Dragusanul - Blog - Part 76

1809: „Vorbe iscusite”, de Gheorghe Constantin Roja

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Când au plecat la Suez

 

 

 

Anecdotele, publicate în românește, cu litere latine (pp. 44-47), aveau menirea, în 1809, de a stârni interesul cărturarilor și tinerilor studioși români față de un alfabet care să individualizeze și să înnobileze (vestita „polire” latinească, la care făcea dese recursuri, dar fără „semntica” poleirii) limba română. Cum anedoctele acelea, îndeobște cunoscute pe atunci, făceau parte din spiritul vremii, e musai să le reproduc în transcriere fonetică:

 

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Şi când s-au întors de acolo

 

 

„Când Leonida, imperatorul Lacedemonilor, scrie lui Xerxes să îi trimită armatele, el îi răspunse: Vino și le ia!

 

 

Auzind Alexandru că imperatorul Dariu multă și numeroasă oaste contra lui aduce, atuncea zise: Un lup nu se teme de multe oi.

 

 

Auzind Pedaretu că mare este numărul oștenilor, răspunse: Cât mai mulți va să vătămăm, cu atât mai mare mărire va să avem.

 

 

Când întrebară unii, odată, pe Hilon ce face Dumnezeu, el răspunse așa: I se umilesc unii, iar pe alții îi apleacă.

 

 

Fu întrebat Plato ce diferență este între învățat și neînvățat, iar el zise: Aceea care este între vindecător și între beteag.

 

 

„Aristippu, zise Dionisi, de ce ai fugit de la Socrati și ai venit în Sicilia?”, răspunse Aristippu: Eu am venit să dau ceea ce am și să iau aceea ce nu am.

 

 

Bătu, odată, înțeleptul Zenon pe șerbul lui, care fura, iar acesta plângea și zicea: Iartă-mă, Doamne, că eu nu vroiam, dar îmi era scris să fur! Atunci răspunse Zenon: Dacă îți era scris să furi, îți era scris și să te bat!

 

 

Fu întrebat imperatorul Agesilaus de unul: Ce e mai mare, virtutea sau dreptatea? Răspunse el: Dacă eram toți drepți, nu ar trebui să fim virtuoși.

 

 

Își bătea joc un om de Esop, că era urât. Atunci zise Esop: Nu face mintea mea cât face omul!

 

 

Întrebă un aristotelian cine este oaspetele, zise: Un suflet în două trupuri.

 

 

Se duse, într-o zi, Diogene în cetatea Mind, care era mică și avea trei porți mari; atunci el își face jocul cu oamenii de acolo; ieșind din cetate, afară, zise cu voce mare: Bărbați Mindi, închideți porțile, să nu vă fugă cetatea!

 

 

Auzind Leonida ce ziceau oamenii, că mâine nu va să poată Lacedemonii să vadă soarele, de multele săgeți ale Persianilor, atunci zise el: Lasă să fie, că va să ne batem în umbră!

 

 

Ieși, într-o zi, Socrate între oameni și, ducându-se în calea lui, vine un june vântos și-l calcă; Socrate fapta acestui tânăr o luă cu binele. Se mirară oamenii toți de ce era acum. Atunci Socrate răspunse: Nu vă mirați, fraților, că nu se cuvine să bat eu asinul acela care mă calcă!”.

 

1869, noiembrie 14, Gura Satului: Părinţii ultramontani


1809: „Sentențiile” lui Gheorghe Constantin Roja

 

 

 

Medicul Spitalului Universitar din Pesta, Românul Gheorghe Constantin Roja, își începea, în 1809, exemplificarea înzestrării limbii române cu litere latine cu niște proverbe sau aforisme („Sentenții”, cum le numea el – pp. 39-44), pe care le voi reproduce în româna contemporană, folosind ca exemplu al scrierii orginale doar primul proverb din 1809, îndesat cu latinisme explicate la subsol. Roja punea, astfel, bazele etimologismului, cu toate exagerările și platitudinile lui, care avea să dureze, în provinciile românești, aproape un veac, în ciuda faptului că fonetismul era promovat și argumentat de mari literați români, precum Vasile Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu, pe care Alecsandri îl vizitase la București, pentru a stabili o strategie comună.

 

Așadar, iată un singur exemplu de „Sentenție”, celelalte proverbe, atestate în 1809, urmând să fie reproduse fonetic:

 

 

„Aquea[1], qui[2] nu vrei să-ți[3] facă altul ție[4], niqui[5] tu nu fac al lui[6]”.

 

 

 

Proverbele românești, notate de Gheorghe Constantin Roja până în 1808, pentru a fi publicate în 1809 (cartea în limba germană, publicată în 1808, se referea la patronime latinești), sunt următoarele:

 

 

Aceea ce nu vrei să-ți facă altul ție nici tu nu-i face lui.

Care doarme mult nu va să aibă straie pentru coperire.

Cui place multă grăire nu scapă de păcate.

Care își face casă înaltă curând va să o vadă apusă.

Până unde nu ajungi, nu întinde mâna, și unde nu poți, nu călca.

Aceea ce nu pricepi nici nu o lăuda, nici nu o defăima.

Nu crede tuturor oamenilor care te laudă, că de multe ori alte gândesc, altele zic.

Acel lucru pe care poți să-l faci astăzi nu-l lăsa pe mâine.

Apetitul rău e lingoare a sufletului.

Mai bine să mori, decât să ai viață cu rușine.

Să nu-ți fie rușine, învață acele pe care nu le știi.

Cine merge pe calea dreaptă, acela nu poată să piardă.

Nu te amesteca cu acei care nu au nimic de pierdut.

Cine nu vrea să se împiedice nu trebuie să umble în întuneric.

Deschide ochii când este timpul!

Nu vorbi mai înainte de a cugeta!

Nu vorbi multe cu oamenii aceia care sunt mai mari decât tine.

Cu lucru se capătă sănătatea trupului.

Nu zi nici un rău despre morți și despre aceia care nu sunt aici.

Puiul se cunoaște după pene, iar omul după vorbe.

Nu răscumpăra răul cu rău.

Dreptatea ține mult, minciuna trece curând.

 

 

 

[1] aquea vene de la italieneasca vorbă que lla

[2] qui vene de la latineasca vorbă qui

[3] ți este scurtatu de la latinescu tibi

[4] ție iară vene de la tibi

[5] niqui este latinescul neque

[6] lui vene din limba italiană


1809, G. C. Roja: „Împresuraţi cu întunericul neştiinţei”

 

Familia, 15 august 1865

 

Abia peste o jumătate de secol, datorită lui Gheorghe Bariţ, alfabetul limbii noastre avea să fie luat anevoios în considerare. Despre cel care întocmise acest alfabet, academicianul şi medicul de la Spitalul Universitar din Pesta, Românul (lui i se cuvine „R”) Gheorghe Constantin Roja, nu se mai ştia nimic, iar astăzi nici măcar atât.

 

Cartea lui Roja, „Măiestria ghiovăsirii[1] româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea[2] a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre”, publicată în 1809, se găseşte în minunata Bibliotecă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, inclusiv în cea virtuală.

 

Va fi mult de lucru în vestirea şi promovarea acestei cărţi mai mult decât surprinzătoare, aşa că nu mă voi grăbi cu comentariile, lăsându-vă în compania pledoariei pe nedrept uitatului Gheorghe Constantin Roja:

 

 

„Multe şi dezbinate ginte se schimbară, părăsind unele ale sale cuvinte şi luând altele de ale altor naţiuni vorbe: însă şi acea stă aşa urzite dialecte se află în dezbinate ţări şi cetăţi, pentru dezvoltarea împreună a vieţuitoarelor naţionale strămutate. Aşa de vom socoti întâia limbă cea nemţească, dintru aceasta au izvorât Bavarica, Sverica şi altele; ci şi Bavarii altminteri vorbesc întru cetate, altminteri aiurea. Limba Italienilor, după plasa oraşelor, în dezvrătite dialecte se împarte; aceeaşi soartă e şi a limbii noastre cei Româneşti, care străinii o numesc Valahică; aceasta peste tot grăind, precum în investigaţiile mele cele cu vechi morumânturi întărite la anul 1808[3] am arătat, în două dialecte, adică în cel de dincoace de Dunăre şi în cel de dincolo de Dunăre se împarte, aceasta cu greceşti, ceasta cu slavoneşti cuvinte, pentru petrecere cu aceste Ginte e amestecată; ci şi aceste îmbe dialecte, parte pentru dezvrătirea unor cuvinte, parte pentru dezvrătirea viersuirii, ale sale iarăşi dezbinate dialecte au, precum e dialectul Roscopolitan, Gracobian, Gremostian, Gopistan, Meţovitian sau Epigotin, Moldovean, Ardelean, Bănăţean, cel din Ungaria, pe lângă Criş şi altele; ci acela e lucru de mirare în limba aceasta, căci care cuvânt îl are stricat un dialect, celălalt dialect îl ţine firesc întru atâta, cât de s-ar culege din fieştecare dialect cuvintele cele fireşti, s-ar preface o limbă Românească tocmai curată.

 

Iată în cuvântul urcior, care acum se zice Stamia, acum urceor, acum olu, acum Karciagu, întregi sunt Românii Ardeleni, şi Crişanii, care zic urceor sau olu, de la urceolus  şi ol. În cuvântul iubire, care acum se zice dragoste, acum plăcere, acum iubire, întregi Roscopolitanii zicând brire, de la bolo, precum şi cei de dincoace de Dunăre, care iubire, de la lubet, libet, şi plăcere, de la placet, aşa mai încolo, în cuvântul tină, care unii o cheamă muzgă, alţii imală, alţii tină, cei de dincoace de Dunăre ţinură firea, zicând: de la cuvântul dătinesc cenum,au de la cvino, şi aşa multe. Aceeaşi schimbare o are şi limba grecească; aşa Grecii popuranii cei de acum ai Kastoriei, măhramă o cheamă pinzani, alteori maidili, aceiaşi Kastorioni şi-au uitat fata a o zice Kori, ci ciupa, alţii o cheamă Koriţi, nu ajung să aducă cuvintele Ahni şi altele turceşti, nici nu ajung să aducă puţine cuvinte din dialectul Hiotilor, care cu adevărat nici umbra limbii greceşti nu au, însă care Gintă a avut modru şi linişte, s-au nevoit limba sa a o deplini, iar limba va fi deplinită atunci dacă toate cuvintele ei împreună vor stat a dobândi pusul scop, carele e împărtăşit cugetelor, şi afară de aceasta de va avea întregimea cuvintelor, mulţime şi frumuseţe, şi ale sale litere, atunci e şi limba polită sau iscusită. Din cele zise se vede că limba noastră cea Românească nu e aşa deplinită, cât să ne putem înţelege toţi în toate cuvintele, pentru că are multe dintru însoţire cu multe Ginte iscusite şi acelea dezvrătite, nici e polită, pentru că ce nu e deplinit nu poate fi polit. Înainte de toate, dar, lipseşte să lepădăm din limba noastră toate cuvintele cele străine şi să punem în locul lor altele nevătămate Româneşti, care sunt prin dezbinatele aceiaşi Gintă Românească dialecte semănate; aceasta o pot face capete Româneşti, care ştiu dialectele limbii Româneşti, precum şi limba latinească, şi cea Italienească, cercând Etimologia, adică izvorul fieştecărui cuvânt, şi un Lexicon curat românesc făcând. Lipseşte mai încolo a se întocmi bine cele opt părţi ale vorbii, care se împlineşte cu ajutorul Gramaticii, a Poeziei şi a Retoricii.

 

 

 

 

Ci îmi aruncă oarecare aceasta: aşa limba noastră cea Românească la mare schimbare se va supune şi aşa mai cu greu se vor înţelege Românii între sine. La acestea răspund eu aşa: fieştecare dintre noi se cuvine să aibă părtinire către toată Ginta; că numai fiarele cele necuvântătoare sunt născute a-şi căuta singure binele său; iar pe om spre aceasta l-au întocmit natura (firea) ca mai mult să caute binele societăţii decât al său, cât nu numai osteneală, ci şi averea sa toată, de ar lipsi, e dator a o vărsa pentru binele societăţii, de unde acel Român, care mai vârtos se cruţă pe sine şi averea sa, decât să caute procopseala a toată Ginta Românească, nu numai şi-a uitat din ce Strămoşi măriţi îşi trage viţa sa; ci şi mai asemene e fiarelor celor sălbatice decât omului cuvântător, şi pe unul ca acela, de îl va judeca oricine a fi bastard, nu Român adevărat, nici pare că nu mult se va abate de la adevăr. Apoi lipseşte să părtinim fiilor noştri, cărora mai vârtos creştere bună şi polirea minţii fără de avuţii, decât avuţii fără de creştere bună şi fără de polirea minţii să le aşezăm.

 

Părinţii mulţi pentru că despre o parte sunt împresuraţi cu întunericul neştiinţei, despre alta se nevoiesc întru agonisirea celor ce sunt de lipsă spre traiul vieţii, nu se pot cuprinde a creşte bine fiii săi şi a iscusi inima lor, deci aceasta lipseşte să le împlinească învăţătorii, care strecură în inimile tinerilor vrerea spre învăţătură, îi învaţă bunătatea faptelor şi a cunoaşte pe Dumnezeu.

 

Acum ce poate fi mai frumos la Români şi mai uşor decât învăţătorii să înveţe pe născuţii noştri dialectul nostru curat şi, cu ajutorul aceluia, ştiinţele? Aceşti şcolari se vor deprinde încet a-şi împărtăşi cugetele sale în limba curată Românească, şi apoi pe fii aşa îi vor învăţa a grăi. Asemene, aceştia pe născuţii lor, şi aşa mai încolo. Nici nu împiedică că această limbă limpezită nu va ajunge curând a trăi toţi cu dânsa, ba întru acest chip vom fi întocmai cu alte Naţiuni, pentru că vom avea o limbă de toate zilele şi alta curată, care se va învăţa din cărţi. Şi cu ajutorul acesteia nu numai toţi Românii, fraţii noştri, între care multe şi dezvrătite dialecte sunt, precum mai sus am arătat, ci şi alte Ginte se vor înţelege cu noi în limba noastră. Zisei că, cu ajutorul Lexiconului, a Gramaticii şi ale altor cărţi ce sunt de lipsă se va poli limba noastră cea Românească, însă aceasta, fără de ale sale litere, tocmai nu se face, dirept aceasta fiind, eu, purtat cu mare vrere spre răzbunarea limbii noastre, şi fiindcă de iscusirea limbii Româneşti asemenea cele Româneşti litere, iar nu cele greceşti, nici cele chirilice, cu care trăiesc Sârbii, se ţin: dau la lumină cărticica aceasta, care cuprinde literele vechilor Romani, adică a strămoşilor noştri, cu care încaltea cărţile cele politiceşti să se scrie. Iar cum că noi puteam şi lipseşte să scriem tocmai cu litere latineşti arată cele următoare:

 

a). Atât din limba noastră, precum şi din mărturisirea istoricilor, pe care în investigaţiile mele, cele din anul 1808, am adus, e luminat cum că noi suntem sin sângele Romanilor celor de demult, aşadar mai aproape litere pentru traiul nostru altele nu pot fi decât cele latineşti.

 

b). Românii cei din Moldova, fraţii noştri, mai de mult, după adeverirea strălucitului Bişting, până la anul 1439, ţară cu litere latineşti, care este a crede de toţi Românii cei de dincoace de Dunăre. Italienii, Spaniolii, Frâncii, care şi ei îşi trag viţa de la Romani, nu au alte litere, fără latineşti. Astăzi mai toate naţiunile învăţate cu literele cele latineşti trăiesc în Europa. Au nu e ruşine noi, care vorbim limba cea latinească stricată, să ne scriem cugetele noastre cu litere străine? Aceasta e prea adevărat, cum că noi aşa suntem cu latinii, precum popuranii Greciei de astăzi sunt cu Elinii, dacă dară aceştia nu cu altele, fără cu cele elineşti litere trăiesc, ce ne împiedică pe noi ca să nu trăim cu literele cele latineşti?

 

 

 

 

Până când, dară, vom amâna a ne deştepta din langurosul stat al neputinţei, care din asuprirea străinilor întru noi născută, acum înşine noi, cu îndărătnicia inimii noastre, o creştem şi o întărim? Iar de voim a iscusi limba noastră, precum întru adevăr ni se şade nouă, se cade să avem organele cele de lipsă, adică literele noastre, pentru că scopul fără de mijlociri nu se poate căpăta, literele cele străine sunt străine mijlocirii, şi apriat vedem că, cu străinele litere limba noastră tocmai nu s-a iscusit. Iar când vă aduc literele latineşti, să nu gândiţi că doar eu vreau să leapăd literele chirilice. Nu, ci cele chirilice să se ţină în cărţile bisericeşti, iar cele latineşti (care sunt ale noastre) le aduc ca prea folositoare organe spre curăţirea limbii noastre şi spre scrierea cărţilor celor politiceşti. Deci pruncii noştri să înveţe a scrie cugetele sale şi cu litere latineşti, şi cu litere chirilice. Ci iată, strigă unii, întuneric! Întuneric pentru prunci! Greutate mare pentru  polire cu două plase de litere!

 

Ci eu zic aşa: În şcoală noastră cea Românească învaţă pruncii noştri, în zece luni, a ghiovăsi cu litere chirilice, nemţeşti şi ungureşti, fără greutate. Fetiţele învaţă astăzi, acasă, a citi şi a pricepe cărţi greceşti, nemţeşti şi frânceşti. Ci să las aceasta. Căutaţi la Ruşi, Ginta mare, vestită şi prea cunoscută. Aceste două plase de litere învaţă în şcoală, chirilicele şi, apoi, altele, pentru cărţi politiceşti, şi tot nu s-au întunecat. Să dea Dumnezeu să aibă Naţia noastră polirea lor!

 

Puneţi, dară, înaintea voastră pilda lor Română! Şi atunci veţi vedea că contra acelora care strigă: Întuneric! Întuneric cu două de litere! E nebunie. Luaţi, dar, Români, mijloacele atât pentru deplinirea voastră, precum şi poliţă celor ce vor fi după noi. Dacă mulţi de-ai noştri cu laudă putură întru alte limbi pricopsi, cu cât va fi mai uşor a se nevoi pentru polirea limbii noastre, cu cât va fi mai uşor polirea acum aşa limbă, sau acum încă costând noi a învăţa într-însa pe alţii sau în cărţi a vă lăsa.

 

Întru această cărticică a mea nu voi alta acum odată a învăţa, fără a ghiovăsi (a citi) cu litere latineşti. Deci pun numărul literelor, sonul sau viersul lor, şi dezarătate viersului a unor litere desemnarea dialectului Gintei Româneşti. Afară de asta, ca să dau paradigmă de forma cea Românească cu latineşti litere scrisă, cele ce urmează, după răschirarea sonurilor literelor, pentru deprinderea ghiobăsirii, l-am întocmit.

 

Judecaţi dirept, judecaţi şi oricare; însă aceia care ştiţi toate dialectele limbii Româneşti şi aveţi cunoscută şi limba latinească, cu cea italienească, iar oricare sunt neştiutori de acestea, să nu judece, pentru că, ca neştiuţi, vor mesteca cele rotunde ce cele pătrate, şi aşa veţi întărâta spre stânga. Luaţi, dar, Românii, această cărticică; cât pentru polirea limbii Româneşti ca organ o am scris, aşa unde am smintit, iertaţi, şi unde am smintit, spuneţi-mi, sau scrieţi-mi, rugu-vă, că voi mulţămi foarte”[4].

 

 

[1] Citirea – cum precizează în text Roja

[2] Lustruirea, în latină, dar sensul, în pledoaria lui Roja este cel de „a (re)da strălucire”

[3] În 1808, publicase, la Pesta, Untersuchungen über die Romanier oder sogennanten Wlachen, welche jenseits der Donau wohnen : auf alte Urkunden gegründet : Exetaseis peri ton Rhomaion e ton onomazomenon Blakhon osoi katoikousin antiperan tou Dounabeos, semnând Georg Constantin Rosa

[4] Roja, Gheorghe Constantin, Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre / Lucrată de Gheorghe Constantin Roja / Cetăţanul academicesc, şi Candidatul Clinicesc Doftor în Spitalul Universităţii Ungureşti din Peşta /  În Buda / La Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, anul 1809 / text român-grec, pp. 6-22

 

 


Ținutul Bacăului: Ocolul Trotuşului (final)

 

 

 

 

Satele Heltul, Corbul, Pătrășcanii și Bene, Râpile, Gropile, Cornitul, Săcălușeștii

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Heltul

 

 

 15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Heltul

 

Moşia mănăstirii Cașin și Bogdana

 

 

 

 

Toată suma caselor: 50. Scădere rufeturi, însă 1: 1 femeie săracă. Rămân birnici 49.

 

 

Birnici:

 

 

Ion, mocan

Ion zet (al) Păsculesii

Alde, mocan

Sima, volintir

Marin, mocan

Dobre

Năstasă Arnăut

Lupul

Mihăilă, mocan

Toader

Ioniță Căute

Tudor

Pavăl Catana

Badiu, crâșmar

Radul, mocan

Dumitru Perța

Mihăilă, mocan

Toader

Toader

Dumitrașcu Știr

Năstasă Șchiopu

Tudor Arnăut

Mihaiu, ungurian

Dumitrașcu socrul Crecului

Ion Borne

Niagul

Coman Cazacul

Gavril Gânscă

Marin, mocan

Radul, mocan

Lupul, mocan

Șerban, mocan

Lupul, mocan

Stan, mocan

Gheorghi, mocan

Bucur a Gheorghițoaei

Panu, mocan

Neculai sin (fiu) Stan

Niagul, cărăușu

Ion Țârnescul

Mihaiu Bâlcan

Niacșul

Radul, muntean

Radul Bălian

Dumitrașcu, mocan

Manoli

Petre

Toma

Gheorghi

 

 

Femei sărace:

 

 

Ioana, femeie săracă

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 353

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Corbul

 

 

 15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Corbul

 

Moşia mănăstirii Cașinului

 

 

 

 

Toată suma caselor: 49. Scădere rufeturi, însă 46: 5 femei sărace, 1 țigan, 40 scutelnici ai dumisale banului Neculai Roset.

 

 

Birnici:

 

 

Vasile Orban

Ion Gherghinte

Costantin Băndacu

Stoian, ungurian

Costandin Pâșul

Apostu, vieru

Ion Sărăcuță

Ioniță, muntean

Ionașcu

Dumitrașcu Mânzat

Ion Dunav

Sandul Vacăniagră

Ion fiul lui Iordache

Chiriacu, prisăcar

Ion Bândac

Ion, bejenar

One, bejenar

Ion, bejenar

Toma, bejenar

Ion, bejenar

Toma

Iorga

Mihăilă

Simion

Tudor

Stoica, muntean

Radul, mocan

Tudorachi

Ion Bâra

Stanciul Țopa

Ion Țucul

Irimie Coțofană

Gligoraș Floca

Ion, rotar

Apostul Borce

Toader Borce

Petre Șchiopul

Vasile

Ion

Neculaiu

Ion

Ion, mocan

Costandin fiul lui

 

 

Femei sărace:

 

 

Varvara

Vasilca

Marie

Sanda

Catrina

 

 

Rufeturi:

 

 

Vasile, țigan

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 353, 354

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Pătrășcanii și Bene

 

 

 15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Pătrășcanii și Bene

 

Moşia dumisale bănesii Saftei Ruset

 

 

 

 

Toată suma caselor: 50. Scădere rufeturi, însă 50: 4 popi, 3 diaconi, 2 ruptași, 3 țigani, 3 femei sărace, 35 scutelnici ai dumisale bănesii Saftei Ruset, din 40 ce-i are.

 

 

Birnici:

 

 

Neculaiu Călian

Costandin

Ursul Bărbării

Sandul Ciurbachi

Ștefan Sqandul

Ionașcu

Ion Samoilă

Spiridon, bejenar

Antohi, bejenar

Iacob Soare

Vasile Rău

Gheorghi Rău

Panaiti

Ion Coni

Sandul Pavăl

Vasile Cuciucu

Constandin, prisăcar

Luca Cucul

Vasile, croitor

Costandin, dascăl

Vasile, argat

Negoiță, crâșmar

Ștefan Vlad, bejenar

Necula, sârbul

Stoica, bejenar

Vasile Puțăcan

Neculai Calin

Ursul Bazarca

Vasile Bazarca

Costantin, olar

Ioniță Dronța

Sandul Stavăr

Dumitrașcu Stanciul

Dumitrașcu

 

 

Femei sărace:

 

 

Brudușa

Iliana

Bodina

 

 

Rufeturi:

 

 

Lupul, protopop

Popa Dumitrașcu

Popa Niagul

Popa Miron

Dumitrașcu, diacon

Toader, diacon

Lepădatu, diacon

Ștefan Ghene, ruptaș

Ilie Pârța, ruptaș

Ion Chiru, țigan

Gheorghi, țigan

Ioniță Chiru, țigan

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 354

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Râpile

 

 

15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Râpile

 

Moşie răzășască

 

 

 

 

Toată suma caselor: 42. Scădere rufeturi, însă 12: 3 popi, 4 diaconi, 5 femei sărace. Rămân birnici 30.

 

 

Birnici:

 

 

Ion Crucian

Ion Iladi

Ion Băltaga

Ion Țarină

Costandin Sfârlugă

Gheorghi Băltaga

Neculaiu Verdeș

Anton Pahonce

Mihăilă Pașcu

Gheorghi Butucilă

Dănăilă Butucilă

Vasile Drăgoiu

Floare

Constandin, cioclu

Timofteiu Pașcu

Toma Donava

Tomiță, strugar

Dumitrașcu Hârhoe

Enachi Hârhoe

Vasile Pahonce

Vasile Plete

Antohi Pahonce

Mihălachi Butucel

Ioniță Pahonce

Ștefan Pahonce

Gligori, volintir

Savin Plete

Ion Hârjoe

Neculaiu Dohie

 

 

Femei sărace:

 

 

Catrina

Iovana

Varvara

Anghelușa

Aritona

 

 

Rufeturi:

 

 

Popa Istrate

Popa Ioniță

Popa Andreiu

Diaconul Grigore

Diaconul Iordache

Diaconul Gheorghi

Diaconul Năstasă

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 354

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Gropile

 

 

 15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Gropile

 

Moşie răzășască

 

 

 

 

Toată suma caselor: 13. Rămân birnici 13.

 

 

Birnici:

 

 

Pricopie Uscatul

Gheorghi Dabija

Neculaiu Călin

Ștefan Mane

Costin Ochiul

Marcul

Mihăilă Coasă

Antohi Mane

Lupul Tiron

Ursul Călin

Vasile sin (fiu) lui Călin

Timofti fiul lui Călin

Pavăl Coasă

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 355

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Cornitul

 

 

 15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Cornitul

 

Sat răzășesc

 

 

 

 

Toată suma caselor: 10. Scădere rufeturi, însă 3: 3 panțiri. Rămân birnici 7.

 

 

Birnici:

 

 

Apostul

Ion sin (fiu) lui Vasile

Ion, muntean

Mafteiu Boțu

Gligori fiul lui Mafteiu

Gheorghi, tij (la fel)

Pricopii Vandra

 

 

Rufeturi:

 

 

Neculai Vandra, panțir

Vasile Bojoga, panțir

Vasile a Oanei, panțir

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 355

 

 

 

 

 

Ținutul Bacăului: Săcălușeștii

 

 

15 iunie 1774

Ocolul Trotuşului

 

 

 

Săcălușeștii

 

Moşia dumisale clucerului Scarlat Crupenschii

 

 

Toată suma caselor: 33. Scădere rufeturi, însă 4: 1 popă, 3 femei sărace. Rămân birnici 29.

 

 

Birnici:

 

 

One Pitic

Marin, ungurian

Dumitru, ungur

Șerban a Begului

Mihaiu Șandru

Toader Rogoz

Ion Simion

One Berza

Ion, ungurul

Ivan, ungurul

Stan Mămzescul

Gheorghi, sasul

Ursul

Ion Urechi

Grigori, ungur

Grigori Urechi

Grigori, ungur

Toader, muntean

Chiriac

Ion

Ion Coman

Ilie Macsin

Vasile

Toader sin (fiu) Neculaiu, muntean

Toderașcu, bejenar

Vlad, mocan

Sandul, rotar

Lupul Hangul

Iacob Hâgan

 

 

Femei sărace:

 

 

Marie

Paraschiva

Ioana

 

 

Preoți:

 

Popa Ștefan

 

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 355, 356

 

 


Hasdeu confirmă: Doina e religia primordială!

 

 

A fost o bucurie pentru mine să constat că omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.

 

Hasdeu, care înţelesese că nimic din spiritualitatea românilor nu are origine romană, ci dacică şi, prin daci, boreală, admiţând că principele „Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci”, înţelesese că, dacă vrem să aflăm adevărul despre moştenirile străbune, „trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister”, dar şi subliniind şi „constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române”. Care, în fond, nici nu s-a numit doină, ci daină, „Aina daina şi dainare!” – cum scria Bariţ, dar fără să facă legătura între Aina şi Ainu din scrierile vedice, în care „Ainu a inventat Şarpele Îngheţului (Constelaţia Dragonului, a cărei „cap” triunghiular arată nordul polar – n. n.), ca să asuprească luminile create”, Aina şi Ainu definind complementarităţile zi/noapte, vară/iarnă, lumină/întuneric, viaţă/moarte, rai/iad, d’Aina şi d’Ainu, ca şi în cazul nevestei d’Ochioşele a preotului solar troian, fiind derivatele unor aderări la scenariile mitice primordiale şi transformate, tocmai de aceea, şi în cântec, şi în lege, cu înţelesul de religie, deci de viziune, de perspectivă cosmologică.

 

Şi tot George Bariţ mărturisea, în calitatea lui de transilvan exponenţial, că ardelenii, „când le venia să horească, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie”. Hasdeu preţuia atât de mult această atentă observaţie, încât avea să intre într-o adevărată dezbatere cu clujeanul care a copilărit prin comitatele Turdei şi Albei, ca să răspândească lumină lină din mândra cetate carpatică a Braşovului.

 

Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[1], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[2], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.

 

La ce şi de ce este nevoie să ştim câte ceva despre vremurile vechi, ale incantaţiilor d’Aina sau Frunză verde, în loc să ne mulţumim cu cântecele de jale şi cu celelalte aburcări folclorice? Dacă nu înţelegeţi, nici nu are rost să formulaţi întrebări.

 

 

Foaia ilustrată, 8 septembrie 1891: Bogdan Petriceicu-Hasdeu

 

 

 

Anexă mărturisitoare

 

 

 

Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români: „Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.

 

După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege.

 

Şi mai ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Malinescu din Moldova, care zicea, în Foaia pentru minte de la Braşov, 1842, p. 98, că doina deriva sau din „donativum”, o sumă de bani ce o primeau ostaşii romani în dar de la împăraţi, după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau, în fine, de la zeiţa Diana; o triplă etimologie, de trei ori neadmisibilă.

 

Dicţionarul Laurian-Massimu aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol, publicat în ziarul „Familia” de la Pesta, din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotică „dolina”, ca şi moina, dintr-o „mollina”, de la „mollis”. Din nenorocire, nu nu­mai dolina mollina nu ne întâmpină nicăieri în vre­un fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina, la romani, este un curat slavism, însemnând loc spălăcit, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, după text nici doina, nici dolina, deşi ambele rimează chiar în poezia lui Negruzzi.

 

Din toate etimologiile, însă, cea mai extravagantă este cea propusă de dl Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântat „sur des flutes”, conchide apoi că doina derivă din sârbescul dvoinitza „flute duble”, de la slavonicul dvoinu „duble”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din romanul doi, sub pretext că rolul fundamental al „doinei” ar fi fost de a fi cântat de doi: de un flăcău şi de o fată? Este o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă dl Cihac, fără a avea aerul de a glumi.

 

Ca să isprăvim, odată, cu acest registru de păreri, mai adaog pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold., ed. Papiu, p. 141), că doina se va fi chemat, la Daci, zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe, totdeauna, la români, cântecele lor de luptă: „praeponitur enim cunctis quae fortiter in bello referunt canticis”.

 

Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moştenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la Romani ori de la Daci?

 

Istoria a constatat de mult că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmii Tibrului. „Peu de nations – zice Michelet – me semblent s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisins leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre cotinuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre delà loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moms poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtse sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’oposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique”[3]. (Hist. romaine, t. II ch. 6).

 

Poezia poporană a Romei se poate judeca destul de bine după următorul nonsens, reprodus de Flavius Vopiscus, şi pe care legionarii îl cântau lui Aurelian:

 

 

„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollavimus.

Unus homo mille, mille, mille, mille decollavimus.

Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.

Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis”[4].

 

 

Alte bucăţi analoage a se vedea în colecţiunea lui Edelstand du Méril a poeziilor poporane latine, anterioare secolului XII, iar despre cea mai veche fază vezi dizertaţiunea celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berl. 1846), unde se constată (pag. 7) că Roma: „adversaria erat incrementis popularis poesis”.

 

Fost-au tot atât de prozaici Dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii grece, pe care însuşi Elenii îi recunoşteau a fi fost toţi din marea gintă tracică, de unde erau şi Dacii. Mă mărginesc a cita o singură autoritate, dar care se refera directamente la Tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 360, înainte de Crist, ne spune că „Geţii merg în ambasadă ţinând harpe şi zbârnâind din ele” (Theopomp. Fragm. 244, ed. Didot p. 419).

 

Dacă vom pune dar în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine negreşit, ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel, Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci.

 

Mai întâi, însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doina, se aude până astăzi daina, după cum atestă dl Baritiu[5] în Foaia pentru minte, 1842, p. 101[6]. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea so­nului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu, de urcare a lui a la o, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din „ad-foras”, prin intermediul emfaticului afoara, ca şi masa din mensa, prin intermediul emfaticului „measa”. În afară de „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina.

 

Odată restabilit acest prototip, ne împiedicăm, în daina, la diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europea diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiuri, ca în metateza aiba în loc de abia din latinul „habeat”. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în maine din „mane”. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la dania; dacă e epenteză, în dina. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister.

 

Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetică, de vreme ce „dania”, din care să se poată deduce daina, prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, „dania” n-ar diferi de „dana” prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: „dana” şi „dina”. Ambele oferă multe probabi­lităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

 

Am spus că i în daina poate fi o epenteză din „dana”. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”, iar la capătul opus al lumii ario-europee, în limba persiană, danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I, p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente, prin epenteză, dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând, într-un mod regulat, sanscri­tului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec”, în sens de sunet, întocmai ca vechiul francez sonet, italianul sonetto „cântec”, din latinul „sonus”. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

 

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daenā (= daina), gunificaţiune din dina, de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde, prin o tranziţie logică posterioară, persianul din şi armeanul den „religiune”. De la lege până la cântec distanţa se pare a fi cam mare, deşi, în anii trecuţi, nu ştiu cine de la Iaşi, într-o bună dimineaţă, s-a apucat a versifica codul nostru civil, eram să zic codul lui Napoleon. Ceea ce e ridicol, în secolul XIX, a fost însă foarte serios în anticitate. Strabone (III I. §. 6) ne spune că Turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, νóμoνς εμμεττϙονς cu mai multe mii de ani anterioare lui Crist. Chiar aci, la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea Dacilor, locuia poporul Agatârşii, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotele (Problem 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul[7] daenā (= daina) însemna mai întâi „cântec”, mai în urmă „lege”. Aceasta se potriveşte şi cu derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea”, căci tot aşa elenicul άοιδóς şi sanscritul kavi, ambele cu accepţiune posterioară de „cântăreţ”, însemnează propriamente pe „văzător”. Ceva mai mult. În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daina nu figurează nicăieri cu sensul de „cân­tec”; din fericire însă această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidâd[8], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. morgenländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merk­würdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[9].

 

Pas acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteza din dana, de unde celto-irlandezul dán şi persianulu danah, ori fi-va ea o gunificaţie din dina, de unde zendicul daenā, persianul din şi armeanul den? Care să fie criteriul de preferinţă?

 

Exista câte un argument pentru fiecare din am­bele ipoteze. În limba maghiară, danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la Romani, atunci l-au primit sub forma dana şi, prin urmare, i din daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativa probează însă, prin maghiarul dal „cântec”, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni, prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în „dalolni” (cfr. Boller in Sitzungsber, d. wien. Akad. hist. Kl. 1857, t. 23, p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

 

Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un ar­gument mult mai solid. La litvani, cântecul poporan, după cum am văzut-o deja mai sus, din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti – a cânta cântece poporane, dainotojis – cântăreţ, daininkas – poet etc. Oricât de tare ar pretinde dl Cihac (t. 2 p. 98) că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi acolo o imposibili­tate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cu­vântul gata de la Romani. Acest împrumut s-ar jus­tifica prin următoarele două împrejurări: 1). vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire; 2). românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă, până astăzi, ideea de inamic şi de păgân prin „lifta rea”, „lifta pă­gână”, „lifta spurcată” etc., după cum o ştie şi dl Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservata vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea co­muna ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini; oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură.

 

Vedeţi, dar, că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţă egală, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina. Filologii n-au cunoscut vorba română daina. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergi. Wörterb. ed. 2 p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticuli di-t „a dansa”. Schleicher (Litauische Gram. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europee. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi persianul danah, dar nu explică pe i din „daina”, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Werber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenā. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un fapt foarte ponderos. Deşi, în sanscrita clasică, lipseşte corespondentul regulat al zendicului daenā, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhainā. Fick (loc. cit.) se pronunţa şi el pentru iden­titatea litvanului daina cu zendicul daenā, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dar că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă: gunificaţiunii sau epentezei?

 

Dosarul trebuie revăzut. Am comis, poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în mâine din „mane” e epentetic; dar acest i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de un a sau ă ca în „daina”. Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba română un singur exemplu de i epentetic, precedat de un a clar şi succes de unu na sau ? Nu se află. Din contra, una sin­gură din aceste două clausule ajunge pentru a împiedica naşterea epenteticului i. Astfel, în mâna din „manus”, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu in­tervine, din cauza finalului a, pe când la plural, ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează, de astădată, o vocală moale. Chiar de înaintea nazalei labiale m în faima din latinul „fama” i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defăima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar, i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.

 

Acum să formulăm sentinţa. Radicalul dhi însemnează, în limba sanscrită, „a cugeta”; în zendică, di şi, în perso-achemenidică, dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhîna sau dina „cugetat, văzut”. De aci, femininul cu gunificaţiune dhainā, daenā, daina „ceva cugetat sau văzut”[10], în înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică, în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Ginta tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conserva această antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi Romanilor. Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Ginta persană, din contra, modifica sensul primitiv al cuvântului, schimbând „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat, cu timpul, înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrarii de trecere logică de la „lege” la „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost, dar, dintre toate neamurile congenere singurii care au păstrat intactă, în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos.

 

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera fa­miliei romanice. Dacă poezia poporană, la noi, şi anume aceea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latina nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune prozaică pretutindeni. Acolo însă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană lirică, în Francia, aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană – mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de provenienţă celtică. Cercetări serioase în acest sens s-au început deja de câtva timp, dintre care vom indica aci remarcabilul studiu al lui Nigra. „La poesia poporale italiana” (Ro­mania, t. 5, p. 417-52), unde dovedeşte că muza lirică a poporului din Italia nordică este de o natură emina­mente celtică. A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch, „Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischen“ (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).

 

Aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…“[11].

 

 

 

 

[1] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911

[2] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887

[3] Puține națiuni mi se par să se fi găsit în circumstanțe mai puțin favorabile poeziei. Populații eterogene, închise în aceleași ziduri, împrumutând de la națiunile vecine obiceiurile, artele și zeii lor; o societate cu totul artificială, recentă și fără trecut; războiul continuu, dar un război mai curând din lăcomie, decât din entuziasm; un geniu avid și lacom. Muza, după luptă, cântă singură pe munte. Romanul s-a întors în orașul său cu pradă, şicanând Senatul şi, gata să poarte o dispută de uzură, pledează și argumentează. Obiceiurile sale sunt cele ale jurisconsultului, el pune gramatical la îndoială litera legii sau o chinuie dialectic, pentru a-şi atrage avantajul. Nimic mai puțin poetic decât toate astea. Poezia nu a fost începută la Roma de către patricienii, copiii sau discipolii din Etruria mută, care, din festivitățile sale sacre a îndepărtat cântecul și a permis doar pantomima. Magistrați și pontifici, părinții au trebuit să poarte în limbajul lor această concizie solemnă a oracolelor, pe care le vom admira în inscripțiile lor. Cât despre plebei, ei reprezintă, în oraș, principiul opoziției, al luptei, al negației. Nu aici vom găsi geniul poetic.

[4] O mie, o mie, o mie, o mie, o mie, şi încă o mie am fost răpuşi până acum. / Unul dintr-o mie, o mie, şi încă o mie de decapitaţi. / O mie, o mie, o mie, că el trăiește, care a răpus o mie şi m-a ucis. / Deci o mare parte din vinul ce curge măsoară sângele vărsat.

[5] Baritiu se scria în ortografia etimologistă, stabilită de George Bariţ, în care „ti” se pronunţă „ţ”, iar „u” este mut.

[6] „După ce dn. coleg Hasdeu pune, precum se vede, pe reflexiunea mea, din a. 1842, la cuvântul Daina atât de mult temei, încât partea cea mai mare a studiului său de faţă se învârte pe lângă acela, acum, după 40 de ani, mai repet şi acilea că eu, care sunt născut în Transilvania, în comitatul Clujului, crescut, până la etate de 24 de ani, în comitatele Turda şi Alba, încă din anii prunciei mă dedasem să aud nu numai juni, ci şi bărbaţi până la etate de 40-45 de ani, cântând cam de jale: „Aina daina şi dainare! Cin’a zis întâia Daina –  D’arsă i-a fost inima-re”. Îmi mai aduc bine aminte că, mergând la drum, cu săteni, şi anume cu câte-un servitor de al tată-meu, dat lângă noi, doi fraţi, spre a ne însoţi până la şcoală, la oraş, şi a se întoarce cu caii, când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie, d. ex.: „Vine-mi dorul uneori, să mă sui pe munţi de flori. Vine-mi dorul câteodată, să mă sui pe munţi de piatră, să-mi fac ochişorii roată, să mă uit în lumea toată” etc. Cântec de dor, de care se aud multe în Tran­silvania, care se numesc şi hori. / G. Baritiu”.

[7] Trimitere la Zend Avesta; europenii numesc textele zoroastrismului Avestane, dar Hasdeu a preferat să le numească zendice  – n. n.

[8] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.

[9] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.

[10] „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane” – în Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159 – n. n.

[11] Hasdeu, B. P., Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu


Pagina 76 din 1,488« Prima...102030...7475767778...90100110...Ultima »