Ovidiu Vuia: Testamentul lui Vasile Posteucă | Dragusanul.ro

Ovidiu Vuia: Testamentul lui Vasile Posteucă

 

 

 

S-a născut în ţara de sus a pădurilor, celor crescu-te până sub acoperişurile cerului, stră­luminate prin perini de-aurori de fugile căprio­rului solitar, oprit pe culme, cu umbra căzută în genuni, înaltă, aurită, suflată în argintul lumini­lor.

 

Ţară a Bucovinei, coroană de nestemate pe fruntea reginei Doinelor şi Horelor, cântate din tulnicele albe, cioplite în lemnul de-abanos al Dornei şi al Câmpulungului, România.

 

S-a ridicat dintr-un sat, rămânându-i în amin­tire din el cimitirul şi ruinele bisericii, vechi: „Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi, se pune, la căpătâiul fiecărui mormânt, un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbu­şite, acoperite de iarbă înaltă, cu crucile putre­de, aplecate, căzute. Şi-n mijloc, undeva printre cruci, o stranie frumuseţe, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul altădată”.

 

În seninătatea adâncă şi infinită a plaiului bucovi-nean, a învăţat să creadă şi să-şi clădească, întru ideal, un templu verde, slujit de el o viaţă întreagă. Şi parcă soarta a vrut să-l pedepsească pentru curăţenia sa de om şi poet, punându-l pe drumul ţărilor străine, din ce în ce mai depăr­tate de casa lui, cea de sub obcinele raiului. Itinerarul şi rătăcirile sale pământeşti întrec cu mult pe cele imaginare ale eroilor romantici, ale lui Byron, de pildă, descriind o epopee unică, des­făşurată lângă noi, în epoca vestită a maşinismului şi a industrializării. Destinul lui Posteucă ne mai demonstrează că, de fapt, sufletul omului ră­mâne acelaşi, neatins de dezintegrările atomice, pur ca ochiul de apă de izvor, păstrat în munţii Daciei depărtate.

 

Şi-a dat sfârşitul într-un spital american, mo­dern, cu pereţii albi şi pături de plastic, împuns de ace şi canule aşa cum îl arată o fotografie. În ultimele clipe ale sale, sunt sigur, „antenele Visului” l-au ajutat să se creadă acasă la el, cul­cat pe un tăpşan cu iarbă crudă, în ograda unei stâne, duhnind a caş şi fire de sulfină. Compre­sele reci erau roua dimineţii, scaldă pentru frun­tea lui înfierbântată, iar zgomotele înăbuşite de afară le percepea ca pe tălăngile oilor şi noatenilor urcând pe coastă, spre păşunile cele dese şi bogate. Undeva, pe un vârf, toată numai trene şi covoare de lumină, îl aştepta, înviată din ruine, biserica, cea din copilăria sa.

 

Moartea acestui crai bucovinean nu putea să fie decât asemenea ciobanului moldovean din Mioriţa, având la cap, drept lumânări, luceafărul şi luna nouă, cea mâncată de vârcolaci.

 

Spre cinstea lor, fraţii lui de neam i-au făcut un mormânt frumos şi l-au slăvit,aşa cum o me­rită, ca pe un voievod al poeziei.

 

Nu ştiu dacă i-au sădit şi un pom roditor la căpătâi, după obiceiul din cimitirul bucovinean al copilu-lui Posteucă. Eu aş alege un măr, să în­florească primăva-ra ca un candelabru cu foşniri şi erupţii roze, mai către sfântul Ilie să dea în pârg, încărcând mormântul cu fructele lui ca anafura sfinţită, de pe masa de altar.

 

Şi pomul acesta să dureze acolo, în eternitate, ca un simbol, cum este memoria poetului, păs­trată în inima urmaşilor.

 

În 1944, Vasile Posteucă, fiind în lagăr la Bu-chenwald, în faţa evenimentelor istorice, al căror martor era, se lasă stăpânit de o presimţire, a cărui tâlc numai cei înzestraţi cu prea multă sensibilitate îl pot înţelege, şi aşa ajunge să scrie poezia TESTAMENT.

 

Titlul este sugestiv şi duce cu gândul la omul ce, pus în faţa sfârşitului de neînlăturat, îşi încheie ultimele socoteli cu viaţa. Ci tocmai aici se vede că Posteucă n-a fost niciodată un poet a cărui poezie să fie un carusel învârtit în jurul propriului său eu, ci, unul dăruindu-se, jertfindu-se, trăind pentru alţii-

 

Căci Testamentul său nu prevesteşte moartea sa trupească, ci pe cea spirituală, poetul sim­ţind că a venit ceasul să-şi ia rămas bun, despărţindu-se pe vecie de ţara căzută în robie stră­ină, viaţa lui, de-acum, înainte fiind nu mai mult decât un fel de moarte.

 

În ce-l priveşte pe poet, vedenia lui tragică de despărţire veşnică s-a împlinit, testamentul, scris în 1944, fiind valabil până în zilele noastre, cum au rămas fără ispăşire şi Tristele lui Ovid, exilatul din Tomis:

 

 

„Pământ străbun din răsărit de soare,

Belşug de grâne, cântec şi azururi,

Trăirea noastră-n lume-i trecătoare

Ci numai tu vei dăinui de-a pururi”.

 

 

Citind, în continuare, Testamentul lui Posteucă, rămâi uimit să constaţi că el conţine, de fapt, două fiinţe: una văzută, cea zidită în forma versului pus pe hârtie, şi una nevăzută, ascunsă, ca după perdele fumurii, în dosul vorbelor şi metafore­lor, scrisă cu condeiul duhului.

 

În prima formă, cea văzută, Posteucă este bardul ce reuşeşte să-şi frângă durerea proprie, să se învingă potrivit misiunii oricărui poet-profet, proclamat încă de Aron Cotruş.

 

Poetul se gândeşte doar la ţara lui şi la ziua de mâine, la vremurile ce urmează după moartea lui:

 

 

„De-o fi să nu ne întoarcem niciodată,

Tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne

Şi să-i îndemni spre zilele de mâne:

Să creadă, să râvnească, să se bată…”.

 

Să creadă, să râvnească, să se bată, iată prin­cipiile de viaţă ale poetului-luptător, cu slujba pusă în solda neamului său:

 

 

„Un neam pe lume-atâta luminează

Şi-atâta stăpâneşte cu dreptate

Cât poate prinde-n sabia-i vitează

Şi până unde dragostea-i străbate…”.

 

Credinţa lui se îndreaptă spre o Românie puterni-că şi liberă, ţinând piept la toate furtunile, victorioasă:

 

 

„Atunci când şi-or croi sub zări hotare

Să tencuiască pietrele cu sânge,

Cetăţile măririi viitoare

Să nu le poată nimenea înfrânge”.

 

Recitaţi Testamentul lui Posteucă sau lăsaţi-l, cel mai bine, să o facă un rapsod cu vocea pro­fundă şi uşor tremurândă, de bariton, şi atunci veţi descoperi că, îndă-rătul mesajului său, în spatele ditirambelor solemne şi clasice, vibrea­ză, ca un bărăgan în flăcări, o jale şi disperare fără margini. Fiecare stih apare ca o fecioară îndoliată, Niobă cernită din tragedia lui Eschil. Parcă auzi discret apropiindu-se iureşul unui torent, gata să-şi facă loc prin zidurile digului înalt, invadând, acoperind totul cu mâlul său amorf şi negru. Aştepţi, din moment în moment, să se piardă forma orânduită a versurilor, transformându-se într-un hohot de plâns sau un ur­let de disperare. Actul creator ar scăpa din dru­mul său apolinic, descriind liniile frânte ale unei prăbuşiri, aşa cum i s-a întâmplat, într-o zi anumită, lui Phaeton, conducând carul solar al lui Phoebus.

 

Este dezvăluită taina aceluia care ni se împărtă-şeşte în versul luminos al lui Alecsandri, din fund  de  tranşee, cu un glonte în piept.

 

Testamentul lui Posteucă este o dramă sfâ­şietoare, durerea omului despărţit, fără speranţă, de Pământul natal, peste această durere încer­când să arunce giulgiul tăcerii.

 

Şi parcă, până la urmă, nu mai poate opri iu­reşul său lăuntric cele două părţi ale poemului, văzută şi nevăzută contopindu-se în magic, sti­hurile descriind zbo-rurile joase ale unor păsări măiastre, lăsate în grădinile dorului:

 

 

„Să  treci  din neam în neam acest cuvânt,

Din casă-n casă şi din nume în nume,

Că noi pe tine te-am iubit pân’ la mormânt,

Şi  alta  n-am  avut  mai scump pe lume…”.

 

Finalul acesta este apoteotic, suiş în crescen­do, strofă scrisă pe prima pagină a Cântării României.

 

Vasile Posteucă reuşeşte, în Testament, să ridice aşa poezie patriotică, a dragostei de ţară şi de neam, pe cele mai înalte culmi ale Creaţiei, să o transforme într-un unic monument de artă.

 

Prin profunzimea şi zbuciumul ascuns al tră­irii lui, redat într-o formă de marmoră statuară, Testamentul lui Posteucă îşi are locul în literatu­ra noastră, lângă nemuritoarea Doină a lui Mihai Eminescu.

 

 

(Drum, Anul XV, Nr. 3-4,

Iulie-Decembrie 1979, pp. 24-29)