi moldoveni”. Îndată se vede însă că satul e mai mult ru­sesc. Câteva familii, în vale, ar mai vorbi româ­neşte. La ele se adaugă ţiganii, care ţin morţiş la moldoveneasca noastră; ceilalţi sunt toţi ru­teni, dar faţa lor lasă să se creadă că mulţi dintre dânşii au fost români, odată. Câţiva copii, pe strada prăfoasă, arată întocmai ca aceia din satele noastre, dar, dacă-i întrebi ceva româ­neşte, ei cască nişte ochi mari, miraţi şi deschid gura prosteşte. Nu înţeleg cum nu s-au deprins măcar de la ţiganii din preajma lor cu aceste sunete, care li se par aşa de străine şi în care neam de neamul lor şi-a întrupat tot gândul şi toată simţirea bucuriilor şi durerilor. Încă o dată, am acel simţ de deznădejde, care te zguduie când vorbeşti cu un om iubit, care te-a uitat în aiurările, în înstrăinarea boalei sau a nebuniei. Preotul e, şi aici, un român bun, şi pentru în­grijirea copiilor, care nu vorbesc decât româneşte, el îşi aduce fete din sate rămase în stăpânirea noastră, din Volcineţ, de pildă. Se întâmplă însă că în satul rusesc ele se mărită după ruşi. Una, care e acum la casa ei şi a venit numai întâmplător la fostul ei stăpân, vorbeşte numai ruseşte cu bărbatul ei, şi-şi va creşte, spune dânsa, şi co­piii tot aşa, cum e şi satul. Alta spune, întâi, că o să se întoarcă în satul ei, să se mărite, dar în­dată după aceea se vede că e amorezată după un rus. „Cum să iei dumneata, fată de român, un rus? Rusul e ca porcul”, o cerc eu. Ea se face roşă de năcaz şi răspunde scurt: „Nu, rusu-i tot om”. Numai cea de-a treia, ţigancă, vorbeşte mult şi bucuros româneşte, deşi îndrugă şi ceva ruseşte, cu tovarăşele ei. Pălimarul, cu care mergem la biserică, iarăşi un chip puhab, cu ochii albaştri foarte şterşi, nu ştie nimic moldoveneşte. Biserica e la stânga; lângă poartă, cum intri în curtea Hurmuzăchenilor. Noul proprietar al satului, Rosenstock, nu voia să o recunoască drept avere a comunei, ci căuta să o capete pentru… pentru a o dărâma, poate pentru a în­lătura şi mormintele ctitorilor. Biserica nu se deosebeşte prin nimic şi nu poartă măcar o inscripţie amintitoare. Mormin­tele sunt, în cea mai mare parte, împrejmuite cu un grilaj de fier, dar buruienile copleşesc acum crucea de piatră sură a bătrânului Doxachi, oaspetele cel bun al tuturor românilor ce-şi iubeau neamul, găzduitorul prietenos al lui Bariţiu şi al lui Alecsandri, pietrele celor doi soţi Petrino, deasupra cărora a crescut muşchiul. Nu se vede nici o altă îngrijire, decât flori gal­bene de câmp, pe care le-a aruncat, zvârcolindu-se şi prăpădindu-se de plâns, o rusoaică guşată şi nebună, care se tânguie că n-o lasă să intre în „ţrcva volosca” (biserica românească). Casa proprietăţii, locuinţa lui Rosenstock, e tot vechea casă a boierilor noştri. Aici Doxachi a trăit întocmai ca în Moldova, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi datine, haine şi tabieturi ca şi cei de sama sa, în Moldova acelor vremuri. A băut vin vechi, a luat cafele negre, a întins masă mare, a pus să-î cânte lăutarii, s-a prim­blat în caleaşcă, a cetit cărţi cu buchii, întocmai ca dincolo, în ţara rămasă a noastră. Ca dânsul au făcut atâţia alţii, şi într-un desemn, schiţat de un german, pe la 1800, şi tipărit în Cracovia, se văd, în josul Cernăuţilor, aşezaţi în vale şi pe o culme, doi boieri în veşminte lungi, cu işlicele pe cap şi ciubuce lungi în mână. Aşa a trăit, a îmbătrânit şi s-a stâns creştineşte Doxachi Hurmuzachi. Urmaşul său, evreul, n-a schimbat, dres şi îm­podobit nimic. Aceiaşi, ca de demult, e căsuţa galbenă, de la care stă deschis un geam pentru răcoare, aceiaşi îngrăditura de scânduri, zaplazul, acum înnegrit, aplecat şi sfârtecat, care încunjură curtea, aceiaşi păduricea cu arborii înalţi, de care nu mai ia sama nimeni, care nu plac ni­mănui şi se vor tăia, într-un viitor mai depărtat, adăpost al visătorilor şi patrioţilor de odini­oară, aceleaşi marile alei de plopi uriaşi, vred­nice a deschide calea către o reşedinţă împără­tească. Sufletul a zburat însă de aicea şi toate se îndreaptă spre ruină. De jur, împrejurul satului, e o sfântă linişte de către sară. Muncele blânde, iarbă înaltă, de un verde adânc, de catifea moale, pâlcuri întune­cate de pădure. Cerul e de un senin desăvârşit, fără o spumă de nor, fără o aburire de negură. Spre dânsul se înnalţă prinosul mirositor al tuturor florilor. Şi se va înălţa încă, atâta vreme cât va rămânea aici un părete în picioare, o scândură înfiptă, un copac din celelalte vremi, sufletul de poezie încrezătoare, de căldură bună, ce a pătruns, pornind de la atâţia oameni aleşi, până şi piatra şi lemnul acestor locuri”[7].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cernauca (Czernawka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Moscov (Moszkow), afluentul pârâului Soviţa, într-un loc foarte pitoresc. Suprafaţa: 40,54 kmp; populaţia: 2.013 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Noua Suliţă – Dobronouţ şi legată printr-un drum cu Toporăuţi. Are o şcoală populară, cu 3 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, aparţinea boierului Matei Hurmuzache. În această localitate se află un izvor, în a cărui apă, după cum se spune, s-a găsit o icoană de lemn, cu chipul Sf. Gheorghe pe ea, icoană ce se vede, astăzi, în biserica comu­nei. Apa acestui izvor este con­siderată de popor ca făcătoare de minuni şi, de aceea, o dată pe an, se face aci pelerinagiu, pentru care scop s-a construit şi o capelă. Aci se află şi vestita casă bo­ierească a familiei Hurmuzaki, având un parc prea frumos şi bogat. În această localitate au fost primiţi, adăpostiţi şi os­pătaţi, ani întregi, patrioţii ro­mâni, refugiaţi din ţările româneşti, cu ocazia evenimen­telor de la 1848. După tradiţie, numele co­munei provine de la o fată foarte frumoasă, numită Marinca Cer­nauca (bietul cneaz maramureşean Cernauca de ce falsă mitizare are parte! – n. n.), care, în timpul unei invaziuni turceşti, în urma jefuirii şi destrugerii satului, ar fi pribegit prin păduri. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi mai ales cu creşte­rea de vite şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 1.644 hectare pământ arabil, 256 hectare fânaţuri, 64 hectare grădini, 104 hectare iz­laz, 2.860 hectare pădure şi 30 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 84 cai, 596 vite mari, 371 porci. Cernauca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 34,85 kmp; po­pulaţia: 274 locuitori, izraeliţi, poloni, ruteni şi români; rutenii sunt, în mare parte, greco-catolici veniţi din Galiţia. Cuprinde, pe lângă moşia Cer­nauca, şi târlele Berdo, Berezivca şi Cociuba”[8].

În 1910, ca şi în vremea ultimilor Hurmuzăcheşti, doar 20 % dintre locuitori erau români, ceilalţi fiind urmaşii galiţienilor, aduşi pentru lucrul moşiei de vornicul Doxachi, în condiţiile în care românii, împroprietăriţi după reforma din 1848, nu doreau să presteze muncă salariată.

1914-1918: „Onufrei a lui Macovei Rotar, născut în Poieni, la 4 iulie 1883, a fost angajat, în anul 1916, la lucrările de tranşee de lângă Cernauca-Rarancea. De atunci şi până azi nu e nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Evei a lui Onufrei Rotar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1920: „Deciziune de expropriere No. 336/20. Deriziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fosc. No. 82, Cernauca, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 176 ha 24 a 84 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

1936: „Universitatea a intrat în proprietatea unui teren de 17 hectare din moşia Hurmuzăcheştilor, de la Cernauca, judeţul Cernăuţi, cedat ei de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, din rezervele rămase de la expropriere, prevăzându-se ca acest teren, o coastă plină de soare, în faţa faimosului lac de la Cernauca, să rămână pu­ruri destinat ca loc de recreaţie şi educaţie fizică pentru tine­retul universitar. Locul a fost prefăcut într-un adevărat parc, s-au construit acolo două case în stil moldovenesc, una cu dormitoare şi camere de studii, iar alta cu bucătărie şi sală mare. În casele de recreaţie de la Cernauca se organizează, anual, tradiţionalul maial sau armindeni al Universităţii, iar duminicile şi sărbătorile stu­denţii, însoţiţi de profesori, fac excursii. În cursul vacanţelor mari, urmează să se găzduiască acolo trei serii de studenţi şi studente. În preajma caselor de recreaţie se îngrămădesc păduri şi crânguri ce-au rămas din faimoasele bucovine sau făgete de odinioară”[11].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[12], următorii învăţători şi învăţătoare: Croială Tatiana, comuna Cernauca, jud. Cernăuţi, media 7,62; Grigore Rusu Ana, comuna Cernauca, jud. Cernăuţi, media 7,12”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 400

[2] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, p. 3

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 26, 1907 p. 50

[4] Transilvania, Nr. 3, Anul XI, 1 februarie 1878, p. 27

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, p. 159

[7] Iorga, N., Neamul romănesc în Bucovina, Bucureşti 1905, pp. 231-235

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 57

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[11] Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8, p, Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Bucureşti 1941,  pp. 388, 389

[12] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552