Pe Palma şi la “Hanul Voievozilor”
*
De câte ori urc pe Palma, retrăiesc, amuzat, reacţia poeţilor din nouă ţări europene şi din Brazilia, care, pentru o vreme, aidoma lui Enlil al Muntelui, în vremurile primordiale, s-au simţit, prin vibraţia sufletelor, stăpânii lumii, poate că şi din pricina ciudatei stări religioase care-i cuprinsese pe toţi. Ba mai şi glumisem atunci, citându-l pe Tolstoi, în condiţiile în care majoritatea dintre poeţii europeni se considerau atei: “Toată lumea crede: unii cred că cred, alţii cred că nu cred!”.
*
Palma ar putea însemna cea mai oportună locaţie pentru reconstituiri de Datină, pe baza fragmentelor de memorie pe care le mai moştenim, de cele mai multe ori doar subconştient. Palma ar putea redeveni un reper al memoriei extraordinar, inclusiv prin zbaterile lui Vladimir Macoviciuc, ultimul român care s-a mai împotrivit ocupaţiei bolşevice, preferând, în cele din urmă, să se lase ucis, ca să nu facă rău ţării, dar să nu se lase umilit (habar nu aveam că, peste câteva zile, prin schimbarea arbitrară a regulamentului, prin ingerinţa birocraţilor, aveam să trăiesc aceleaşi sentimente, renunţând la Bucovina Rock Castle doar pentru a nu mă număra printre cei care umilesc, inconştienţi, un astfel de festival).
*
*
La “Hanul Voievozilor”, unde aveam să cunosc un personaj fabulos, pe domnul Adrian Popescu, cu care am convorbit îndelung, şi unde aveam să ne întâlnim şi cu managerul instituţiei, domnul Viorel Varvaroi, pregătiseră Ionică Băiţan şi Victor T. Rusu un popas pentru masă (plăteau ce era de plătit, sărbătoriţii perioadei, “cei trei ierarhi” ai Centrului Cultural “Bucovina”, Mihai Pânzaru-PIM – născut în 16 ianuarie, Ion Drăguşanul – născut în 25 ianuarie, şi Victor T. Rusu – născut în 13 februarie).
*
*
Cam asta a fost, dar minunat a fost. Apoi, începând cu a doua zi, ne-am reîntors în cenuşiul zilelor care urmează.