Petru Ariciuc, sufletul întrupat al Muntelui

Nu am întâlnit om care să trăiască Muntele până la disperare şi extaz, precum dorneanul Petru Ariciuc, bărbatul croit dintr-o stâncă detunată, aidoma străvechilor monumente megalitice din tainiţele dumnezeieşti ale Carpaţilor. Şi e greu de portretizat un astfel de om, care aminteşte de sacerdoţii rămaşi de veghe la altarele Soarelui, pentru a împrăştia, din când în când, cărbunii focurilor sacre pe cer, ca să se bucure şi depărtările de lumină. Petru Ariciuc este şi Bistriţă, şi Călimani, şi Dornă, şi Giumalău, şi Ouşor, şi curgere, şi veşnicie, adică un fel de Atlas al zilelor noastre, care duce povara cerului pe umeri, pentru a trăi Muntele. Poate că şi pentru a ni-l arăta şi prin respiraţie, şi prin închinare, deci prin coordonatele fireşti ale veşniciei vremelniciei. Petru Ariciuc trăieşte în Netimpul lui Nichita Stănescu şi a devenit, fără să-i pese şi să o conştientizeze, exponentul şi îngerul păzitor al mirificelor plaiuri dornene. Iniţiază în tainele munţilor şi-i salvează pe neştiutorii care se rătăcesc prin eternitate, fără să o cunoască. Este, fără îndoială, ultimul sacerdot, de prietenia căruia am onoarea să mă bucur.

La mulţi ani, Petrică Ariciuc,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!