Piramidele din Carpaţi (II)
Măgurile în sine, şi cele naturale, şi cele înălţate manual în zonele premontane, aveau meniri ceremoniale şi, tocmai de aceea, pe crestele lor netezite aveau să apară temple sau doar movile cu rol de temple, de înălţimi dedicate oficierilor şamanice. Mult mai târziu, odată cu potenţarea cultului străbunilor, avea să se producă o dublă „fixare”, a veşnicului cosmic şi a vremelnicului uman, în megieşia comunitară, urcările ceremoniale pe munte însemnând nu doar „călătorii pe cer”, ci şi „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care, de cele mai multe ori, se face în mod simbolic”, pentru că, în fond, „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[1]. Tocmai de aceea cuvântul măgura, magora, magura avea să supravieţuiască în toate limbile europene şi asiatice, în ciuda faptului că gora sau hora aveau să desemneze, în diferite limbi, fie muntele, dealul, colnicul, fie ceremonialul horistic, în cadrul căruia „dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[2]. Folosirea „movilelor” (termen impropriu, preluat din limba slavonă) ca tumuli, deci că „movile funerare”, avea să se facă mult mai târziu, odată cu constituirea organizărilor tribale, în cadrul cărora şamanul devine stăpân pământesc, „buric al pământului”, cum zice un vechi frazeologism, încă funcţional în limba română, locuţiunea „buric al cerului” devenind inactivă încă de la începuturile ei, pentru că oficiantul nu s-a putut substitui şi simbolului Universului, Sfântul Soare, „ochiul lumii”[3], reprezentat simbolic drept „cruce, trupului stricăcioasă”[4].
Cântecele solare, care asigurau „magia muzicală”[5] a fenomenului horistic, numite de greci „imnele Titanilor”, deci ale „Uriaşilor”, au fost colindele („vechile imne religioase numite colinde”[6]; „Colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[7]), textele colindelor fiind concepute în „limba zeilor”, deci în limba numită, mai târziu, „latina vulgară”. Şi cum colindele au dispărut din toate limbile europene, dar s-au păstrat cu încrâncenare, în pofida anatemizării bisericeşti[8], doar în limba română, concluzia firească se impune de la sine, şi anume aceea că spiritualitatea românească este continuatoarea celei ancestrale, care a durat „limba zeilor”.
Măgurile aveau peşteri iniţiatice[9], naturale sau săpate, care să permită dubla iniţiere a sfinţeniei, în peşteră şi în cer, dar fără ca aceste incinte să fie folosite şi ca morminte, cum avea să se întâmple, ulterior, în peşterile tuturor măgurilor din lume, impunând concluzii pripite şi din partea unor cărturari cu mult superiori vremurilor în care au trăit, precum Alexandru Odobescu, cel care îşi luase ca reper „gorganul scitic”, pe fondul mărturiilor lui Herodot despre astfel de „înveşniciri”: „Desenele reduse din această pagină reprezintă planurile la baza secţiunile verticale a două măguri de pământ, cuprinzând în sânul lor bolţi mormântale de formă circulară. Una (a), are vreo 7 sau 8 metri înălţime şi 50 metri la bază, conţine zece bolţi de piatră în lăuntrul său. Ea se află în Normandia, lângă Caen, în localitatea Fontenay-le-Marmion. Cealaltă (b) este movila numita Kub-Oba sau Muntele-de-Aur, de lângă Kerci, în Crimeea. Unica-i boltă interioară are 7 metri în diametru şi 12 înălţime. Prin urmare, tot gorganul scythic este cu mult mai mare decât tumulul celtic din Normandia”[10].
Existau, în afară de măguri, şi munţi dedicaţi strămoşilor iniţiali, BaBa – Babele din Bucegi păstrează memoria antecesorilor de tip Adam şi Eva (Ba însemna strămoş, iar funcţie de numărul lor se compunea cuvântul) – dar şi Spiritului Universal, numit OM (se scria AUM, dar se citea OM)[11], deci primului nume ale Atoateziditorului[12], căruia, de milenii, i se spune „Stăpân al Zeilor”, deci Dumnezeu. Dar exista, cu urme vizibile şi astăzi, o adevărată cartografiere pe scoarţa pământului a zonei paralelor globale care delimitau munţii Carpaţi[13], acea Paradesha boreală, care începe „tocmai de unde apune soarele şi se sfârşeşte la răsăritul soarelui”[14], delimitările acestor valuri de pământ, vegheate, din loc în loc, de câte două sau mai multe măguri cu movile sau tumuli deasupra[15], putându-se încă observa, în ciuda ravagiilor produse de dezvoltarea agriculturii. Novac[16] sau Ostrea Novac Jidovul nu este decât Rhamses al II-lea, ultimul Osiris, numit Sesostris în greacă, iar în română Ostrea, cel care a durat, conform mărturiilor vechi, Calea cea demnă de admiraţiune a Zeilor, confundată, inclusiv de Dimitrie Cantemir, cu valul sudic, care străbate Ţara Românească, pe la poalele Carpaţilor, continuă prin sudul Moldovei, prin vecinătatea Tecucilor (Piroboridava) şi a Chişinăului şi răzbate spre Don (Alexandru Macedon a cercetat-o dinspre Don, înspre Geţia, conform cronicarului său). Numai că există şi troianul care delimitează Carpaţii înspre nord, mai jos de Cameniţa, prin nordul Moldovei. „Pe multe din aceste ruine au crescut copaci bătrâni, care, împodobind peisagiul, ne arată că viforul vremii a lucrat îndelung asupra lor. Poporul nostru, în neştiinţa lui, minunat de tăria şi ades de mărimea acestor clădiri străvechi, nu şi le-a putut închipui zidite decât de oameni cu braţe mai vânjoase şi minte mai isteaţă decât a celor de astăzi. De aci numirile de „cetatea Uriaşilor” sau „cetatea Jidovilor”, sub care tradiţia mai totdeauna le cunoaşte”[17].
[1] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27
[2] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221
[3] Katha-Upanishad 2, p. 36
[4] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16
[5] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171
[6] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, pp. 111, 112
[7] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161
[8] „La câte crime n-a-ndemnat religia!” – Carus, Titus, Lucretius, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 22
[9] Mitul intrării în peşteră: Zalmoxe, ca şi „Minos a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi” – Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446
[10] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 286
[11] „Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor” – Prashna-Upanishad 6, p 46) // „Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte” – Prashna-Upanishad 6, p 46. // „Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” – Mandookya-Upanishad, p. 59 // „Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil” – Mandookya-Upanishad, p. 61.
[12] „Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat” – Prashna-Upanishad 6, p 46.
[13] „În România se află mai multe linii sau şiruri de valuri sau troiene, care străbat ţara în direcţiuni diverse; dar cele mai însemnate sunt cele două mari brazde, din care una taie ţara Românească de-a lungul ei, în paralel cu apa Dunării, şi se pierde, dincolo de hotare, în Rusia meridionala (aceasta se numeşte, în unele părţi ale sale, brazda lui Novac); iar cealaltă străbate nordul Moldovei şi Basarabia, urmând o direcţiune convergentă cu a celei dintâi… Construcţiunea valurilor, deoarece şanţul e săpat dinspre miazăzi, arată că ele au fost înălţate ca să serve de apărare locuitorilor din Carpaţi, în contra unor duşmani ce îi ameninţau dinspre părţile meridionale” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 107
[14] „Calea de piatră a lui Traian, Craiul de Rouă din poveste, urcând Oltul în sus, cu şiruri de movile şi de cetăţi”. Ea „vine de la Vest, mergând spre Est. Tradiţia poporană se exprimă într-astfel despre acest şanţ, numit Brazda lui Novac: „Brazda lui Novac vine tocmai de unde apune soarele şi se sfârşeşte la răsăritul soarelui. Novac a tras cu plugul această brazdă, având înjugaţi doi bivoli albi, care au tras brazda chiar pe Olt, mai adăugând că Oltul face şi acum valuri pe unde a trecut această brazdă”. Se înşeală, dar, rău acei din învăţătorii săteşti care zic Troian acestei mitice brazde, dând-o pe seama împăratului Traian” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 223
[15] „De-a lungul acestei căi sunt răspândite şi măguri, şi vechi cetăţi” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 220
[16] „De cine a fost făcută această brazdă, şi pentru ce ea poartă numele enigmatic a lui Novac, care, în România mică, s-a păstrat ca o denumire geografica în plaiul Novacilor, din nordul judeţului Gorj, iar aiurea, între românime, pare a fi sinonim cu epitetul de Uriaş? Acestea sunt chestiuni pe care abia dacă constatări arheologice, purtate prin toate ţările de la Dunărea de jos, le vor putea vreo odinioară elucida” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 224
[17] Antonescu, Teohari, Columna Traiană studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, Iaşi 1910, pp. 36 şi 37