copacul
oraşul, apă stătătoare
băltind agonizant prin vreme,
şi-a tras obloanele fetide
prea timpuriu pe respirări
şi-aleargă satele pe zare
de parcă de un veac s-ar teme
de clopotele insipide
ce se revarsă pe cărări:
n-au loc pentru popas drumeţii
şi pentru sete nu-s fântâni,
izvoarele sunt prea departe
şi chiar şi satul le-a uitat,
iar vremea-şi mână călăreţii
şi îi transformă în stăpâni
chiar şi pe pagina de carte
din care mulţi s-au întrupat:
oraşu-i doar singurătate
pe corzile unei viori
atunci când cântă zicălaşii
ca să ne mute în alt veac
şi-aud cuvinte decimate
de mult prea mulţi nevorbitori
sperând să mă întrupe paşii
pe zarea zărilor copac:
să-mi fie templu şi credinţă
doar cerul fără de prihană
şi iernile să mă-nfăşoare
în despletitele cuvinte
ca viscolul să-mi dea fiinţă
şi din nestăvilita-i goană
să mă desprind ca respirare
târzie-a cântecelor sfinte
