Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Botoşăniţa | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Botoşăniţa

 

BOTOŞĂNIŢA. Satul Botoşăniţa, de lângă Siret, pătrunde în istorie în 30 martie 1492, atunci când, printr-o ieşire din indiviziune, Luca Iliaş, paharnic, şi copiii lui Andreica Ilişescul (fratele lui Luca, fii ai aceluiaşi Ilie), vând lui Ştefan cel Mare, pentru 80 de zloţi tătăreşti, „jumătate de sat Botoşinţe pe Siret”, pe care Ştefan Vodă îl dăruieşte lui Stanciul, cunoscutul explorator şi exploatator de minereuri aurifere, şi surorii sale.

 

În 4 mai 1587, Sora, văduva părcălabului Stanciul, şi fratele ei, paharnicul Lupul, dăruia fetei Sorei, Marinca, jupâneasa lui Vasili Mihăilescul uricar, jumătatea aceea de sat.

 

1626: În 5 iulie 1626, copiii lui Vasili Mihăilescul, Tudosca, Nastasăea, Odochiea şi Parasca, împart între ei moşiile părinteşti „şi s-au vinit Nastasiei şi lui Bilei giumătate de sat Botoşinţi pe Horaiţ şi în vatră şi în câmpu”.

 

1672: Prima hotarnică a satului datează din 18 iunie 1672 şi este prilejuită de împărţirea celor două părţi de moşie între fraţii Nastasia şi Constantin, plus jupâneasa acestuia, Părasca. Delimitarea proprietăţii conţine, în hotar, „pomătul lui Toader” Boţan, „pomătul lui Toros”, „colţul livezii lui Toader Boţan”, „fântâna lui Părliş” şi „podul Chirăi”.

 

1682: O parte din sat ajunge, după trecerea lor la ortodoxie moldovenească, în stăpânirea armenilor Gavril şi Anghelina Focenco, fiind vândută, în 8 septembrie 1682, unchiului acestora, Hulubei din Calafindeşti, pentru 30 de lei turceşti.

 

1704: O altă parte de sat este vândută, în 12 decembrie 1704, de Ionaşcu Bilăi, fiul lui Gligoraşco Bilăi, vistiernicului Ioan Paladi. Gligoraşcu Bilăi a fost fiul lui Bilăi şi al Nastasiei, fata lui Cărstea Mihăilescul (ginerele lui Stanciul pârcălab, cel împroprietărit de Ştefan cel Mare cu o jumătate din satul şi moşia Botoşăniţa).

 

De-a lungul vremii, obştea răzăşească din Botoşăniţa izbuteşte să-şi păstreze libertatea, chiar dacă intră în dese conflicte de hotar cu lacomul proprietar ecleziastic de moşii, aşa cum a fost cazul în 10 ianuarie 1739, când stareţul Putnei s-a plâns domniei că răzeşii Botoşăniţei i-ar fi „împresurat” hotarul Bălcăuţilor.

 

1762: „O mărturie a lui Tache Morţun din Calafindeşti, din 19 septembrie 1762, pentru hotarele satelor Rudeşti şi Botuşaniţa”[1].

 

Sfârşitul răzeşiei vine, totuşi, în 6 octombrie dese conflicte de hotar cu lacomul proprietar ecleziastic de moşii, aşa cum a fost cazul în 10 ianuarie 1739, când stareţul Putnei s-a plâns domniei că răzeşii Botoşăniţei i-ar fi „împresurat” hotarul Bălcăuţilor, când, fără urice doveditoare, Ioan Nicolae Mavrocordat Vodă întăreşte lui Toader Hulubei şi nepoţilor lui, Toader şi Dumitraşco Scorţescul, satul Botoşăniţa, „sat despre care (Hulubei) zisese că-l stăpâneşte”.

 

Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Botoşinţii, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 3 ruptaşi, 2 femei sărace, 1 popă, 3 argaţi ai ruptaşilor şi 7 birnici.

 

În 1775, satul Botoşinţi din Ocolul Berhometelor avea 3 mazili, 1 popă şi 4 ţărani, mazilii fiind Dochiţa, nepoata lui Toader Hulubei (fata Ilinchii şi a lui Gheorghe Codrean), care vinde treimea din partea ei de sat, în 31 iulie 1784, celuilalt, mazil, Toader Hulubei (fiul lui Toader cel bătrân, din vremea lui Mavrocordat) şi Tofana Hulubei. Toader Hulubei îşi înzestrează fata, Antimiţa, în 20 februarie 1788, cu o treime de sat şi moşie, iar Tofana lasă treimea ei Aniţei, fata sa, căsătorită cu preotul Ioan Berendei, care vinde moştenirea, în 10 iunie 1789, fratelui ei, Vasile Hulubei. Spre sfârşitul anului, în 8 decembrie 1789, Tudura, nepoata lui Toader Hulubei, vinde partea ei de sat verilor Apostol şi Toader Hulubei, astfel ajungând satul Botoşăniţa, în 11 aprilie 1790, când se face o nouă ieşire din indiviziune, proprietatea cumulată a fraţilor Gheorghe, Andrei, Tofana şi Ilinca Hulubei.

 

1784: Conform unui raport „al auditorului districtului Siret, înaintat administrației de stat în 8 aprilie 1784, optsprezece familii rutene, venite din Moldova, la îndemnul mănăstirii Putna, s-au stabilit la Bălcăuţi, lângă Siret. Ulterior, această proprietate a fost luată în considerare pentru colonizările maghiare, planificate la acea vreme, când a fost adăugată așezarea motivată, prin folosirea numelui maghiar, Laudonfalva. Atunci s-a întâmplat că, la îndemnul căpitanului rus Ghenadi (Genaty) Nikolajewicz, care a servit anterior în armata austriacă și a rămas, de la ocuparea Bucovinei, la Siret, au venit, în luna martie a anului 1785, 52 de familii rutene din Moldova, în special din satul Bălineşti, care s-au mutat în Bucovina, cu vitele lor și cu alte bunuri. Li s-a acordat permisiunea de a alege un loc, unde să se stabilească, pe pământ mănăstiresc, și, în acest scop, ei au trecut prin districtele Siret și Suceava. În primul rând, au râvnit moşia Dorneşti”[3]. Numai că moşia din Dorneşti era rezervată coloniştilor maghiari, şi-atunci rutenii au optat pentru Bălcăuţi, inclusiv pentru Boroşăniţa (de asta, în 1908, biserica din Botoşăniţa încă era „atenenţă” a celei din Bălcăuţi) primind aprobarea „directorului bunurilor” Beck, în 13 aprilie 1785, care îi asigura pe colonişti că le va da informaţii de unde vor primi materiale de construcţii, deci să treacă imediat la cultivat câmpurile. De problemele lor se ocupau, în mod direct administratorul Siretului, Onofreuer, şi inginerul Scharfenberg, care a renunţat curând la funcţie[4].

 

În 1 iunie 1791, după obiceiul păgubos al vremii, Vasile Berindei arendează partea sa de moşie lui Iuon Siretean şi lui Gheorghe Zus.

 

1788: Foaia de zestre a Antimiţii, fata lui Toader Hulubei, logodită, în 20 februarie 1788, cu Antohie Volcinschi, cuprindea, în 20/31 octombrie 1794, a douăsprezecea parte din moşia Botoşeniţă, cumpărată în 17 iulie 1784 de la Dochiţa şi Gheorghe Codrianul, împreună cu părţile Antimiţii, arendate lui Petre Tuşinschi din 1788.

 

Antohi Volcinschi va ceda partea de moşie din Botoşeniţa, zestre a soţiei sale, cumnatului său, Costachi Lupul, în 9 martie 1797.

 

În 2 aprilie 1797, Ioan, Nicolae şi Grigoraş Ţânta, ficiorii Paraschivei, vând administratorului Ludvig partea lor din moşia Botoşeniţa.

 

În 1843, Botoşăniţa sau Gropeni, cum se mai numea satul rămas în Bucovina, avea 309 creştini ortodocşi, dar nu avea preot, aşa cum nu va avea nici în 1876, când numărul enoriaşilor, care mergeau la Balcăuţi, era de 437 suflete, şi nici în 1907, satul Botoşăniţa fiind arondat parohiei din Balcăuţi[5].

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[6].

 

1877: Conform Convenţiei de delimitare a graniţelor, semnată la Bucureşti, în 26 noiembrie / 7 decembrie 1887, graniţa între Bucovina şi România „conduce, prin Lazary (cota 508), prin punctul marcat 493, peste vârful Obcina Calafindeni (cota 506) , pe hartă – Zaranka, urmată de punctele cu numerele 473 și 440, de unde începe să scadă, urmând numerele 380, 372, 370, 875, 892, 350, 891, 380, 862, 389, 364 și 330 și, astfel, înglobează Bucovinei satele Botuşaniţa, Gropana și Negostina, iar în România, satele Rudești și Werpole. Din punctul cu numărul 330, linia de frontieră cade direct în râul Siret, de unde urmează cursul râului, până la confluența pârâului Molniţa și, de acolo, se ridică, cu acest pârâu, prin punctele notate cu 340 și 350, până la originea sa”[7].

 

În 19 martie 1907, „Emanuel Popescul, proprietar în Botuşaniţa” era numit în Comitetul districtual Siret, prin decizia Comitetului Naţional Român”[8].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Botuşeniţa, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată la hotarul ţării dinspre România, între Calafindeşti şi Gropana. Suprataţa: 2,81 km p.; popu­laţia: 458 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este lângă drumul districtual Suceava-Siret; ţine de şcoala din Bălcăuţi; are o biserică filială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, atenenţă a paro­hiei din Bălcăuţi. Această comună a fost dă­ruită de Ştefan cel Mare, prin hrisovul din 14 Oct. 1488, mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Populaţia ruteană este, pe cât se pare, adusă, pe vremuri, din Pocuţia; rezistă romani­zării şi formează, împreună cu bălcăuţenii şi cu alte câteva sate învecinate, un petec slav, la centru român. Populaţia se ocupă cu creş­terea vitelor şi puţin cu agri­cultura. Comuna posedă 284 hectare pământ arabil, 158 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 116 hectare izlaz. Se găsesc 23 cai, 187 vite cornute mari, 17 oi, 80 porci, 44 stupi. Botuşeniţa, moşie, cu adminis­traţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa 3,17 km p.; popu­laţia: 6 locuitori, dintre care 4 ruteni gr. or.”[9].

 

În 30 octombrie 1910, în casa lui Emilian Popescul din Botoşeniţa, s-a ţinut Adunarea generală a Societăţii Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, sub conducerea lui Dionisie cav. de Bejan şi a lui Alexandru Vitenco[10]. „În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor, în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul filolog Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul (marele proprietar al satului – n. n.) şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte dintre gospodarii din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cavaler de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta sărbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 August a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-cea. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitoriul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate, spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, cari am fost totdeauna cei mai loiali, să strigăm dintr-un suflet, şi de astă dată: Trăiască împăratul Francisc Iosif I!. Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă”[11].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Giurumia, născută Păunel Olga, Botuşăniţa” [12].

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[13]: Malanciuc Vasile, fierar, domiciliat în Botoşăniţa.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[14], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Racolţea Elena, de la Voitinel, la Botuşeniţa, Bileţchi Viorica, de la Dorohoi-Botuşeniţa, la Calafindeşti”. „Hofman Elisabeta, de la Botoşăniţa, la Pătrăuţi, post X, interese familiare[15].

 

 

[1] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 98

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 339

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902,119

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902,120

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 34, 1907 p. 130

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] De Martens, G. Fr., par Felix Stoerk,  Nouveau recueil général de traités wt autres actes relatifs aux rapports de droit international, Tome XV, Goettingue, 1891, p. 614

[8] Apărarea Naţională, Nr. 22, Anul II, 24 martie stil nou 1907, p. 4

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 17

[10] REVISTA POLITICĂ, nr. 3/1910, p. 8

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 1, Anul I, 18 noiembrie 1910, p. 13

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[13] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[14] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[15] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912