Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Boianciuc

BOIANCIUC. Aflat în hotar cu moşiile satelor Iurcăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic, Horoşăuţi şi Povorlăuţi, cea mai mare parte a satului Boianciuc sau Boianceni aparţinea, în 15 ianuarie 1617, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron. Statutul satului pare să fi rămas încă răzeşesc şi în 2 aprilie 1623, când Ştefan Tomşa al II-lea întărea lui Tăutul nişte părţi din satul Boianciuc, dar şi în 1644, când Onciul Iuraşcovici şi rudele sale împărţeau alte părţi din moşia satului.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi de Boianciuc”.

În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiilor săi, Lupa şi Miron, „cât i se va alege din a treia parte de sat Boianciuc”, acestui mazil cu multe proprietăţi în satele Ţării de Sus a Moldovei alăturându-i-se, în stăpânirea Boianciucului, starostele Cernăuţilor, Gavrilaş Mateiaş, care lasă moştenire cele trei părţi de moşie fetei sale, Alecsandra Ileana, pe care o moştenesc, în 1 ianuarie 1670, Alecsandra şi Iordachi Cantacuzino, Alecsanda fiind nepoata fetei lui Gavrilaş Mateiaş.

În 22 iulie 1705, Nicolai Costin dăruia lui Costaşco Turcul părţile sale de moşie din Boianciuc, „care părţi au fost ale unchiului mieu, Iancul mare armaş, şi mi-au fost date mie la împărţeala moşiilor, pe care a făcut-o tatăl mieu, Miron Costin, fost mare logofăt, şi le-am dăruit du-sale Turcul, fiind ruda noastră, botezându-l părinţii miei şi el făcându-ne mult bine”.

În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de ocină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimitea pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primeau a douăsprezecea parte din Boianciuc.

În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Boianciuc, moşie răzeşească, „41 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Iacob şi Vasile, 2 dascăli, Vasili şi Toader, 6 ruptaşi, Dumitraş BALASINOVICI, Miron COSTRĂŞ, Ioniţă TUMURUG, Giorgie LENŢA mazil, Necolai cumnat lui Giorgie LENŢA şi Grigori STÂNGACI, 5 umblători (agenţi fiscali), Mihai VLAICO, Dumitraş STÂNGACI, Toader CHITARIUL, Tănasii ungurian şi Ion ungurian, 2 slugi ai medelniceresei Catrina BĂLĂŞOAE, Enachi DRĂGUŞ şi Vasile VARTIC, 1 argat al lui Dumitraş BALASINOVICI, Ion rusul, 3 jidovi, Ianko, Kelman şi Iţko, 3 văduve, Paraschiva, Maria şi Gafia, şi 17 birnici, adică: Gavril BĂNAR, Dumitru MARTINIUC, Alecsa CIORNOHACI, Vasile POPOVICI, Vasile zet DRĂGUŞ, Vasili BĂNAR, Iacob rusul, Ion VERENCA, Grigori STÂNGACI, Andrieş STÂNGACI, Vasile STÂNGACI, Grigori PAŢARINA, Enachi DRĂGUŞ, Vasili VARTICU, Grigoraş chihai, Petre rus şi Ion rus.

În 1775, satul Boianciuc, din Ţinutul Zastavnei (Ocolul Nistrului, în 1775), avea 2 mazili, 8 răzeşi, 2 popi, 28 ţărani şi 4 umblători (agenţi fiscali).

În 19 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Lenţenii, Vlăiculeştii şi Gheorghe Ştirbul declară că stăpânesc o treime din satul Boianciuc, pe care o moştenesc de la Antimia Lenţoaia. Gheorghe Ştirbul era ginerele popii Ignat, care fusese şi el ginere Antimiei Lenţa.

În 20 iunie 1782, Simeon Turcul declară că stăpâneşte o parte incertă, deşi i se cuvine, după scrisori, o jumătate de sat.

Lenţenii, Vlaiculeştii şi alţi răzeşi fac împărţirea părţii lor de sat în 8 octombrie 1783, când „Lenţenii primesc 6 părţi mici, Maria Tumurugeasa, cu fratele ei, Mihai Vlaico, 2 părţi mici”.

În 29 octombrie 1793, Toader Pădure şi jupâneasa Maria, fata lui Tanasi Vlaico, vând partea lor din Boianciuc lui Tadeus Turcul, cel care va cumpăra, în 18 septembrie 1794, şi partea lui Dumitraş Stângaci, fiul lui Gheorghiţă Stângaci.

1795: „Adică eu, Mihalachi Stângaci ot Boianciuc, şi eu Mariea, sora dumisale, amândoi fii răpăusatului Vasăle Stângaci şi soţul dumi­sale Gligoraş Guşatei, dat-am acest adevărat şi încredinţat vechilicul nostru la mâna dumisale, fratelui nostru Ştefan Stângaci, ca să aibă toata voia şi putere, şi despre parte nostră, prin acest vechilic, ca cinstită c. c. giudecătorie să preimască şi să întăriască prin con­dica cinstitei giudecătorii acest contract de cumpărătură de veci, ce are de la noi Tanasăi Şantalo de la Boianciuc asupra doi stănjini şi doauă palme de moşie din Boianciuc, adică doi stânjeni şi 2 palme în săleşte, dar la câmp, după cum arată contractul, fiindcă şi bani am luat toţi cât arată în contractul de vânzare, care pentru mai bună şi adevărată credinţă, ne-am iscălit şi, neştiind carte, ne-am pus sfintele cruci. / În Boianciuc, la 5 April vechi calend. 1795. / eu Mihalachi Stângaci; / eu Mărie, fiica răpăusatului Vasăle Stângaci şi soţul lui Gligoraş Guşatei. Şi noi, care ne-am întâmplat la acest vechilic, ne-am iscălit ca martori: Ion Stângaci m-am iscălit; eu Gheorghe Stângaci tij; eu Constantin Zavaţchii tij. / Şi eu am scris acest vechilic, cu pofta de sus iscaliţălor şi ade­veresc prin a me iscălitură / Toader Daşchevici”[2].

În 25 septembrie 1798, stil vechi, Necolai Tumurug vindea vărului său Gheorghi Vlaico, pentru 200 galbeni, „doaozăci stănjini moşie ot Boenciuc”.

În 10 octombrie 1801, cea mai mare parte a moşiei şi satului Boianciuc se afla în proprietatea lui Iohann Turkul, care o vindea lui Anton Turkul, iar acesta, lui Gregor Simon Turkul, în 26 noiembrie 1801.

Din 23 august 1802, moşia vestitului neam moldovenesc Turcul sau Turculeţ, devenită, între timp, „von Turkul”, aparţinea neamului Popiel, mai întâi lui Aloys, apoi Elisavetei Popiel-Piotrowska şi, în final, lui Michael Popiel.

1802: „Noi, mai gios iscăliţii, adeverim şi încredinţăm, prin această driaptă mărtorie noastră, la mâna Dumilorsale acestor doi răzeşi ot Boianciuc, anume Ioan Stângaci şi Ştefan Stângaci, precum aceşti de sus arătaţi sunt drept Stăngăceni din moş-strămoşi şi pă­rinţii săi, şi stăpânitori de moşii în satul Boianciuc, apucând stă­pânire de la părinţii săi, şi stăpânesc numiţii de sus până în ziua de astăzi, cum şi o parte de moşie a lui Gligore Stângaci, după ducerea lui în Moldova, a rămas în stăpânire fraţilor săi, cum şi în stăpânirea fratelui său, răpăusatului Mihai Stângaci, cum şi după moarte fraţilor răpăusatului Glegore Stângaci au rămas în stăpânire lui Ioan Stângaci şi Ştefan Stângaci, despre care şi până în ziua de astăzi tot numiţii de sus o stăpânesc, Ioan şi Ştefan Stângaci, iară pe alţii, pe părţile numiţilor de sus, niciodată n-am apucat ca să fie stăpânitori, ci tot pe numiţii Ioan şi Ştefan Stân­gaci. Dupre care, pentru mai bună încredinţare, am iscălit, şi, care n-am ştiut carte, ne-am pus numele şi degetele noastre sfântă cruce. / În Boianciuc, la 15 septembrie vechi cal. 1802. / Sămioan Daşchievici, mazil ot Boianciuc / Dumitrachi Balasinovici, mazil / eu Toader Chitar, răzeş ot Boianciuc / eu Dumitraş Paţorina, răzeş ot Boianciuc / Ioan Tăut, mazil ot Cuciurmic / Dumitraş Răpta mazil ot Cuciurmic / Gheorghi Vlaico ot Hroşăuţ, mazil / eu Vasăle Vlaico tot Horoşăuţ, mazil / eu Onufraş Răptă, mazil ot Horoşăuţ / eu Vasăli Vlad ot Horoşăuţ, mazil / eu Ştefan Poclitar, mazil ot Subnaneţ / Gligoraş Tăutul, mazil ot Virbiuţ (Verbăuţ)”[3].

Tadeus Turcul avea să moară în 24 martie 1813, iar fratele lui, Onufrius Turcul, devenea, din 12 aprilie 1816, singurul lui moştenitor.

În 19 iunie 1817, s-a făcut, totuşi, o împărţire a moşiilor lui Tadeus Turcul, părţile lui din Boianciuc revenind nepotului său, Iohann, fiul lui Onufrius Turcul, dar Iohan dăruieşte moşia, în 22 octombrie 1823, fratelui său, Michael.

În 1843, patron al bisericii din Boianciuc era Alexandru CANTACUZINO, iar preot administrator era Ioan TARNAVSCHI, care păstorea 622 enoriaşi. În 1876, când biserica din Boianciuc avea 925 enoriaşi, patron era Caetan von LUKASIEWICZ, iar paroh, Isidor LEVIŢCHI. În 1907, patron al bisericii din Boianciuc era evreul Kisiel SOKAL. Paroh era Alexie TARNAWSKI, născut în 1855, preot din 1889, paroh din 1899, iar cantor, angajat în 1897, era Gavriil TARNOWIECKI, născut în 1859.

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman: Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[4].

O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Boianciuc, din 1886[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Boianciuc (Bojanczuk), comună ru­rală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, la piciorul dealului Zorniş, pe un afluent al pârâului Horoşouţ, care, la rândul lui, se uneşte cu pârâul Biali, ce formează, pe o scurtă întindere, hotarul între Buco­vina şi Basarabia. Suprafaţa: 2,91 km p.; populaţia: 1.392 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târlele: Comaşivca (Komasziwka), Sârbul şi Bahna. Este străbătută de drumul districtului Jurbăuţ-Horoşouţ, care o uneşte cu drumurile principale, Noua Suliţă –Dobronovăţ şi Cernăuţi – Usetie – Biscupie (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aici se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu pescuitul. Comuna pesedă 1.197 hectare pâmânt arabil, 18 hectare fânaţuri, 28 hectare grădini, 174 hectare izlaz, 323 hectare pădure şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 107 cai, 266 vite cornute mari, 167 oi, 141 porci şi 9 stupi. Boianciuc (Bojanczuk), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 8,65 km p.; popu­laţia: 169 locuitori, în mare parte ruteni gr. cat. Cuprinde, pe lângă moşia Bojanczuk, cu 38 locuitori, şi cătunul Comaşiuca (Komasziwka) ”[6].

În 1910, doar 15 % din populaţia satului Boianciuc era reprezentată de români, 10 % de evrei, iar 75 % de ucraineni. În ciuda reducerii procentului de populaţie românească, Boianciuc făcea parte, ca localitate răzăşească, printre „comunele de categoria a treia”, împreună cu: „Banila rusască, Ispas, Milie, Vijniţa, Zamostie, Carapciu pe Ceremuş, Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Văscăuţ pe Ceremuş, Staneşti de jos pe Ceremuş, Staneşti de sus pe Ceremuş, Barbeşti, Costeşti, Cabeşti, Comareşti, Panca, Jadova, Nepolocăuţ, Piedecăuţ, Revacăuţ, Berhomet pe Prut, Ivancăuţ, Hliniţa, Valeva, Cuciurmic, Verbăuţ, Horoşăuţi, Boianciuc, Babin, Vasileu, Samuşin, Cincău, Culeuţ şi Repujineţ”[7].

1922: Printre familiile stabilite în Igeşti se număra şi „Lenta, din Boianciuc pe Nistru” [8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 422

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2 şi 3, Anul III, 21 iunie 1913, p. 42

[3] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2 şi 3, Anul III, 21 iunie 1913, p. 43

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 28, 1876 p. 86, 1907 p. 83

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 15

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, bilunar – proprietar şi editor: Prof. Dr. Iancu cav. De Cuparencu; redactor responsabil: Teofil cav de Manescul; tipografia lui E. Kanarski, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, pp. 4-7

[8] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119