Poezia: Roman Istrati

De la strămoş, la strănepot: Petru Muşat şi Roman Istrati

Deşi am pus la cale pozna din 7 septembrie, anticipată de publicarea celor mai frumoase poeme ale lui Roman Istrati în antologia bilingvă româno-hebraică “Naţiunea Poeţilor – 2015”, de reunirea “jupânilor” Bucovinei şi în matricea cosmică a unei cărţi, dar şi într-o clipă vie a vieţii noastre, deşi l-am îmbrâncit pe Roman Istrate în catedrala minunatei picturi a lui Vasile Angel Siminiuc şi a cântecelor sacerdotale ale Mihaelei Popescu, eu nu l-am sărbătorit pe Roman Istrati. Nici măcar tradiţionalul “La mulţi ani!” nu i l-am zis, fiind eu un personaj cinic şi cu planuri pe care le pun în practică încrâncenat, trecând cu şenilele peste tot ceea ce îmi stă în cale.

Petru Muşat, ctitorul unui oraş care îl merită doar printr-o mână de oameni

Cu diabolică perseverenţă l-am ademenit pe Roman Istrati spre recidivă, apoi l-am condamnat la viaţă, aruncându-l în ocna inefabilului, cu cătuşele grele ale rimelor inspirate la încheieturi. I-am interzis definitiv risipele, iar Roman Istrati, cu cuminţenia lui înnăscută, a început să-şi scrie “Decalogul” propriu, sedus de “morgana” creaţiei. Şi mi-a fost complice, în taina lui durabilă, Petru Muşat, ctitorul acestui târg nenorocit, cu cetăţile, cu mitropolia, cu curtea domnească şi cu toate gloriile lui apuse, un Petru Muşat care s-a întrupat, pe neaşteptate şi habar nu am de unde, ca să pecetluiască destinul Poetului Roman Istrati, unul dintre puţinii poeţi poet ai vremii noastre.