Porumbescu: Doina, cântecul naţional al Neamului meu românesc

„În sfârşit, pe la începutul lui Decembrie 1882, îmi aduseră scrisoarea de la poştă că mi-a sosit vioara. Era seara, pe la amurg. Am iscălit iute recipisa şi l-am trimis pe galopeanul pensionatului „Concordia”, unde eram încartiruit, să mi-o aducă. L-am aşteptat pe galopean cu haina mea pe braţ şi cu marc nerăbdare.

Cum mi-a adus vioara, eu, fără s-o mai despachetez, am luat-o subsuoară şi-am grăbit cu ea la mare. Întunecase. Dar oaspeţii încă n-au ieşit fost la plimbarea ce-o făceau seara. La mare, am coborât, de pe ţărmul jos, lângă apa ei. Era o seară plăcută, s-o pui la sân, cum zice Românul, aerul lin, marea liniştită şi cerul aşa de curat, încât nici măcar un singur fulguşor de nor nu se vedea pe el. Stelele din bolta senină, măreaţă şi încântătoare se oglindeau aşa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea şi altul la picioarele mele. Întreaga fire parcă dormea un somn dulce şi liniştit. Atunci, scoţând vioara din scrinaş şi cercându-i strunele, am gândit: oare ce să cânt?

M-am rezemat cu spatele de-un pisc de stâncă şi, gândind, mi-am zis, în sfârşit: „Ah, ştiu ce să cânt; voi cânta acestei Mări Mediterane ce e mai drag şi mai scump Românului, ca marea să ducă acel cântec Oceanului şi Oceanul să spună lumii care cântec e mai scump şi mai drag Neamului meu”.

Am cântat, pare-mi-se ca niciodată până atunci, aşa de lung şi cu aşa de adâncă simţire, Doina. Am zis că aerul şi marea şi întreaga fire erau ca într-un somn dulce şi lin, şi, cântând eu, că acordurile viorii mele ajungeau departe peste apa mării şi de-acolo se întorceau iarăşi la urechile mele, la inima mea, şi încă mai dulci şi mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

După ce-am sfârşit, am suspinat din adânc şi am vrut să şed jos. Dar ce zăresc la spatele meu? O damă, culcată pe haina ei şi cu capul răzimat pe-o mână. „Domnule – zise ea către mine, în limba franţuzească şi cu un glas atât de fraged şi parcă rugător –, Domnule, ce cântec atât de trist şi pătrunzător ai cântat dumneata, acum?”. În câtva surprins şi vrând să-i răspund, aud, sus, pe ţărmuri, sute de mâini bătând din palme, şi mulţime de guri, strigând „bravo, bravo!”, iar unele zicând, în limba franţuzească: „Domnule, dumneata eşti un maestru!”, şi, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot franţuzeşte: „Domnule, dumneata eşti un Român?”. Şi mai surprins de cum eram, am răspuns „da”. „De unde?”, mă întreabă tot acel glas. „Din Bucovina”, răspund eu.

Glasul acela, cât am putut vedea prin zare, era a cuiva ce sta ţinându-se de braţ cu altul. „Ah!”, zice acel glas mai departe, „eu cunosc Doina, căci Doina se cheamă ce-a cântat dumnealui; am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraşe, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostaşii români”. Şi, apoi întorcându-se către cel cu care se ţinea de braţ, zise: „Doina, cântecul cel mai drag şi mai scump al Românilor, cuprinde în sine întreaga lor istorie, suferinţele lor de veacuri, durerea şi nădejdea lor”.

Şi acela care a vorbit aşa era Generatul rus Totleben, iar celălalt, cu care se ţinea de braţ, era ministrul din Berlin Böttlicher. Atunci cu am zis, către dama ce se sculase de la spatele meu: „Aşa este, Domnişoară, cântecul ce l-am cântat acum e cântecul naţional al Neamului meu românesc şi se cheamă Doina”.

I-am ajutat apoi, dându-i mâna, să se urce pe ţărm, în sus, de unde eu, printre mulţimea de domni şi de doamne, care-mi ziceau „bravo” şi „mulţumim, domnule”, am mers în odaia mea de lucru.

Domnişoara de aseară, de la mare, mi-a trimis, a doua zi, un buchet de flori de portocali şi viorele, cu un bilet, Emilly de Poppen din Reval, în Estlandia.

Să nu fi fost aşa de bolnav, nu ştiu de n-aş fi zis; „asta-i cu bucluc!”, dar mă podidi tusea… m-am sculat, m-am spălat şi frotat, apoi, îmbrăcându-mă, m-am dus în salon, la dejun”[1].