Cine este Mihai Horodnic?

„Şi aceasta se întâmpla prin anii 1923-1924. Erau de-acum strânşi ghem într-un fel de cenaclu tradi­ţional la Rădăuţi, care la liceu s-a continuat până azi, recuno­scut apoi de scoală, iar revista „Mugurul” a căpătat îngăduiala direcţiunii să apară oarecum oficial, în gata întregii lumi şcolare, ba şi pentru exterior, cu numele „Muguri”, în februarie 1924.

Ce bucurie rară! Să vezi revista aceea pe care au picu­rat luminile privirilor lui Mihai Horodnic, s-o vezi acoperita cu romantice heleşteie albastre şi cu plâns muzical de tei şi de mesteceni ce-şi scuturau melancolia peste chipul cu obraz ru­men al poemelor; să vezi zăvoaiele, colinele dulci, ape ce vi­sau ca nişte domnite adormite lângă versurile în care strălucea depărtat luna sau fuiorul de nea al colindelor, ca nişte con­stelaţii pe veci aprinse, ce înduioşare!

*

Din februarie 1924 până în 1926, revista „Muguri” a fost redactată prin stăruinţa, munca, migala şi îndărătnicia lui Mihai Horodnic, la a cărui încăpăţânare de a scoate revista cu orice preţ s-au alăturat şi ceilalţi, cei dintâi cavaleri ai poeziei. În „Muguri” au apărut aproape toate poeziile lui Mihai Horodnic, în „Muguri” a debutat ampla inspiraţie a lui Iulian Vesper (pe atunci, Oreste şi T. C. Grosu), Ionel Negură, acolo toţi ceilalţi, până la Ion Roşca (E. Valerian), Aurel Prelipceanu şi Constan­tin Rotariu.

La „Muguri” trebuie să-şi aducă aminte şi E. Giurgiuca, Ardeleanul, cum a colaborat şi poate mai are pe undeva scri­sori de la cei dintâi poeţi iconari ai Bucovinei.

În vremea aceea, la nici o altă şcoală din Bucovina nu se manifestaseră încă elevii cu asemenea interesante acţiuni. Mai târziu, a apărut, la Cernăuţi, revista „Speranţa” a unui liceu de băieţi şi, după aceea abia, confederaţia estică a dlui Barbu Sluşanschi, de la liceul „Aron Pumnul”, nici nefiind vorbă de mult mai tardiva tabără literară a dlui Mircea Streinul, cu „Caietul celor 4”.

„Muguri” apărea lunar sau o dată la două luni, cu bucăţi în proză şi versuri, note, cronică, ultimele fiind din pana lui Horodnic.

Cine este Mihai Horodnic şi meritul lui poetic au spus-o, cu pricepere, domnii Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 Iulie 1933) şi  „Glasul Bucovinei” (19 August 1936), Vasile Posteucă, în ediţia de poezii „File din poveste” (Ed. „Mitropolitul Silvestru”, Cer­năuţi) şi în „Haiducii” (Ed. I. E. Torouţiu,. Bucureşti). Dar mi se pare că s-a insistat prea puţin asupra sufletului ce l-a pus, ce l-a dăruit acest adolescent excepţional, talent surprinzător de precoce, pentru a grupa cu folos inspiraţiile camarazilor, pentru a crea şi menţine o atmosferă de poezie şi de fertil entuziasm. El era cel mai entuziast; el era totdeauna gata sa găsească câte ceva nou, o ieşire, ca să nu închine steagul. Asupra rolului acestui animator va trebui să se mai revină, precizându-se, spre cinstirea lui, cât i se datoreşte. Horodnic era de-acum în clasa a VII-a, în anul 1926. „Muguri” era în anul III. De un an, el era conducătorul „Mugurilor”, al Olimpului şi al dan­sului de muze.

Cu ce bucurie şi emoţie priveam pe aceşti, pentru noi, aproape titani de la Rădăuţi, pe Iulian Vesper, de cure-mi amin­team încă, uşor, puţin, deşi în lumina solara a unei recreaţii de primăvara, de la şcoala primară, pe un neted imaş verde, şi pe ceilalţi, plimbându-se prin luminoasele spatii ale Rădău­ţilor.

Căci pe toii în vedeai, pe vremea aceea, la Rădăuţi, mai cu seamă vinerea, în zi de iarmaroc, şi când toată şcolărimea se revărsa în ora, de acoperea străzile cu viermătul simpatic şi nesfârşit. Oricine a văzut, pe atunci, o zi de târg, în vacanţa mare, a rămas încântat de mulţimea intelectualilor ce se ri­dicau din judeţ, ce mişunau, ce se evidenţiau peste tot. Acolo se puneau la cale alte şi alte isprăvi, cu toată vigoarea sufletului tânăr şi tot mai tânăr! Căci aşa au fost Romanii de la Rădăuţi totdeauna!

În toamna lui 1926, nişte inspiraţi, printre care Mihai Horodnic şi Iulian Vesper, s-au dus la râul Suceviţa ca la un pârâu al Trandafirilor, să se scalde. În ziua de 4 septembrie, Mihai Horodnic s-a înecat, iar la 6 septembrie era înmormântat – un nespus de impresionant car funebru trecu, de la Biserica lui Bogdan Vodă, pe strada Ştefan cel Mare, spre cimitirul oraşului, urmat de o apă de lume, când l-a văzut sub­semnatul pe Mihai Horodnic – şi bătea un soare domol, cu prelungiri de aur pe sub streşinile oraşului de atunci, parcă tot mai întristat. Tineretul şcolar mai avut-a vreun idol ca Mihai? Erau aşa de tragice pe ziduri afişele mortuare ce anunţau izbăvirea lui Horodnic şi despărţirea de „Muguri” şi ca atunci niciodată nu mi s-au părut mai inutile uşile cele mari, închise, ale liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, iar anunţul mortuar de pe ele, înfiorător, sinistru strălucea de perversă satisfacţie.

Cu moartea lui, revista la care era conducător din toamna anului 1925, efectiv abia din 1926, primeşte o lovitură atât de sensibilă, încât, afară de numărul omagial, excepţional editat la tipografia Blondovschi şi dedicat integral dispărutului, unde se publică şi poezii inedite, cu chipul de suav Apollo, nu mai apare o bună bucată de timp. Cât elan nu pusese Horodnic, chiar de la început, din 1924, să fie cât mai cuceritoare şi mai curată revista! Bucuria cea mai mare el o avea! Nădejdile cele adânci de el se legau cel mai mult. Aşa ni-l arată contemporanii, cei ce l-au cunoscut de aproape. Cu fiecare număr, pe lângă versurile şi proza lui,. era toată bucuria lui Horodnic. Să ve­dem cum ni-l evocă admirabilul lui camarad, Iulian Vesper, în „Glasul Bucovinei” din 19 August 1926:

„Iată-l pe Mihai aple­cat deasupra lucrului. Lampa târzie fumegă. Părul lui mătă­sos, răzvrătit în bucle de smoală peste fruntea incomparabilă, are sclipiri albăstrii, şerpuitoare. Degetele agile petrec foaie după foaie pe piatra şapirografului. Nările mici freamătă de plăcere. Vraful de hârtii se măreşte. Mâine „Mugurii” vor fi pe piaţă.

Fiindcă aşa a fost Horodnic: o energie, o suavitate ce ar fi putut dărâma munţii. Visătorul dispărea în fata gândurilor, când acestea puteau fi puse în aplicare. O ureche atentă, o încordare de fier le transforma în acte, cu frumuseţile vizibile ale visului. Pentru această trudă îl iubeam: ca şi Aurel Vlai­cu, care-şi înfiripează de mic o jucărie a dorului de zburat, din trei lemne şi o nălucire de motor, Mihai Horodnic întruchipează din hârtie, tuş violet şi un şapirograf o adresa către ideal, un mesagiu al adolescenţei triumfătoare şi, mai mult, o slovenire de simţire românească ferventă şi entuziastă”.

Pentru „Muguri” frumoasa epocă eroică aproape trecuse. În jurul revistei se născuse o adevărată mişcare, o puternică şcoală literară, al cărei corifeu, sub rază eminesciană, era entuziastul imbatabil Horodnic, în ale cărui inspiraţii juvenile se recunosc, mai mult ca la ceilalţi, stemele mereu regale ale cântecului popular şi temele eterne ale marii poezii. Mai era aceasta prima şcoală literara postprimbelică din Arboroasa şi ea interesează pentru pulsul vieţii noastre culturale, pentru cantitatea de elan şi încredere răspândite în fiecare, pentru persistenţa de a obţine noi şi însemnate victorii spirituale.

Se vede că lui Horodnic nu i-a fost dat să-şi vadă draga lui revistă tipărită; acest vis l-au făurit în faptă alţii, dar el rămâne înainte-mergătorul pe drumul acesta al idealului.

Legănat şi sărutat cu sărutul de osândă neagră al morţii, el s-a dus mai devreme decât am vrut, decât trebuia, şi, peste ani, tot aşa de neaşteptat de nimeni, Ion Roşca îi imita. tăcut, destinul.

El „s-a mişcat viu printre noi, când eram o clasă de elevi gălăgioşi, chiulangii poate, clasa a VII-a a anului 1926. Dar lu­mina rourată, ce se strecura prin genele dese ale elevului Horodnic, va proiecta încă mult asupra Bucovinei româneşti ne­liniştea unui adolescent ce-şi caută visurile” (Iulian Vesper, ibidem).

Revista „Muguri” a fost avântul de tinereţe, de sacrificiu şi de poezie, cum prea puţine a mai cunoscut, de atunci, Arboroasa: fără şefie, fără cârteli şi fără cartelă doctrinară, fără gelozie, ci cu dragoste curată.

„Până la el, strie tot Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 iulie 1933), într-un articol, „Luceafărul poeziei bucovinene”, peisagiul bucovinean se păstrase arid, cristalizat în frumuseţi reci, propriu unui sistem filosofic. El rămâne cheia de boltă a liricei bucovinene contemporane”.

Contemporanii lui Horodnic sunt Iulian Vesper, Ionel Ne­gură, Ion Roşca, C. Rotariu, Eftimie Galan, Ghedeon Coca, E. Prelipceanu şi alţii, a căror atingere cu literatura a fost numai un incident fericit şi uitat al tinereţii, tinereţe animată de geniul precoce al poetului. Între aceşti robuşti plaivasari, am văzut şi pe agilul Eugen Drăguţescu, pictorul de la Roma şi Milano, care, la 23 noiembrie 1926, a interpretat rolul celui mai tânăr personaj (copilul Brumărel) din piesa lui Horodnic  „Haiducii”.

Tradiţia unor strânse legături cu literatura s-a păstrat la „Eudoxiu Hurmuzachi”, datorită, totdeauna, sufletului înţelegător al profesorilor Ilie Vişan şi Ion Dan, ca şi directorului Em. Isopescu, cunoscut cărturar, specialist în literaturile clasice şi în cea franceză.

Din acest neîntrerupt elan artistic şi cultural s-a stârnit noua redacţie a „Mugurilor”, societatea literară „Bogdan Dragoş” (cu Eugen Gorescu, George Putneanu, V. Berculeanu), la care s-au adunat maldăre de folclor, ba şi isteţul, neîntrecutul Album etnografic „Judeţul Rădăuţi în imagini”, tot ace­stui crescând interes rădăuţean îl putem atribui, fără a anti­cipa, asupra celorlalte manifestări.

Un răstimp, când colaboratorii de la „Muguri”, împrăştiaţi de fatalitate, se pregăteau să intre la Universitate, revista apare sporadic. În 1927, apare (anul IV, nr. 1, 2-3) la Botoşani, la I. Cojocariu, în format nou, cu colaborări de la Mircea Ciobanu; Toma Novac, Nestor Deleanu, M. Strungaru (pe care-l întâlnesc în paginile ziarului „Bucovina”), Şt. Grigoriu, Nicu Rândunel, Ionel Negură, mai toate pseudonime. Se publică şi din Mihai Horodnic („File de poveste”).

De data asta, are şi o interesantă cronică a revistelor mari („Gândirea”, „Datina” etc.) şi cronică locală şi se pare că a fost redactată de Ionel Negură.

Dar octavanii aceştia sfârşesc liceul şi revista rămâne uitată o altă bucată de vreme.

Ce eveniment era pentru noi apariţia „Mugurilor”! Fiecare bucată, în proză sau în versuri, fiecare rând, şapirografiat sau tipărit, era citit, recitit, răscitit, tălmăcit, discutat, admirat şi autorul se bucura, în ochii celorlalţi, de o trecere cu totul deosebită!

După doi ani, la 1 februarie 1929, C. Rotariu, care pu­blicase o frumoasă colindă, „Florile dalbe”, reia firul de glorie al revistei. Dar, probabil din neatenţie, „Muguri” apare datat tot cu „an. IV. nr. 1” (pe februarie 1929) şi nr. 2-3 (pe martie-aprilie 1929), ca şi cel de la Botoşani, din 1927. La această a treia serie de „Muguri” publică postum Mihai Horodnic, din ale cărui „File de poveste” rămăseseră manuscrise la C. Rotariu, apoi: E. Valerian (Ion Roşca), M. Ciobanu (C. Rotariu), care ia cuvânt în chestia generaţiei „mucosorum”, A. Prelipceanu, Ghedeon Coca, F. Vedeanu, I. Isopescu, E. Pop de la Suceava, A. Cerneanu, V. Niculcea şi Chira Dionisie. Se publică tradu­ceri din Baudelaire, Mistral, Molière, J. J. Tharaud; recenzii despre O. Cazimir, Z. Stancu, M. Sadoveanu, Bucuţa, toate de Ion Roşca, versuri, proză, note. Ba s-au prevăzut şi trei pre­mii în bani pentru cele mai bune lucrări primite la revistă. Redacţia este la Internat. Cu venirea primăverii, se mută în str. Cornelson 20, unde, multă vreme, locuise şi Mihai Horodnic.

De data asta, viaţa îi e precară, mult mai scurta; numărul 4, anunţat pentru 25 mai, nu mai apare niciodată. Entuziasmul scade; C. Rotariu părăseşte liceul, revista ia vacanţă lungă.

Dar în ianuarie 1934, dl George Putneanu îi scotoceşte trecutul şi mai publică un singur număr (an. V. nr. I, 1934), în format liliputan, iar redactorul spune: „Am răsfoit arhivele liceului şi le-am  găsit minunate. Câţiva băieţi de inimă au scos, acum zece ani, revista „Muguri”. Prin stăruinţa dlui profesor Ilie Vişan şi prin râvna celor câţiva elevi harnici, această revistă a apărut patru ani. După terminarea liceului a celor din urmă colaboratori, a încetat apariţia ei, în 1929”. Acest număr îl semnează Putneanu, iscălit, şi Mircea Cricov, Va­lerian dela Ţară, Panait Ramură. Poezii mici, proză de debut. La cronică, despre „Golia” lui Ionel Teodoreanu şi despre „Carte de iconar” a lui Mircea Streinul; despre revistele „Junimea literară” şi „Orion”, cu ocazia morţii lui Ion Roşca, despre care dl George Putneanu scrie: „Acest bun prieten al oameni­lor şi al pământului a trăit puţin şi s-a vorbit puţin despre el”.

Tot de aci aflăm că, în vara lui 1933, Bucovina avea şapte reviste literare, dintre care, în 1934, nu mai rămăseseră decât trei.

Aceasta este frumoasa, dar şi tragica evoluţie a revistei „Muguri”. Cine ştie când se vor mai ridica noi plaivasuri inspirate de azur şi cine va relua eroic Andromeda suferinţelor lui Horodnic pentru a reînviora proaspăt o atmosferă, un ideal, o vic­torie, semne al prezenţei spiritului viu printre noi” (Zaharia, E. Ar., Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 14-19).